În plină glorie, echipa de handbal feminin a Universităţii Timişoara era într-adevăr în grija… Universităţii. Pe masa Ministerului, M.E.N., hârtii pentru readucerea cluburilor la matcă

Ministerul Educaţiei Naţionale ia în calcul “repatrierea” sub tutela instituţiilor de învăţământ superior, în acest caz Universitatea de Vest Timişoara, a unor entităţi sportive care i-au aparţinut, şi cu ce succes!, demers care ar genera cadrul necesar pentru salvarea dintr-un accentuat şi îndelungat con de umbră a formaţiei de handbal feminin CS Universitatea Timişoara, cândva o forţă europeană ca echipă studenţească dar decăzută în schimb în ultimul hal, şi care doar datorită denumirii pare a mai avea actualmente ceva de-a face cu UVT.

Sunt semnale că s-ar putea readuce echipa de handbal fete a Universităţii sub tutela instituţiei de învăţământ, pe care o reprezenta ca la carte, în România şi Europa, în anii 60-70

 

Desigur, dat fiind că este vorba despre un aspect din întortocheatul hăţiş birocratic românesc, omenirea arătându-se a fi o detaşată campioană intergalactică în a-şi complica propria existenţă şi în a se îngropa sub un ineficient măldar de hârtii, iniţiativa şi-ar putea găsi rezolvarea şi la Sfântul aşteaptă, dar nu neapărat în timp util pentru pregătirea sezonului competiţional 2014-2015, însă existenţa în sine a unei voinţe la nivel ministerial conferă speranţe de mai bine, inclusiv pentru alte secţii, nu doar handbalul feminin având nevoie de un colac de salvare.

Răzbat totodată semnale că dorinţa de a îmbunătăţi situaţia unei cândva extrem de iubite echipe este manifestată şi pe plan local, prin birourile factorilor de decizie de la Universitatea de Vest Timişoara, aşa încât vectorii schimbării par a fi convergenţi. Cei în măsură să schimbe destinul tradiţionalei “U” sunt conştienţi pe de-o parte de contralovitura de imagine survenită prin asocierea acestui simbol cu rezultatele de-a dreptul catastrofale ale echipei, ce ţin de ani de zile, şi nu mulţi sunt cei care pot face distincţia între instituţia de învăţământ superior şi respectiva formaţie, doar cu numele şi poate ceva locuri în cămine aducând a aparţine de UVT, iar pe de altă parte aceloraşi decidenţi le-a cam ajuns cuţitul la os să tot afle de contraperformanţele de pe semicerc, rezultate în absenţa unei strategii şi a unui management adecvat prin alte birouri, dorind în consecinţă să forţeze o schimbare.

Povestea cu CS Universitatea e boală lungă, o insuficienţă cronică a sportului timişorean, bine documentată de-a lungul anilor, iar rezultatele spun multe, totul plecând însă tocmai de la o deviaţie sistemică conform căreia foste formaţii aflate cu bagaje cu tot în grija instituţiei de învăţământ superior căreia cu onoare îi purtau cândva numele au ajuns să se regăsească sub stindardul Clubului Sportiv Universitatea, unul cu finanţare bugetar-ministerială dar nu din partea UVT, şi care club s-a dorit a fi dirijat, în stagiile sale incipiente, de un forum al conducătorilor instituţiilor de învăţământ superior din oraş. De la neimplicarea unora, din varii motive, şi până la preluarea hăţurilor, de facto, de către un unic conducător binecunoscut sportului timişorean dar practic invizibil în tot ceea ce înseamnă acţiuni fireşti de promovare a grupării, de la întâlniri cu mass-media şi până la dispunerea configurării unui banal portal propriu de diseminare a informaţiilor de interes despre secţiile componente, n-au mai fost mulţi paşi, iar contraperformanţele au abundat pe mai multe planuri. Capac la toate, rezultatelor modeste, în special în sporturile de echipă cu minge, iar din capitolul scorurilor dezamăgitoare nu trebuie exclusă şi cândva CS U Politehnica Timişoara, grupare alb-violet de handbal masculin care a jucat ediţii bune pe certificatul de înmatriculare sportivă al CS Universitatea, li s-au adăugat mizerii din bucătăria internă, răsuflând în cele din urmă, oricât de mult s-a încercat suprimarea lor. Iar alte potenţiale scandaluri erupând să devină publice au fost evitate, ca prin minune, ţinând cont de predispoziţia pentru conflictualitate a unui diriguitor pierzându-şi încet-încet orice brumă de credibilitate, abia în ultima clipă.

Retragerea la pensie a conducătorului de club din cercul cadrelor didactice ale UVT, în vara lui 2013, a constituit un prim pas-semnal că unii nu mai sunt într-atât de dispuşi să privească cu detaşare cavalcada slabelor rezultate sportive ale Universităţii, la urma urmei şi în numele Timişoarei, precum şi alte derapaje ce răzbăteau din sânul grupării, pas ce va fi urmat, în mod inevitabil, în viitorul apropiat, dat fiind scurgerea anilor, şi de o tragere pe linie moartă de la timona clubului cu susţinere bugetară centralizată, marele şi importantul salt ţinând însă nu de raportarea la un diriguitor în sine ci la readucerea echipelor la matcă, sub tutela “Universităţii” pentru care cu folos aruncau la poartă.

Iar reînfiinţarea unor secţii sub directul patronaj al UVT ar putea implicit conferi germenii speranţei pentru reapropierea de, spunem noi, inegalabilele rezultate de altădată. Că Universitatea va reveni într-o bună zi în Liga Naţională, sau cum se va numi aceasta, rămâne de văzut, şi când, însă mai rău decât cum i-a fost în ultimii 5-6 ani nu poate fi cu putinţă. Iar actuala campanie, 2013-2014, le întrece parcă pe toate nu atât în privinţa înfrângerilor pulsând de la deprimant la umilitor, deja un fapt cotidian, sezon de sezon, cât ca stări de fapt cu pecetea inacceptabil, alimentate de o crasă incompetenţă managerială favorizând printre altele şi imixtiunea unor factori externi care ar trebui ţinuţi realmente departe de terenul de antrenament şi de joc.

În acest caz, oricât de întârziat va fi Sfântul aşteaptă, se pare că timpul va ajunge să le rezolve în cele din urmă pe toate. Şi mai apoi s-ar putea ca mult îndrăgita echipă să şi fie înconjurată la sală de mai mulţi admiratori decât bruma actuală de apropiaţi şi împătimiţi. Handbalul feminin al Universităţii chiar merită cu totul altceva decât batjocura actuală, nu de alta dar profesorul Constantin Lache încă ne priveşte pe toţi, de undeva din înalturi, dar şi de pe un panou de onoare din alte glorioase vremuri. Nu suntem urmaşi demni ai unor personalităţi, deopotrivă conducători, antrenori şi jucătoare, care chiar au făcut ceva măreţ pentru sportul local şi Timişoara în general.

 

 

 

Acest articol a fost publicat în Handbal și etichetat cu , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


cinci × = 25

 


Ultimele articole din categoria Handbal: