Petre Mitu: „Asta mi-a plăcut mereu la rugby şi asta am găsit şi la Timişoara, o familie”. Fostul recordman de puncte al „Stejarilor”, lovitură de start simbol în Timişoara Saracens RCM UVT – U Cluj, duminică la 11 în Ronaţ

Timişoara Saracens RCM UVT joacă duminică la ora 11, în Ronaţ, cu U Cluj, primul meci din 2015, un amical, iar aşa cum s-a anunţat zilele trecute pe pagina de facebook a clubului bănăţean, lovitura de începere va fi dată de către Petre Mitu, rugbist emblematic al „Stejarilor” României, de la care actuali internaţionali precum Stelian Burcea sau Valentin Calafeteanu au avut multe de învăţat până în 2008, când deţinătorul la acea oră a recordului de puncte înscrise pentru naţională (331) se retrăgea din activitate datorită unei boli foarte grave. Mai jos, un amplu interviu realizat cu Mitu de amfitrionii evenimentului de pe arena „Gheorghe Răşcanu”, care au explicat că „venirea lui la Timişoara, în vederea unor tratamente, reprezintă pentru noi un moment prin care dorim să omagiem viaţa lui sportivă şi să-i mulţumim pentru tot ceea ce a făcut pentru rugby-ul românesc. Prezenţa lui în tribună la meciul test cu U Cluj ne onorează iar Timişoara Saracens RCM UVT este alături de Petre Mitu! Puteţi contribui direct pentru sprijinirea lui PETRE MITU: contul in lei, RO23RZBR0000060017184693, SWIFT: RZBRROBU”.

Petre Mitu (sursa foto: www.frr.ro)

Petre Mitu (sursa foto: www.frr.ro)

 

Petre Mitu este şi actualmente clasat pe locul 3 în ierarhia all-time a marcatorilor echipei „Stejarilor”, după Florin Vlaicu şi Dănuţ Dumbravă, dar şi pe locul 3 în istoria naţionalei României ca număr de încercări înscrise în contul „tricolorilor”, după Gabriel Brezoianu şi Cătălin Fercu.

După cum remarcă gazdele partidei de verificare de mâine în privinţa fostului internaţional, „Petre Mitu joacă în continuare rugby, de data asta, din păcate, cu viaţa. Dar cu aceeaşi hotărâre şi determinare ca pe teren, priveşte înainte, fără să plece capul şi aplică ceea ce a învăţat de la educatorii săi: să nu renunţe, să lupte, să învingă. Ne bucurăm că a fost printre noi la Timişoara şi nu putem decât să-i urăm multă sănătate, o viaţă lungă şi să-i mulţumim pentru lecţia de viaţă şi amintirile despre rugby!”

Dar iată interviul…

– Când şi cum a intrat rugby-ul în viaţa ta şi de ce rugby şi nu alt sport ?

Petre Mitu: «Am crescut cu si in sport. Tatal si unchiul meu au jucat si ei rugby, ma rog, la nivel de amatori, dar tatal meu mai practica si alte sporturi. Totul a inceput cand educatorul Dumitru Sterian, de la Gloria Bucuresti, unde se antrena fratele meu mai mare (Eremia Ionel Mitu) l-a intrebat daca mai are frati. Apoi a venit si m-a recrutat din scoala. Aveam 6 ani. Mi-a placut de la inceput rugby-ul si n-am mai incercat altceva. Noi suntem 4 frati, eu sunt al doilea ca varsta, dupa Eremia, iar dupa mine, Marian si Nicolae-Cristian. Toti suntem rugbisti.»

Ce amintiri te leaga de inceputuri? Ce te-a determinat sa ramai in rugby si sa devii profesionist ?

P.M. : « De cand am inceput rugby la Gloria Bucuresti, mi s-a spus ca sunt talentat si probabil ca asta mi-a dat curaj, m-a determinat sa continui. In plus, imi placea foarte mult si nu m-am gandit nici o clipa sa fac altceva. De copil am fost foarte activ, mi se potrivea rugby foarte bine. Apoi atmosfera de la antrenamente era extraordinara. Toti veneam cu entuziasm, era o atmosfera prietenoasa. De fapt, colegii mei erau prietenii mei. Abia asteptam sa ne intalnim. Dumitru Sterian, educatorul meu, m-a ajutat foarte mult. Uneori strangea restul de bani care mie si fratilor mei ne lipseau, de la propriile cunostinte, pentru a putea merge toti patru cu ei in cantonamente. Conditiile de antrenament erau destul de precare, dar noi nu ne gandeam el asta si oricum, nu aveam cu ce compara. Iarna jucam si pe terenul congelat, acoperit cu gheata, pe zapada. Echipamente nu aveam decat pentru meciuri, in rest eram “pestriti”. Ghetele erau din acelea turnate, uneori ma incomodau si… eram renumit pentru asta… le scoteam si jucam descult. Asta ma caracteriza, ca sa zic asa. Cand veneau echipele din provincie, vestiarul era lasat pentru ei, noi ne schimbam in tribune (la Arcul de Triumf, unde se desfasurau competitiile). Erau niste tribune de lemn. Acum nu mai sunt. Apoi am fost incurajat sa plec la Triumf Bucuresti, unde mi-am facut junioratul. Era un grup formator, aveam 12 ani. Faceam cantonamente si deplasari care durau uneori si 3 saptamani. Prima data cand am iesit in afara tarii a fost in ‘90, dupa Revolutie, in Franta. Mi-aduc aminte o intamplare amuzanta. Intr-una dintre deplasari m-am hotarat, cu inca doi colegi, sa raman in Franta. Ne-am luat bagajul si am hotarat sa nu ne mai prezentam la autocar in ziua plecarii. Aveam 14 ani. Am ajuns pana la gara, apoi ne-am intors. Ne-am descurajat cand ne-am dat seama ca nu facem bine. Eram copii. Dar dincolo de toate astea, eram prieteni. Am crescut cu sportul asta, disciplina si educatia din rugby m-au ajutat in viata, pe langa educatia primita de la parinti. Una peste alta, am castigat multe titluri in toata perioada scolii de rugby, se muncea foarte mult, iar eu mi-am dorit mereu sa fac o cariera in rugby. A fost alegerea mea sa devin jucator de rugby si nu m-am mai gandit sa incerc altceva”.

Ce a insemnat pentru tine prima convocare pentru nationala Romaniei si cand s-a intamplat? Dar participarea la Campionatul Mondial din 1999? Cate puncte ai inscris pentru Romania?

P.M.: “Am inceput devreme cariera de profesionist. Nu aveam nici macar 19 ani. Prima convocare e intotdeauna, la fel ca pentru oricine, o mare mandrie, o onoare. Prima mea convocare a fost intrun meci test cu Polonia, in ‘97. Participarea la Campionatul Mondial a fost pentru mine prima si ultima participare, dar a insemnat cel mai important lucru din cariera mea, a insemnat mai mult decat o cupa mondiala. Campionatul acela mi-a deschis portile pentru a ajunge in Franta. Oricum, cred ca si atunci cand ai ocazia sa joci cu nationala la mai multe Campionate Mondiale, primul la care participi ramane special. Chiar daca am avut infrangeri grele atunci, simpla prezenta pe teren ramane o amintire de pret. Ca sa ajungi la o cupa Mondiala e mare lucru, e un lucru rar si special pentru orice rugbist. Cred ca in total am avut peste 40 de selectii la nationala, nu-mi mai amintesc exact (n.n. 41 de selectii), dar din 2003 pana in 2007 n-am mai participat constant la nationala, de unde si asa putine ca numar. Nu mai stiu cate puncte am inscris pentru Romania, n-am tinut cont niciodata. Pentru mine a fost important sa particip, sa contribui, sa fiu pe teren, sa-mi fac treaba. Probabil ca au fost meciuri in care am marcat eu toate punctele castigate in partidele respective, dar nu imi mai amintesc cate au fost in total (n.n. 331 puncte). In orice caz, faptul ca am reusit sa fiu suficient de bun incat sa mi se dea ocazia sa imbrac tricoul nationalei a reprezentat si reprezinta pentru mine o mare realizare si satisfactie ».

Cand te-ai retras din activitatea de jucator profesionist si cum a fost acel moment pentru tine?

P.M. : « M-am retras in martie 2009, din cauza artrozei la genunchiul drept, cu care am jucat aproape intreaga mea cariera, pentru ca prima operatie a fost in 22 martie 2001, dupa meciul Romania vs Spania din 19 martie. De atunci si pana in 2009 am jucat cu artroza la genunchiul drept. Retragerea a insemnat o schimbare majora pentru mine, una radicala. A fost un pas greu, pentru ca eram in postura de a nu mai putea practica sportul care m-a consacrat, care m-a format, de a nu mai putea sa-mi fac meseria pe care o iubeam … Dar asta este viata…”

Urmatorul pas a fost antrenoratul. Cum a fost experienta asta?

P.M.: “In mai 2010 am inceput stagiul pentru diploma de antrenor in Franta, iar apoi am antrenat seniori, Federale 2, a 4-a divizie in Franta, timp de 2 ani. E altceva cand esti antrenor. Daca ai fost un jucator bun, nu inseamna ca vei deveni un bun antrenor. A fi jucator e mult mai usor, pentru ca faci parte dintr-un grup si ti se spune ce sa faci, cand esti antrenor si trebuie sa coordonezi peste 30 de jucatori, e altceva. Nu pot spune eu foarte multe despre mine, ca antrenor. De obicei, cei din jur pot spune mai multe. Dar imi amintesc de unul dintre jucatorii de la echipa pe care o antrenam. Eu aveam atunci 32 de ani, el avea 37. Mi-a spus ca de cand joaca rugby nu a invatat atat de multe lucruri si ca nu-si aminteste sa se fi simtit atat de bine ca jucator, cum s-a intamplat in perioada cand eram eu antrenor. Ce pot spune este ca in anul acela am incheiat sezonul pe locul 4 in clasament, iar in al doilea ne-am calificat pentru promovare. Am incheiat pe locul 2. Am inteles ca echipa nu se mai calificase de ani buni pentru promovare. Apoi in 2013-2014, am antrenat echipa din Federale 1 la care jucau si fratii mei, Marian si Eremia. Da, practic eram antrenorul lor. Dar nu m-a impiedicat niciodata sa fiu la fel de dur si de critic cu ei, asa cum eram cu ceilalti, cand era cazul. Per ansamblu, probabil ca eram destul de sever ca antrenor, aveam pretentii de la jucatorii mei, dar, zic eu, nu le ceream imposibilul. Exista o vorba in Franta «Tu est trops pres du terrain», in sensul in care « Esti prea aproape de teren. » Probabil asta a fost cazul meu si in mai 2014, am fost demis. Se pare ca nu din cauza abilitatilor mele de antrenor. Presedintele clubului chiar a afirmat ca nu are ce sa-mi reproseze din punctul asta de vedere. Dar, asa cum se intampla si in viata, exista oameni pe teren care te plac si altii care nu. Se mai spune in Franta “nu poti fi prieten cu jucatorii tai si jucatorii nu pot fi prieteni cu presedintele” (clubului, n.n.). In sensul in care nu se recomanda, atunci cand vrei sa ai performante. Chiar daca atmosfera trebuie si e bine sa fie relaxanta si destinsa, uneori, munca trebuie luata in serios. Se pare ca eu am intalnit contrariul. Cativa jucatori erau prieteni buni cu presedintele si probabil au considerat ca le ceream prea mult pe teren, ma rog nu vreau sa intru in detalii. Demiterea mea a fost, da, un moment difícil, cu multa tensiune acumulata… La scurt timp am primit diagnosticul – SLA (n.n. scleroza laterala amiotrofica). Nu mai antrenez, desi, mi-as dori. Dar uneori nu obtii tot ce vrei in viata. Posibil ca boala sa se fi declansat si din cauza stresului provocat, nu stiu. Cert e ca viata mea e altfel acum. Duc o alt fel de lupta… sa fac tot ce imi sta in putinta si sa opresc evolutia. Pentru mine, pentru copiii mei, pentru familia mea. Dar pana la urma, asta e viata, trebuie sa ne straduim sa facem tot ce putem…”

Daca ai putea sa te intoci in timp, a existat vreo decizie din viata ta sportiva la care, daca s-ar putea, ai vrea sa revii?

P.M.: “N-as putea spune ca as vrea sa schimb ceva. Cariera mea a avut drumul pe care l-am dorit, pentru care am muncit. As spune ca sunt multumit de ceea ce am reusit sa realizez. Ca sportiv am urmat sfaturile educatorilor si antrenorilor mei, de la alimentatie pana la antrenamente si evolutia pe teren. Poate, ca o concluzie proprie, in retrospectiva, as spune ca ar merita, ca jucatori, sa ne gandim bine inainte de lua decizia de a pleca dintr-un club, indiferent de partea materiala, uneori. Si poate ar trebui sa ne gandim la efectul pe care mutarea il are asupra celor apropiati. Si aici ma refer si la familie, la copii. Poate fi dificila pentru copii readaptarea, uneori. Ma gandesc acum ca poate ar fi fost mai intelept sa ma stabilesc intr-un loc mai devreme. Mai ales cand ai familie, chiar daca schimbarea o decizi si pentru binele lor, ma refer la castigul financiar, cred ca a alege stabilitatea poate fi spre avantajul tuturor, de la jucator, la club, la cei apropiati ».

Stim ca fostul tau coleg, Cosmin Cioriciu, te-a rugat sa le spui cateva cuvinte « copiilor lui » la unul dintre antrenamentele din zilele trecute. Ce le-ai spus juniorilor nostri?

P.M. : « Da, cu Cosmin am fost coleg la Triumf si la nationala. Nu ne mai vazusem de ceva timp. M-am bucurat sa ne revedem la Timisoara si sa-l urmaresc „in actiune”, ca sa spun asa. Intr-adevar, m-a rugat sa le spun cateva cuvinte baietilor. Am inteles ca le-a povestit putin despre mine si despre cazul meu. Le-am spus ceea ce afirm mereu, anume ca din rugby putem obtine educatia de care avem nevoie in viata de zi cu zi, ca din rugby ramanem cu amintiri de nepretuit si, mai ales cu prietenii ce dureaza toata viata. Le-am spus ca, daca urmeaza sfaturile educatorilor lor si daca muncesc cu daruire si pasiune, se pot bucura mai tarziu de o cariera care sa le aduca satisfactie si implinire. Am remarcat devotamentul lor la antrenament si mi-a placut foarte mult asta. Mi-a placut faptul ca stateau stransi in cerc tot timpul cat le vorbea Cosmin. Le urez mult succes in activitate si un viitor pe masura devotamentului lor. »

Ai participat si la cateva antrenamente ale campionilor Timisoarei. Cum iti par baietii?

P.M. : « Ce urari ai pentru echipa Timisoarei acum, in prag de campionat? Am observat o atmosfera foarte placuta la antrenamentele lor. Sunt profesionisti, i-am vazut foarte seriosi si imi place concentrarea lor. Am remarcat ca se incurajau si se ajutau la intreceri, pe fluier. Imi place mult pachetul de ¾, sunt foarte dinamici. Stapanesc foarte bine balonul si ii felicit pentru profesionalism, atat pe baieti, cat si pe antrenori. I-am vazut foarte bine asezati in teren. Sper si le doresc sa reuseasca ca in acest sezon sa cucereasca in acest an ambele trofee pentru care muncesc din greu, dupa cum am observat. Cred ca Timisoara este o echipa puternica, bine asezata si foarte bine sudata. Nu pot decat sa le urez mult succes, astept sa-i vad cu trofeele. »

Ce le poti spune suporterilor timisoreni si romani, din viziunea sportivului? Cat de important este pentru un sportiv prezenta suporterilor in tribuna?

P.M.: “Cred ca publicul este foarte importat. Prezenta lor conteaza mult pentru un jucator, insa ce e mult mai important, zic eu, este ca publicul sa le fie mereu alaturi. Si atunci cand castiga, dar si atunci cand pierd. Stim, insa, ca publicul este criticul numarul unu, in toate sporturile, iar ca jucator, cred ca e important sa fii constient ca publicul asteapta spectacol atunci cand vine la meciuri, asa ca e important sa incerci sa le oferi spectacol. M-as bucura ca in tribunele din Romania sa fie mai multi suporteri, iar pentru asta cred ca rugbyul are nevoie de promovare, oamenii ar trebui invatati sa-l inteleaga, sa-l iubeasca, pentru ca e un sport educativ, mai mult decat atat, ca spectator poti veni cu familia la meciuri. In plus, atmosfera dintre sportivi este una pozitiva, in ciuda faptului ca sunt adversari. Sa observati cum, dupa meciuri, jucatorii din ambele echipe stau de vorba, povestesc, unii sunt chiar prieteni apropiati, iar acelasi lucru se intampla si printre suporteri. Asta mi-a placut mereu la rugby si de-asta mi-am ales sa fac o cariera in sportul asta. Indiferent cine ti-e adversarul pe teren, in afara lui esti ca intr-o familie. Asta am gasit si la Timisoara, o familie si doresc sa multumesc tuturor celor care sunt si au fost alaturi de mine pe toata durata sederii mele aici. Multumesc din suflet pentru primirea calduroasa, pentru gazduire si pentru ajutor, atat conducerii clubului, cat si jucatorilor, pe care ma bucur ca i-am revazut si carora le sunt recunoscator ca m-au primit in mijocul lor cu atata deschidere.”

Acest articol a fost publicat în Rugby și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− doi = 2

 


Ultimele articole din categoria Rugby: