Regii trebuie că se răsucesc în mormânt la ce mai comedie de întrecere de ”Cupă” le poartă numele iar campionii Timișoarei Saracens ratează la limită ”bronzul”, premieră în a ceda ”Zimbrilor” într-un joc cu medalii pe masă

Celui mai negru an al rugby-ului românesc dat fiind premiera ratării de către ”Stejari” a calificării la Cupa Mondială i-a fost și acestuia completat aerul sumbru printr-o nouă ediție a competiției găselniță federală ”Cupa Regelui”, într-atât de neinspirat și inadecvat concepută încât tinde probabil detașat la titlul neoficial de cea mai de umplutură întrecere din arena internă între toate jocurile de echipă cu minge și balon. A avut un total de numai 8 meciuri cu tot cu două în lupta pentru medalii respectiv cu jumătate dintre partide, patru, prin care au ieșit de la primul hop din cursă jumătate dintre participante, și încă cum au și făcut-o, cu un handicap total cumulat de nu mai puțin de 153 de puncte, deși toate protagonistele sunt strict prim-divizionare din la fel de pompos denumita ”Superligă”.

Dar într-atât de mari sunt problemele rugby-ului intern, ieșite și mai clar la suprafață și exacerbate de excluderea României de la turneul final IRB Rugby World Cup 2019, încât contrastul între subțirimea ”Cupei Regelui” și denumirea sa ca nuca-n perete în raport cu formatul competiției doar plumbuiește sugestiv rătăcirile federale însă nu adâncește răul oricum existent.

Jocul cu balonul oval din Carpați trage de fapt de ani buni, în ciuda calificărilor în cascadă la Cupa Mondială ca false aparențe ale stării de sănătate în profunzime a acestui sport, ponoase ale strategiei federale lăsate pe-o ureche și după ureche odată ce România s-a crezut într-atât de bine echipată încât să se simtă cândva îndreptățită la completarea formulei Turneului celor 5 națiuni, percepție pe fondul căreia a trăit ulterior tot mai mult din amintiri.

Până ce-a ajuns în actualul deceniu spre fundul sacului și cu îndeletnicirea exersată de a-și însuși cu ochii închiși truda altora, bumerang dintr-o insulă a Pacificului cu numele Sione Fakaosilea, dar putând la fel de bine purta oricare alt nume, la câte importuri la grămadă și nu neapărat în pachetul de înaintare au apelat principalele forțe ale ”Superligii”, Farul dând tonul cu urmările de rigoare iar Timișoara Saracens preluând ștafeta cu mult mai mult sârg, flagel răspândit apoi în Maramureș iar de dată mai recentă și în capitală, cu CSM București intrându-și tot mai serios în rol dar chiar și Dinamo și CSA Steaua dându-se și ele pe brazdă la acest capitol.

Unele importuri ar fi fost într-adevăr necesare și binevenite, preluare de know-how din țări mai puternic dezvoltate în jocul cu balonul oval, necesare însă tocmai pe fondul principalului neajuns în creștere al rugby-ului românesc, defectuos gestionat la capitolul creșterii propice a noilor generații de aspiranți. Găurile de cașcaval se căscau tot mai mari în efectivele subțiate numeric și calitativ ale devalorizatului rugby carpatin, tot mai văduvit de la generație la generație în ceea ce privește preluarea ștafetei, reculul pe capete al unor cluburi cândva de tradiție ducând la anomalia în curs, ca toate cele 3 competiții interne rezervate prim-divizionarelor din ”Superliga”, și anume campionatul, Cupa României și ”Cupa Regelui”, a cărei a patra ediție tocmai s-a încheiat sâmbătă seară, să reunească la start strict și numai cluburile din prima ligă, aspect ca și de neînțeles în țări cu întreceri adecvate, în care concursurile eliminatorii îngemănează reprezentante ale tuturor eșaloanelor valorice, că doar de aici și ideea de ”competiție a surprizelor”.

Dar oare cum s-ar putea pune așa ceva pe roate într-o Ovalie carpatină în care jumătate dintre prim-divizionare au ieșit încă de la primul hop de luna aceasta din Cupa Regelui cu deficite gen 19-52, 5-67, 21-45 și 9-42, asta în condițiile în care au găzduit partidele!? Cât de împovărate de uriașe handicapuri ar fi fost așadar secund-divizionarele!? Și mai și…

Iar pe de altă parte ceea ce vine din urmă ar putea fi sugestiv intuit prin prisma situației clubului multiplu campion național de seniori din Timișoara, care, de exemplu în cursul ediției 2016-2017, de succes în Superliga, a avut pe tot spectrul competițiilor naționale de copii și juniori o unică exponentă, formația sub 20 de ani, într-o întrecere, nota bene, cu alte doar două cluburi din țară, ce mai campionat!, pentru a nu mai lua în calcul aspecte anticipative legate de continuitatea în timp ca îndelungate cariere în sportul în XV ale respectivilor tineri componenți, în mare pericol de a se pierde treptat pe parcurs, dat fiind circumstanțele generate în timp și peste ani în rugby-ul intern.

Ce-i drept, F.R.R. a lansat ”Cupa Regelui” la mijlocul acestui deceniu tocmai în ideea oferirii unui cadru competițional componenților mai tineri sau mai puțin utilizați în campionat ai prim-divizionarelor, așa încât nici pretențiile n-ar fi încă din start prea mari vizavi de rolul de bază al întrecerii, a treia ca importanță după Superliga și Cupa României și mai ales de umplutură în calendarul competițional, comprimată în 3 weekend-uri succesive din august tocmai pentru a astupa cumva un prea mare gol generat de pauza competițională de vară, un fel de rodaj prin jocuri oficiale înaintea campionatului care bate la ușă, cu începere din 8 septembrie. Căci precedenta ediție a primei divizii se încheia pentru fruntașe deja în mai…

Însă chiar și așa, alta ar trebui să fie consistența competiției și identificarea sa printr-o reală caracteristică aparte, și nu doar pe hârtie prin intermediul unei denumiri cu vino-încoa, în fapt inadecvată în raport cu calibrul întrecerii. Dar a și fost defunctul ultim Rege al României stopat să intre-n țară în oribilii ani ai așa-zisei democrații, capac la toate tare rău înțeleasă, așa încât și asimilarea conceptului de regalitate în denumirea unui concurs sportiv de duzină și mai degrabă lipsă nu bate într-atât de tare la ochi, doar parte a unei căderi generale în derizoriu a mai toate cele. Este însă la mare modă în națiunea cu fandoseli și bățu-n fund asocierea pe mai toate gardurile cu asemenea repere conferind o notă elitistă.

Forme fără fond.

În acest cadru au luat așadar nou-promovatele un prim puls elitei, sau mai bine zis finalistelor de play-off al ultimelor ediții, CSM Gloria Buzău – Timișoara Saracens 19-52 și Tomițanii Constanța – CSM Știința Baia Mare chiar și 5-67 pe 11 august, după care totul s-a redus și în Cupa Regelui 2018 la același status-quo al careului fruntaș în campionat, nici pe departe vreo primenire a apelor, ci CSA Steaua – CSM Știința 28-32 și Timișoara Saracens – CSM București 8-31 la Cluj, cu variații pe liniile noilor raporturi de forțe de curând conturate.

Recent câștigător al Cupei României, ”Municipalul” din București și-a adăugat după eliminarea bănățenilor și adjudecarea ”Cupei Regelui”, fie și-așa, oricât de puerilă ar fi competiția în 3 mișcări, dispunând sâmbătă seară la două puncte diferență de concitadinii steliști, după ce campionii naționali de pe Bega se înclinau după-amiaza tot sub Feleac, tot pe ”Iuliu Hațieganu”, ”Zimbrilor” maramureșeni, un deznodământ raritate absolută în duelurile directe Timișoara – Baia Mare cu ceva medalii pe masă. Ultimele puse în joc, de ”bronz”, o extrem de palidă consolare, mai important fiind rolul disputei sub forma repetiției înaintea campionatului, în care, în luna septembrie, bănățenii îi vor primi pe rând acasă pe oponenții din cele 3 apariții din august, din Buzău, Maramureș și apoi de la CSM București, intercalată fiind în etapa a III-a vizitarea Stelei în Ghencea.

Nu multe se pot așadar deduce dintr-o participare în regim de rodaj și fără mare însemnătate, abordată de timișoreni aproape în condiții de avarie, după o vară a neajunsurilor. Campioni la fine de mai printr-o nouă depășire a băimărenilor dar și lăsați puțin mai apoi pe dreapta de Dan Dinu, cu trimitere la o mai mare implicare a mamei de albine a clubului de altădată, ”Universitatea”, și în general a ceea ce ar fi structuri administrative bugetare, tendințe însă cu tentă negativă într-o lume a arenelor care în principiu ar trebui să fie susținută întru sănătatea sa din mediul privat. Încorsetat însă și nestimulat în România, cu excepțiile legate de conectarea cu interes în dublu sens la perfidul sistem.

De unde și neachitarea salariilor, nod în gâtul unora dintre jucători și măr reactivat al discordiei, cu o paranteză pe linia percepțiilor că adevărul ar fi undeva pe la mijloc dacă realizezi că în lumea de azi a sportului suficienți sunt și cei care se dau de ceasul morții cum că ar fi extrem de mari iubitori și pasionați ai jocului, grăbindu-se să scoată în evidență sărutarea cu sârg a emblemei din piept, dar grijulii în fapt nevoie mare la ”pachetul salarial”. Pe de altă parte însă, cine să și efectueze plățile, gândindu-te că între destoinici păstori ai soartei rugbiștilor sunt aciuați pe clasicul calapod al imixtiunii politicii în sport parașutați în domeniu precum Țoancă sau exponentul clubului în Biroul Federal, un cadru didactic de la UVT!? Un cerc vicios și o participare problematică a Timișoarei într-o și mai problematică întrecere fără noimă.

Miza e fără doar și poate pe campionat dar din octombrie și pe evitarea altor eventuale usturătoare eșecuri în grupele Challenge Cup, deziderat abordat în Europa prin fortificarea punctuală a lotului bănățenilor cu componenți de la rivale din Superliga, trasare de sarcini de la centru putere, după vechiul model al ”Lupilor București”. Un alt furt al propriei căciuli, pentru salvarea aparențelor și peticirea sacului aproape gol. Cam așa se va intra în anul neparticipării în premieră a României la Cupa Mondială, dar până atunci e totuși de punctat și această târâre prin caniculă a caravanei ”Cupei Regelui”, mai potrivit redenumită ”Cupa Ultrascurt” sau poate a înfrățirii și pe mai departe cu dezirabila emisferă sudică.

Concret, unii jucători ai timișorenilor au evitat să mai sărute pe gazon stema ca reacție la neîncasarea salariilor iar cei volitiv disponibili s-au desprins rapid de băimăreni la Cluj, eseu deja în minutul 2 și câte 10 puncte avans în cursul primei părți, încheiată 17-14, fără însă ca avantajul să mai reziste mult, 17-17 în minutul 43, după care avansul a alternat dar și eliminările temporare, ”Zimbrii” galopând spre final iar eseul la potou al campioanei doar comprimând la limită handicapul, 29-30.

Un Timișoara – Baia Mare este însă oricând binevenit, chiar și în finala mică de consolare a ”Cupei Regelui”, asta pentru realimentarea ambițiilor și conectarea la ritmul competițional, dar realitatea e că momentan rugby-ul intern se joacă sau nu mai mult prin birouri, de club ori federale, cu ochii încă migdalați pe furiș spre emisfera sudică.

Iar abia atunci când, mai ales într-o asemenea întrecere de duzină și umplutură, componența efectivelor va fi în special autohtonă cu iz tineresc și doar cu vagi inserții de peste mări și țări, naturalizate sau nu, și credibilitatea precum și autenticitatea competiției vor rezona ca atare. Însă în actuala stare de fapt este doar un pas înainte pe calea rătăcirii, punctat pe măsură și ca atare și prin asemenea rânduri.

Oare ce mai competiție de rulare a mai tinerilor sau mai puțin folosiților componenți o fi și aceasta, când realitatea indică altceva!? Încotro? Pentru conformitate, campioana a început jocul de consolare cu mică miză cu Samoa – Zaharia, Popa, Manumua, Shennan – Rose – cpt., Conache / Taupaki, Rădoi, Doge – Mureșan, Stewart – Whitehurst, Rus, Morrison, cu mai multe schimbări după pauză, de la 22-17: Lemnaru în locul lui Samoa, Shennan trecând fundaș; Căpățînă, Halalilo și Iștoc în locul lui Rădoi, Doge și Zaharia; iar de la 22-24 și Tătăruș, Mureșan și Pungea – în primii 23 înaintea lui Mariș, în locul lui Morrison, Iftimiciuc și Taupaki.

Campionii deschideau scorul prin eseul lui Vlăduț Popa din minutul 2, transformat de Samoa, și îl majorau la 10-0 în minutul 10 dintr-o lovitură de pedeapsă, băimărenii ripostând abia în minutul 27 printr-un eseu transformat, reușită de același calibru izbutită în minutul 35 de Gabriel Conache, completat de același Samoa: 17-7. Finish al primei părți cu un eseu de penalizare în contul maramureșenilor, care au și egalat la 3 minute după reluarea întâlnirii, din prima lor penalitate transformată, la care molul grămezii celor din Ronaț a adus-o pe Timișoara Saracens în avantaj, 22-17, însă pentru ultima dată. Căci Conache avea să fie expediat în sin-bin iar după o oră de joc CSM Știința semna un eseu în superioritate numerică, 22-24, completat apoi deși în inferioritate numerică dintr-o altă penalitate, 22-27 în minutul 70, căreia i s-a adăugat o alta în minutul 76, 22-30. Avans superior punctajului unui eseu cu transformare, izbutit la final de consolare de Lemnaru, Conache fiind exact la bețe: 29-30.

Un loc 4 pe ruta Buzău – Cluj din opt participante și o senzație de deșertăciune cu balonul oval în mână, acutizată conform implacabilelor vremuri actuale.

Iar peste două săptămâni, startul acasă în campionat, cu nou-promovații buzoieni. Programul rundei inaugurale în Superliga 2018-2019, pe coloana clasamentelor și datelor tehnice.

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Rugby și etichetat cu , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


unu × = 3

 


Ultimele articole din categoria Rugby: