Cristina Foişor: „Consider acest ultim rezultat al echipei olimpice ca o compensaţie, o recompensă divină dacă vreţi, pentru tot ceea ce în trecut s-a ratat în mod nemeritat”

Nu e final de an în care şahul să nu se regăsească în fruntea ierarhiei judeţene a ramurilor neolimpice, reprezentat fiind de Cristina-Adela Foişor, mare maestru cu un coeficient ELO 2389 conform actualizării din 2 februarie, iar campioana naţională en-titre la individual precum şi vicecampioana naţională şi europeană la zi cu echipa feminină a C.S. A.E.M. Luxten Timişoara n-a fost omisă de la nominalizarea în topul 10 timişean nici în 2012, în care a ocupat locul 5 cu naţionala feminină a României la Olimpiada Mondială din Turcia, despre cariera sa destăinuindu-se lui Dinu-Ioan Nicula, în exclusivitate pentru portalul oficial al Federaţiei Române de Şah, www.frsah.ro.

 

 

Echipa olimpică feminină 2012 a României, cu Cristina Foişor a doua din stînga, sărbătorind excepţionalul loc 5 (www.frsah.ro)

Iată interviul realizat de www.frsah.ro cu Cristina, o ex-cîştigătoare a Cupei Campionilor Europeni cu CS AEM Timişoara, născută în 7 iunie 1967 la Petroşani, şi Ovidiu Foişor:

Dinu-Ioan Nicula: Cristina şi Ovidiu, prin performanţele voastre şi ale celor doi copii, sunteţi cea mai prodigioasă familie din istoria şahului românesc. Care au fost momentele înfiripării ei ?

Cristina Foişor: În 1988 amândoi am fost selecţionaţi în echipele olimpice ale României şi, coincidenţă sau Destin, ambii am fost rezervele echipelor naţionale. Eu am jucat mai multe partide, iar Ovidiu m-a ajutat la pregătire şi am petrecut mult timp împreună, iar la finele Olimpiadei cererea sa în căsătorie a venit firesc, la fel ca şi acceptul meu.

Ovidiu Foişor: Nu a fost chiar aşa de simplu. Idila noastră nu a fost neapărat pe placul oficialilor, dar a constituit o bună explicaţie pentru rezultatul sub aşteptări al echipei masculine. Aşadar am fost desemnat oficial „ţap ispăşitor” pentru insuccesul echipei şi „pedepsit” cu suspendarea pe un an de zile din activitatea competiţională.

Sunteţi pe picior de egalitate la titlurile naţionale de juniori, câte 3 fiecare (Ovidiu în 1976, 1977 şi 1978, Cristina în 1983, 1985 şi 1987). Căror antrenori consideraţi că le puteţi datora procentul major al acestor reuşite ?

CF: Dacă pentru Ovidiu, doamna Margareta Perevoznic a fost primul şi singurul său antrenor, la mine e puţin mai complicat. Principalul „vinovat” în obţinerea succesului atât ca junioară dar şi mai apoi, îl datorez tatălui meu şi profit să îi mulţumesc pe această cale. Cei care şi-au pus amprenta asupra carierei mele viitoare au fost, în ordine cronologică, domnii Botez, Astman, Smida, Drăghici şi, evident, Ovidiu. Domnul Constantin Botez a fost primul meu antrenor (nu ştiu daca îl pot numi aşa) la care m-a dus tatăl meu în 1980, după ce am câştigat Daciada şi cu care am lucrat finaluri de pioni. Apoi Horia Astman, care era în 1980-1981 în Petroşani şi a stat timp de un sezon cât a jucat pentru echipa din oraş şi, mai ales, a fost antrenorul ei şi al meu !… De asemenea, domnul Josif Smida a lucrat cu mine o scurtă perioadă (la insistenţele tatălui meu), până am fost remarcată de antrenorul şi selecţionerul de atunci al lotului de junioare, domnul Iulian Drăghici, căruia îi datorez evoluţia mea de la categoria a II-a la maestră internaţională. Am încetat colaborarea cu dumnealui în 1988, când m-am căsătorit cu Ovidiu şi am început în mod firesc să lucrez cu el !… Am colaborat cu toţi antrenorii de lot naţional: Sergiu Grunberg, Mircea Pavlov,Valentin Stoica, Mihai Ghindă, Şerban Neamţu, Vladimir Danilov, Gergely Szabo şi cred eu că tuturor trebuie să le mulţumesc pentru informaţiile pe care mi le-au transmis.

Finala Campionatului Naţional 1982, desfăşurată la sala I.T.B., a însemnat un surprinzător şi strălucit succes pentru tânărul ieşean Ovidiu Foişor, care îl devansa pe colegul său de generaţie Constantin Ionescu şi pe legendarul Florin Gheorghiu (ce-l frustrase de bronz in extremis în finala din 1981). Cât de dificil a fost accesul la aceşti lauri, câştigaţi după o frumoasă victorie în partida decisivă din ultima rundă cu Valentin Stoica ?

OF: La vremea respectivă nu mi s-a părut un lucru dificil, poate pentru că nu mă simţeam obligat la vreun rezultat deosebit. Eram în formă, aveam o mare putere de luptă şi fiecare partidă era pentru mine o aventură. Totuşi, ţin minte că în ultima rundă eram stresat: trebuia neapărat să câştig şi nu ştiam cum să fac în caz că Vali mi-ar fi jucat ceva liniştit, de genul unei indiene de damă. El însă avea nevoie, ca şi mine, de un punct întreg şi a ales o apărare mai tăioasă. Când am văzut Benoni-ul lui, m-am relaxat şi am ştiut că am să câştig.

Trei pătrimi din familia Foişor, într-un instantaneu timişorean: Veronica, Ovidiu şi Cristina-Adela Foişor (www.frsah.ro)

În schimb, după două titluri obţinute ex-aequo (1989 cu Gabriela Olăraşu şi 1998 cu Ligia Jicman), Cristina Foişor a trebuit să aştepte finalele din 2011 şi 2012 spre a obţine medalii naţionale de aur pe care să nu trebuiască a le împărţi cu nimeni. De ce nu s-au disputat acele meciuri de baraj (sistemul de atunci nu permitea acordarea titlului la tie-break) şi în ce măsură a existat un complex al locului 1 la naţionale ?

CF: În 1989, după disputarea campionatului, a venit Revoluţia şi mai apoi alte lucruri au fost importante în România, iar în 1998 programul competiţional nu a permis găsirea unei perioade convenabile pentru ambele jucătoare implicate. Nu cred că a existat vreun „complex”: pur şi simplu am participat de foarte puţine ori la Campionatul naţional, deoarece în opinia mea formula nu este cea mai potrivită în contextul şahului feminin românesc. Mult mai adecvată ar fi, cred eu, o finală în sistem închis cu 12 jucătoare.

Prima ediţie a Campionatului European pentru junioare sub 20 ani, desfăşurată la Herculane în 1985, îţi aducea medalia de bronz, cu o memorabilă victorie în faţa celei care atunci a devenit campioană, maghiara Ildiko Madl. Ai fi putut câştiga chiar şi titlul european la acest început de drum ?

CF: A trecut mult timp de atunci, dar aceasta este un avantaj pentru a fi obiectivă şi a admite că nu eram suficient de pregătită pentru a câştiga un titlu european…

Pentru Ovidiu Foişor poate fi considerat ca rezultat de vârf al carierei, victoria în faţa viitorului campion mondial Viswanathan Anand, repurtată la Moscova în 1987 ?

OF: Victoria la Anand a reprezentat în primul rând o partidă bine jucată împotriva unui jucător în plină ascensiune. Sigur că valoarea ei a crescut cu timpul, pe măsură ce steaua actualului campion mondial lumina din ce în ce mai tare.

Cariera olimpică a lui Ovidiu se încheia la Salonic în 1988 (după o mai bună apariţie la Lucerna în 1982), chiar în momentul în care Cristina debuta pe masa de rezervă (4), la prima dintre cele 12 Olimpiade ale sale (record naţional feminin !), ulterior nemaipărăsind mesele 1 şi 2 (cu două clasări în primele 10 jucătoare ale mesei sale, în 1990 şi 2002). Cum priviţi retrospectiv parcursurile voastre olimpice, împlinirile şi hiatusurile ?

CF: Responsabilitatea de a reprezenta România la Olimpiadă implică asumarea fiecărei mutări şi a fiecarui rezultat.Visul oricărui sportiv este de a auzi la final imnul României. De câteva ori am fost în apropierea podiumului, dar cum speranţa moare ultima, eu încă mai sper…

OF: Pe atunci nu puteai face performanţă dacă nu erai în echipa olimpică sau măcar în lotul olimpic. De aceea concurenţa era puternică, dar şi jocurile de culise erau pe măsură. În 1982 am fost selecţionat ca fiind un tânar de perspectivă şi aici trebuie să-i mulţumesc domnului Anghel Vrabie, care m-a susţinut ori de câte ori a fost nevoie. Am fost coleg de cameră cu Şubiţă, iar analizele prelungite uneori până spre zori au avut un efect benefic asupra mea.
Cu puţină şansă sau, altfel spus, în altă conjunctură, aş fi putut participa foarte bine şi la celelalte două Olimpiade, din 1984 şi 1986. Problema era că, deşi aveam nivelul respectiv, stilul meu de joc prea puţin practic şi marcat deseori de crize de timp nu inspira prea mare încredere lui Moini (diminutivul cu care era alintat celebrul antrenor Reicher Emanuel). Acesta prefera, atunci când avea ocazia, să meargă pe mâna unor jucători mai siguri. Oarecum pe bună dreptate, căci sentimentul era reciproc: nici Moini nu reprezenta pentru mine imaginea unui antrenor care poate într-adevăr să-ţi transmită ceva util. Cert este că această stare de lucruri şi-a pus amprenta asupra rezultatelor mele. Şi lăsând deoparte fluctuaţiile de formă inerente, situaţia se prezenta cam aşa: în anii impari, neolimpici, când rezultatele nu prea contau pentru selecţie, jucam relaxat şi bine. Veneau apoi anii olimpici, cei pari, când avea loc refluxul, jocul meu devenea nesigur, iar Moini nu mai avea nici o ezitare.

În 1997 deveneai în Croaţia vicecampioană europeană cu echipa României, alături de Corina Peptan şi Luminiţa Cosma. Două dintre adversarele tale redutabile de-a lungul deceniilor ţi-au fost atunci coechipiere, cum s-a realizat sinteza succesului ?

CF: A fost de argint şi medalia personală ! (…plus o cupă imensă care ar fi trebuit să revină antrenorului nostru, însă acesta, copleşit de mărimea ei, a ameninţat că o lasă la hotel, fapt pentru care am cărat-o eu însămi în trenurile croato-româno-maghiare, la un moment dat i s-a rupt un mâner sub acţiunea propriei greutăţi, dar în cele din urmă a ajuns la loc sigur în panoplia mea de trofee). Cred eu că „meritul” principal al succesului îi revine în mare parte domnului antrenor emerit Şerban Neamţu şi îl las pe dumnealui să spună de ce ! Faptul că a existat mereu competiţia aceasta sportivă între noi a fost în mod evident benefic pentru toate. În orice sport cineva impune un ritm şi o viteză, iar „urmăritorii” trebuie să încerce să-şi depăşească limitele, dacă la final vor să câştige cursa. Eram o echipă puternică, iar faptul că relaţiile dintre noi erau foarte bune a contribuit la reuşita noastră din acel moment şi la viitoarele succese.

Cum s-a întrepătruns performanţa individuală cu cea realizată sub culorile cluburilor pe care le-ai apărat, culminând cu câştigarea în 1998 a Cupei Campionilor Europeni la feminin de către AEM Luxten Timişoara (cu victorie la Nona Gaprindashvili) ?

CF: De-a lungul timpului am făcut parte din multe echipe de club, însă pot spune fără ezitare că acea echipă, cu antrenorul emerit Sergiu Grunberg căpitan şi Lucian Tenche (din conducerea AEM) suporter de nota 10, cu noi trei româncele şi cu Natasha Zhukova a fost perfectă.

Mare maestră din 1991, deţii din 1997 şi titlul de maestru internaţional masculin. Cum ai privit de-a lungul timpului confruntările cu celălalt sex ?

CF: Tatăl meu şi-a dorit foarte tare un băiat şi de aceea chiar înainte de a face şah m-a dus la toate competiţiile masculine din oraş: fotbal, rugby, handbal… Când am început să joc şah, mergeam mereu cu tatăl meu la Casa de cultură din oraş să practic acest sport cu iubitorii şahului din Petroşani, care erau evident de gen masculin. Acest lucru mi-a fost util mai apoi, căci nu am făcut şi nu fac (cel puţin nu conştient) vreo diferenţă între a juca contra lor sau împotriva femeilor.

În cariera de antrenor a lui Ovidiu Foişor, un loc primordial îl ocupă conducerea echipei naţionale feminine. Cum priveşti meandrele acestei experienţe, la ani buni după consumarea ei ?

OF: Conducerea echipei naţionale feminine a fost într-adevăr o experienţă deosebită. În anul 2000, când mi s-a propus aceasta, nu-mi era foarte clar dacă chiar eu eram omul potrivit pentru aşa ceva, dar Cristina mi-a prezentat situaţia de o manieră convingătoare şi deci am acceptat. Obiectivul cel mai important pentru mine în această perioadă şi de care m-am străduit să nu mă îndepărtez a fost să am o atitudine corectă. Mi-am propus să respect valoarea cât şi personalitatea şi starea de moment a jucătoarelor, iar ca atare să nu iau hotărâri fără consultări prealabile. Nu fac parte dintre acei antrenori care sunt convinşi că meciurile se câştigă prin aşezări inteligente ale jucătoarelor la mese sau prin rotiri bine calculate ori schimbări inspirate, la care poţi accede doar dacă ai un fler ieşit din comun. Pentru mine treburile sunt mult mai clare: rezultatele bune se obţin în general prin multă muncă, seriozitate şi talent; plus alte câteva ingrediente importante, dar neesenţiale. Am înţeles destul de repede că un căpitan poate influenţa prea puţin deznodământul unui meci important la faţa locului: un verdict corect la o propunere de remiză (din ce în ce mai rare), o schimbare (destul de previzibilă) în echipa de bază, sau o mână de ajutor în pregătirea variantelor de deschidere. Această din urmă posibilitate, deşi mai plauzibilă, era mai puţin realizabilă căci fetele, dincolo de echipa naţională, rămâneau rivale înverşunate, iar eu eram în fond antrenorul Cristinei. Am ajuns la concluzia că o pregătire adevărată trebuie făcută nu atât în timpul Olimpiadei, ci mai degrabă pe tot parcursul anului, drept care pentru Olimpiada de la Calvia (2004) am trecut la treabă. Săptămânal, timp de un an de zile, am lucrat cu fetele din lot prin internet, inclusiv cu Cristina care la început a fost mai reticentă. Eu le trimiteam câte un set de exerciţii mai mult sau mai puţin dificile, la care la sfârşitul săptămânii primeam soluţiile, pe care apoi le comentam împreună. A fost o muncă benevolă, dar plină de satisfacţii, fetele se străduiau foarte mult, iar unele dintre rezolvările propuse erau de-a dreptul impresionante. Acum, desigur, unii mai cârcotaşi ar putea întreba: şi la ce a folosit toată această pregătire ?! Căci rezultatul echipei, fix la această Olimpiadă, a fost catastrofal (undeva în jurul locului 20). La un asemenea eşec nu puteam avea decât o reacţie: raportul prezentat federaţiei se încheia cu ideea că venise momentul să fiu schimbat. Totuşi acest lucru nu s-a întâmplat, iar pasajul cu pricina a fost omis la publicarea raportului.
Din punctul meu de vedere acest deznodământ s-a dovedit unul inspirat, căci anul următor, la C.E. de la Goteborg, aproape aceeaşi echipă a avut un parcurs glorios, zdrobind echipa Rusiei cu un memorabil 3-1 şi terminând în final pe locul 5. Deci cârcotaşilor, ca şi mie de altfel în acele momente, le-a lipsit perspectiva. Deşi ar fi exagerat să afirm că acest rezultat frumos s-ar datora muncii colective din anul premergător Calviei, totuşi îmi place să cred că efortul nostru de atunci a contribuit şi el într-o oarecare măsură.
La Torino, în primăvara anului 2006, are loc o nouă Olimpiadă. Pentru mine va fi ultimul capitol, care se încheie cu un rezultat sub aşteptări. În acelaşi timp realizam că îmi venea din ce în ce mai greu să fac faţă acestui mic, dar neplăcut conflict de interese: antrenor al echipei naţionale şi, în acelaşi timp, antrenorul (şi soţul) Cristinei.

În pofida unei evoluţii individuale inegale, recenta Olimpiadă de la Istanbul a adus Cristinei Foişor cea mai bună clasare din carieră cu echipa României (locul 5 !), precum şi o revanşă vizavi de chino-olandeza Peng Zhaoqin, care o învingea în ultima rundă la Olimpiada 1988 (frustrând ţara noastră de un alt excelent loc 5). Ca lideră a echipei, cum vezi acest rezultat în valoare absolută ?

CF: De foarte multe ori am avut ca echipă olimpică un parcurs excelent 2 treimi de competiţie, jucând cu succes cu favoritele, dar mai apoi ceva neaşteptat apărea şi ne „fura” rezultatul aşteptat. Eu consider acest ultim rezultat al echipei olimpice ca o compensaţie, o recompensă divină dacă vreţi, pentru tot ceea ce în trecut s-a ratat în mod nemeritat.

Cu puţin înainte de a fi declarată şahista română a anului 2012, publicul autohton a urmărit recent cu emoţie confruntarea ta cu Mariya Muzychuk de la Campionatul Mondial feminin din Khanty-Mansiysk, pierdută dramatic. Cum priveşti retrospectiv participările tale la competiţia mondială supremă ?

CF: Am prins de-a lungul vremii două forme ale Campionatului mondial: cea tradiţională cu campionate naţionale, zonale, interzonale şi turnee ale candidatelor şi începând cu 2000 forma actuală cu campionate naţionale, europene de calificare, iar mai apoi campionate mondiale eliminatorii.
În prima formă am reuşit în 1993 să am un parcurs perfect: calificare la zonalul de la Timişoara, calificare la interzonalul din Djakarta (pentru că a făcut posibilă din punct de vedere financiar participarea mea şi a antrenorului Ovidiu, aş dori să mulţumesc vicepreşedintelui federaţiei de atunci, Daniel Savin) şi Turneul Candidatelor de la Tilburg din 1994. În acel an însă a venit pe lume, în luna martie, Veronica şi pregătirea pentru acest turneu a fost puţin perturbată, totuşi am reuşit partide frumoase (miniatura cu Galliamova), din păcate şi ratări cu chinezoaica Peng, cu care am avut mereu partide tensionate.
În forma KO a finalelor Campionatelor Mondiale am reuşit patru calificări: cea mai bună a fost în 2001, când la Campionatul European de la Varşovia am jucat tie-breakuri pentru medalie, iar mai apoi am izbutit să ajung în sferturile Campionatului Mondial de la Moscova. Anul acesta, la Campionatul European din Turcia am reuşit în 8 runde o normă dublă de mare maestru, dar din păcate am pierdut ultimele 3 partide din poziţii mai bune. Acest rezultat mi-a dat însă speranţă pentru Campionatul Mondial de la Khanty Mansiysk, unde am încheiat (cu excepţia campioanei mondiale Ushenina) neînvinsă competiţia la capitolul de şah clasic, deşi am fost eliminată în primul tur. A contat enorm la tie-breakuri faptul că am fost singură acolo, deoarece sfaturile dintre partide mi-ar fi putut permite să nu ratez cele 2 partide de blitz unde porneam cu avantajul partidei anterioare câştigate şi unde o remiză mă trecea în turul urmator. Paradoxal am reuşit remiza dorită doar la Armageddon, unde însă nu îmi folosea deoarece am jucat cu albele : -)
Faptul că am fost declarată sportiva numărul 1 a federaţiei române, cred pentru a treia oară în istorie 🙂 este foarte onorant şi implică responsabilităţi, însă un clasament din care lipsesc nr. 1 masculin şi nr. 1 feminin Elo, cred eu că are ceva deficienţe… Când spun responsabilităţi mă refer la cele legate de promovarea şahului şi consider că în fiecare an topul României ar trebui implicat în activităţi de exhibiţii, simultane şi prelegeri, pentru a reuşi să punem şahul pe locul meritat.

Mai puţin promovată a fost câştigarea de către tine a titlului de Campioană a Uniunii Europene în anul 2007 la Arvier (Italia). Care a fost anvergura acelui turneu ?

: Campionatul Uniunii Europene din 2007 ce s-a desfăşurat la Arvier a fost în fapt un turneu open masculin cu clasamente defalcate, unde printre alţii l-am remizat pe “rising star” MM Caruana Fabiano (!), iar performanţa Elo obţinută mi-a permis calificarea la Grand Prix-ul feminin de la Montreal, organizat de Monroi într-o companie extrem de selectă (turneul a fost câştigat de Pia Cramling).

Cu 25 ani în urmă, Ovidiu câştiga la Timişoara, sub privirile lui Pius Brânzeu, Turneul Internaţional masculin al României. În cursul acestei luni în care ne aflăm, Cristina s-a situat pe locul 1 în clasamentul feminin  al Memorialului „Pius Brânzeu”, disputat în oraşul de pe Bega. În acest arc peste timp, care este pentru voi esenţa mişcării şahiste bănăţene ?

OF: La Timişoara noi am jucat întotdeauna cu plăcere. Îmi amintesc că era o atmosferă foarte plăcută, un fel de sărbătoare pentru şah şi asta nu numai în timpul acelui turneu internaţional. Tot aici s-a disputat şi o finală de seniori, unde am ocupat parcă un loc pe podium. Totuşi, pierderea după Revoluţie a clădirii clubului „Medicina” (în urma unui proces de retrocedare) a constituit o lovitură dură, care se resimte din păcate tot mai mult.

Cu 5 ani diferenţă între ele, fiicele voastre Sabina-Francesca (23 ani) şi Mihaela-Veronica (18 ani) au devenit rapid performere, prima ajungând mare maestră, iar cea de-a doua maestră internaţională. Cum s-a făcut transferul de pasiune şahistă către ele ? 

CF: Dacă îmi pot permite o glumă, aş spune că transferul s-a făcut în maşină 🙂 .
Am călătorit peste tot cu fetele: în 1989 când am ieşit campioană naţională am fost cu Sabina care avea 2 luni şi in plus otită), iar în 1993 mă calificam la Turneul Candidatelor, însărcinată fiind cu Veronica… Mai apoi, la toate turneele posibile şi… imposibile le-am luat cu noi.

Campioană naţională a junioarelor de 18 ani, ce a preluat din punct de vedere şahist Mihaela-Veronica de la tată şi ce de la mamă ?

CF: De la Ovidiu e simplu să spun: sunt berbeci amândoi (!) şi şahist vorbind, iar de la mine mai aştept, observ şi când voi identifica vă voi spune !

Dacă mamă şi fiică nu au putut juca sub steagul României la Olimpiada din 2008, o vei putea întâlni pe Sabina la o proximă Olimpiadă într-un meci cu Statele Unite, ale căror culori le apără începând de la întrecerea mondială din 2010 ?

CF: Cum spun englezii: să ajungem la apă şi apoi vom găsi şi podul să o trecem !

Actualmente, care sunt elevii voştri pe care mizaţi cel mai mult ?

CF: Eu îmi pun mari speranţe într-un puşti ce se numeşte… Anand (12 ani, francez cu mamă de origine indiană).

OF: Speranţa mea se numeşte Mathilde (o franţuzoaică de 13 ani), dar ea nu şi-a format încă gustul pentru marea performanţă.

Ce obiective ţi-ai propus prin înfiinţarea Trofeului „Cristina Foişor” la Petroşani ?

CF: În anul 2007 am fost desemnată „Cetăţean de onoare” al oraşului natal. Atunci am simţit prima oară că a fi cel mai bun implică responsabilităţi şi că e vremea să dăruiesc şi eu. În final  toţi vrem să fim urme în stâncă şi nu pe nisip… Aşa că m-am gândit ce pot face pentru comunitate şi am pornit să organizez aceste turnee pentru copii, în preajma zilei mele care e la început de iunie. La start a fost extrem de greu, dar în 5 ediţii a evoluat, însă din păcate anul acesta l-am sărit din motive de sănătate. Sper să revin în forţă la anul şi să devină tradiţional, ba chiar internaţional. Tot pentru copii am scris o carte (care e şi un îndemn): „Alege să fii campion !” (o colecţie de poziţii din partidele mele, cu întrebări în momentul critic).

La câte ediţii ale openului gigant de la Cappelle-la-Grande a participat familia voastră ?

CF: Performera sunt eu, cu 14 ediţii între 1997 şi 2011 (absentând doar în 2010 şi apoi 2012). Pentru mine Cappelle e ca o a doua Olimpiadă: un concurs care trebuie jucat măcar o dată în viaţă ! Nu întâmplător am aproape acelaşi număr de prezenţe la cele două mari competiţii… În plus, Veronica a realizat aici, anul trecut, a doua dintre cele trei norme care i-au fost necesare pentru titlul de maestră internaţională, iar Sabina deţine prima sa normă de maestru internaţional la masculin tot de la Cappelle, din 2006.

Ce feeling vă dă Gibraltarul, unde întreaga voastră familie a jucat anul trecut ?

CF: Am evoluat o singură dată la Gibraltar, dar îmi doresc foarte mult să am posibilitatea de a rejuca acest turneu de prestigiu. Anul trecut la feminin a fost o companie extrem de selectă, iar premiile pe măsură.

OF: Gibraltarul este un turneu care merită jucat din toate punctele de vedere. Dacă voi reveni, o voi face numai din plăcere.

Am citit recent o poezie pe care ai dedicat-o colegei tale Gabriela Olăraşu. Are un precedent această propensiune lirică sau a fost catalizată de drama umană binecunoscută ?

CF: Ceea ce s-a întâmplat multiplei noastre campioane m-a impresionat profund, ca de altfel pe foarte mulţi dintre prietenii şi cunoscuţii săi. Am simţit nevoia să îmi exprim astfel emoţiile trăite. După plecarea Sabinei în 2008 la studii, s-a activat cumva la mine acest mod de exprimare şi am deschis un blog să-i spunem… literar cu „Stările” mele. Îmi pun în mod firesc întrebarea ce va fi după ce va pleca şi Veronica !

Aveţi un blog care se bucură de popularitate, consideraţi că pe calea unor iniţiative de acest gen se poate produce o capacitare a opiniei publice şahiste, altminteri aflată într-o stare de perpetuă latenţă ?

CF: Imaginea mea, atunci când am deschis acest blog de şah (http://foisorchess.wordpress.com/), a fost cea a unui brad de Crăciun, la care fiecare glob şahist ce îl împodobeşte să fie un cadou pe care îl ofer iubitorilor şahului din România. Concursurile pe care le organizez regulat pe blog (unde cei care participă sunt câştigători ai unui mic premiu şahist) am sperat că vor atrage copiii spre acest joc minunat care este şahul. Acum îl „văd” ca pe un mijloc de comunicare între un jucător profesionist şi un amator iubitor de şah. De aceea încerc să îl updatez zilnic, deşi de multe ori mă simt frustrată (şi tentată să renunţ) de faptul că ideea iniţială a eşuat. Însă ai câştigat, continuă ! Ai pierdut, continuă ! Nu ?… iar mai ales dacă ai un vis, continuă !

Acest articol a fost publicat în Şah și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


sase − = 3

 


Ultimele articole din categoria Şah: