Sergiu Grunberg, pe marginea participării României la Olimpiadă (partea a II-a): ”Prestația lor a fost peste cea din Olimpiada trecută, însă mai intervine și șansa tragerii la sorți, dar și inspirația de moment”

Partea a doua a notițelor lui Sergiu Grunberg, conducător al secției de șah la CS AEM Luxten Timișoara și fost campion național de șah, care semnează în rubrica DE CE ȘAHUL?, din prima pagină a Sporttim, pe marginea celei de-a 41-a ediții a Olimpiadei de șah de la Tromso, a doua cea mai importantă competiție mondială anuală în sportul minții, la care a participat în calitate de selecționer al reprezentativei masculine a României, conturată pe osatura eșichierului de pe malul Begăi.

Așadar…

Selecția…

Precizez că propunerile mele au fost discutate în CD și argumentate pe baza unei strategii cred eu adecvate participării la Olimpiadă. Având în vedere cât de greu se câștigă partidele în ziua de azi, aveam nevoie de o echipă de puncheuri, de jucători capabili să rupă echilibrul, dar și rodați în partide decisive. În acest context, cu toată aprecierea pe care o am față de domnul Mihai Marin, el nu corespundea profilului cerut, atât ca stil cât mai ales frecvența sa palidă la competiții puternice. Citez hotărârea FIDE, care precizează că invitațiile la Campionatul Mondial după rating presupun un număr minim de partide jucate. Dacă nu joci 8 luni și îți conservi ELO-ul, iar pe fondul scăderii ratingului altora care joacă!, ajungi în frunte, nu e un argument convingător pentru selecție. În ceea ce îl privește pe domnul Barnaure, lipsa de experiență nu-l recomanda pentru Olimpiadă. Campionatul național s-a disputat foarte târziu și schimbările erau dificil de făcut. Domnul Barnaure e un jucător talentat, care  intră în vederile mele, în măsura în care e dispus să se dedice mai mult șahului. Sincer vorbind,  mă îndoiesc că va lăsa deoparte o carieră de succes pentru o riscantă și mult mai puțin profitabilă carieră șahistă. Ar mai fi și alte amănunte pe care nu le voi face publice.

Echipa masculină a României la Olimpiada din Norvegia, în confruntarea cu bulgarii (sursa foto: www.frsah.ro)

 

 

Situația echipei înainte de Olimpiadă…

Din componenții echipei, Constantin Lupulescu și Vlad Jianu s-au căsătorit, și acest eveniment unic, omenește vorbind, îți afectează concentrarea în pregătire și joc.

În cantonamentul dinaintea Olimpiadei, Mircea Pârligras s-a îmbolnăvit iar vindecarea a fost anevoioasă, chiar la Olimpiadă a fost sub medicație . Au fost două luni în care toți componenții cu excepția lui Vlad Jianu au pierdut masiv la ELO. E adevărat că Vladik și Mircea au recuperat, dar ratingul mediu a rămas cel mai mic din ultimii ani, situându-ne pe locul 32 la Olimpiadă.

Mai mult, la sosirea la Olimpiadă, nu ne-au sosit bagajele timp de șase zile, lui Vladik , Cristinei Foișor și mie. Evident, cea mai afectată a fost Cristina. În plus, probabil virusul dobândit de mine și Vladik în cantonament a făcut ravagii de la început cu febră, frisoane, tuse și transpirații abundente circa 10 zile, în pofida oricărei medicații. Am chemat chiar și Salvarea într-o seară.

Olimpiada propriu-zisă…

Boala lui Vladik nu mi-a permis să fac o rotație rațională, măcar în primele runde. Mai târziu, când vin meciurile grele, e greu să-i mai scoți. La sfârșit, în mod evident, Lupulescu și Pârligras, care au jucat 11 runde, erau obosiți. Verificați vă rog la orice echipă serioasă dacă cineva a jucat mai mult de 9 runde. Olimpiada e un concurs infernal de greu și stresant, și oricât de rezistent ai fi, trebuie să faci pauze!

Au existat câteva momente critice în timpul Olimpiadei: primul a fost în runda V, când Mircea Pârligras, care avea 4 din 4, a ratat timp de 6-7 mutări câștiguri elementare și a pierdut. Sunt convins că altfel ar fi realizat un rezultat similar cu cel de la ultima Olimpiadă (+6) . Așa însă, și-a pierdut încrederea în sine și, combinat cu oboseala și slăbiciunea fizică după boală, nu a mai dat randamentul așteptat.

Al doilea moment critic a fost meciul cu Azerbaidjanul, campioana europeană de anul trecut. Costică a ratat două câștiguri ușoare cu Mamedjarov, care ne-ar fi câștigat meciul.

Al treilea a fost tragerea nefericită a Ungariei, în ultima rundă. Media lor ELO era cu peste 100 de puncte mai mare ca a noastră. Au o echipă foarte echilibrată, cu jucători foarte rutinați și excelent pregătiți teoretic. Anvizajam 3 remize la primele mese și oscilam pe cine să pun la masa 4 contra lui Rapport, un puști de talia lui Cristi Chirilă de pe vremuri, dar mult mai bine pregătit, tactician foarte bun.

Vladik, deși câștigase, în două meciuri partide decisive, părea slăbit și inapt să joace o partidă lungă, iar după Costică cel mai bun tactician al nostru era Levy. În ultimele competiții la Olimpiade și nu numai, Levy a fost decisiv.

Fantezia lui debordantă și calculul précis îl face periculos pentru oricine, chiar dacă câteodată vădește slăbiciuni poziționale. Trece printr-o pasă proastă, dar am mizat pe ambiția și inventivitatea sa. Cineva spunea că am pus presiune pe Levy, introducându-l cu Ungaria. Păi șahul înseamnă 20-30% psihologie; jucătorii mari se disting prin reacția la presiune, prin mobilizare și răspunsul la provocări. Din păcate, a jucat incolor și fără idei și a pierdut fără luptă. Neașteptat a pierdut și Mircea, după o partidă de neînțeles.

Acum, lăsând deoparte accentele dramatice pe care le pun unii în confruntările cu Ungaria, mă gândeam amuzat la soluțiile îndoielnice de selecție pe care le propuneau unii, când ungurii i-au lăsat acasă pe Erdos, Berkes sau Giymesy, care aveau loc oricând în echipa noastră.

Ultimul meci, cu Brazilia, trebuia câștigat în mod normal (am fi ieșit pe locul 11), dar am fost urmăriți și de ghinion. Vlad Jianu nu putea practic să-și valorifice pionul în plus, iar Vladik s-a lăsat atras de o variantă aparent câștigătoare, ratând alt câștig, e drept, foarte subtil.

Personal, sunt mulțumit de prestația băieților, care au dovedit că pot să se bată de la egal la egal cu cei mai buni. Calitativ, prestația lor a fost peste cea din Olimpiada trecută, dar mai intervine și șansa tragerii la sorți, dar și inspirațiile de moment. Există în acest moment 7-8 echipe superioare nouă valoric și încă 15 cam de același nivel. În meciurile cu ei se poate întâmpla orice. Băieții au dovedit că nu au complexe și că progresează atât la Europene cât și la Olimpiade.

În ultima instanță, se mai întâmplă și minuni dar destul de rar. Trebuie să ne cunoaștem valoarea și să încercăm să creștem. Nenorocirea este că nu vine mare lucru din urmă, viitorul arată sumbru. Să credem totuși în Deac și Costachi, Gavrilescu, și poate vor mai exploda și alții.

Jucătorii :      

Lupulescu, încă insuficient de rezistent fizic, a ratat mult, trebuind să câștige la Saric și Mamedjarov și să facă remiză cu Topalov. Jocul lui a crescut în maturitate și înțelegere, și-a diversificat repertoriul și, dacă va lucra mai mult la tehnică și cu mai mult tupeu, poate urca spre 2700.

Pârligras e unul din stâlpii echipei, care conferă stabilitate și încredere. E destul de labil psihic și asta i-a afectat mult prestația.

Vlad Jianu e în progres, a câștigat la capitolul curaj și răbdare și a devenit un component de bază al echipei. Mai e încă loc de progres, fiindcă are rezerve de talent și înțelegere

Vladislav Nevednichy e același vârf de lance, care câștigă când trebuie și care citește cel mai bine adversarul.

Levy Vajda pare să-și fi pierdut încrederea în sine, care stătea la baza stilului său agresiv. Sper în revenirea lui Levy la sclipirile de altădată.   

Care din ei trebuia înlocuit?

Consider că stăm prost și la pregătirea fizică, oboseala prematură venind și dintr-o viață sedentară, fără mișcare și sport. Poate că am și eu partea de vină, comunicarea cu jucătorii a fost sumară, dar mi-era frică să nu le dau și lor boala.

Poate că în ultima rundă trebuia jucat Vladik, dar cine poate ști?

Feminin…

La fete evoluția a fost distorsionată de forma catastrofală a Alinei L’Ami, parcă lipsită de energie, voință și orgoliu. Evoluția ei neașteptată nu a permis o rotație rațională a jucătoarelor, ducând la un final așteptat adică epuizarea fizică a Luminiței Cosma și a Corinei Peptan. Irina Bulmaga a jucat foarte bine și sigur, dar nu a avut adversare grozave.

Cristina Foișor, sub așteptări, cu un joc solid la negru și foarte slab la alb, unde manifesta un conservatorism păgubos în materie de deschideri. Această problemă o costă în opinia mea vreo 50 de puncte ELO sub potențialul ei. Luminița Cosma a ratat pe fondul oboselii un rezultat excelent. 

Corina, într-un registru modificat, obține poziții excelente, manevrează bine și nu găsește soluțiile tactice elementare de câștig.

Rămâne regretul cel puțin al ultimei runde, unde o victorie ne putea propulsa pe locul 6.

Vedeți cât de relativ e totul: și o rundă poate schimba aprecierea pentru tot turneul, atât la fete cât și la băieți!

Am un cuvânt bun pentru Ciprian Nanu, nu numai pentru pregătirile ingenioase ale fetelor, dar mai ales pentru suferințele de pe margine, inerente oricărui căpitan al unei echipe feminine!

Rusia, întărită cu Lahno, din Ucraina, a câștigat fără probleme în fața unei Chine sub așteptări și a Ucrainei, care practic nu a slăbit atâta timp cât Anna Muziciuk a înlocuit-o pe Lahno.

Concluzii generale

Olimpiada rămâne un open de 11 runde cu 200 de participanți, dintre care mai mult de jumătate sunt echipe necotate, care de multe ori nu oferă rezultate conforme cu valoarea.

Evident, prea multe echipe participă pe criterii politice, adică voturi. Sigur că se invocă promovarea șahului în lume. Dar nici democrația nu e sistemul ideal! Actualul sistem te face să depinzi prea mult de hazard, ultimele trei runde fiind decisive indiferent de un parcurs dubios sau nu până atunci.

Un mic exemplu… Am jucat cu Insulele Seychelles, care câștigase prin forfait (4-0) în runda a doua, cu Turkmenistan. Întrucât mai departe nu prea au mai făcut puncte, am rămas cu un coeficient mizerabil.
Nici împărțirea pe grupe nu ar aduce plusuri. Eu cred că ar trebui, ca la alte sporturi, să existe grupe geografice de calificări, cu număr de calificați corespunzător ratingului, astfel ca în final să rămână un open mai restrâns, dar mult mai select.
În actualele condiții, Europenele sunt mult mai echilibrate valoric ca Olimpiada și au numai 9 runde. S-ar putea să se schimbe sistemul în momentul includerii șahului în sporturile olimpice.
În acest caz, e prea costisitor și anevoios logistic să aduci aproape 3000 de oameni pentru 13 zile, în condițiile în care la alte sporturi competiția se termină în câteva zile .

1. O primă constatare se referă la surprizele apărute în partide aparent inegale, vezi înfrângerile lui Carlsen, Kramnik, Ivanciuk sau mulți alții.

La ora asta diferențele de ELO nu mai sunt atât de relevante.
Apariția programelor pe calculator și motoarelor de analiză, a nenumăratelor cărți de deschideri, fac ca un șahist cu rating modest să fie o nucă tare pentru oricine.
O partidă se câștigă greu, ruperea echilibrului nu e ușoară: e nevoie de fantezie, tehnică, rafinament, asumarea riscurilor și chiar de bluf.
Dacă ați urmări diverse concursuri, veți constata o frecvență elocventă a surprizelor.
De ce jucătorii de elită au mai puține accidente?
Fiindcă nu se expun și joacă doar între ei; vezi mulțimea de superturnee.
Singura confruntare cu plebea șahului e la Europene sau Olimpiadă, unde se petrec surprize. De aproape 10 ani, Rusia, de departe cea mai tare echipă masculină, nu ia titluri (cu excepția ultimului Campionat Mondial pe echipe) fiindcă pleacă din postura de favorită, iar jucătorii, fiind sub presiune, clachează.
ELO-ul e o indicație de moment dar dinamica lui e mult mai semnificativă!
Nu vreau să reiau discuțiile despre absolutizarea aberantă a ELO-ului.
În plus, înțelegeți că șahiștii nu sunt roboți, sunt și ei oameni, au emoții, pase proaste, inspirații nefericite, traumă și chiar depresii.

2. A doua constatare se referă la caracteristicile unei echipe de succes:

–          echilibrul valoric între componenți, care permite o rotație rațională și benefică pentru menținerea unui randament normal al jucătorilor.

      Exemplele cele mai elocvente sunt echipele Chinei și Ungariei. 

China a jucat fără primii doi jucători la ELO dar, fiind o formație foarte echilibrată valoric, absențele nu s-au simțit. La fel Ungaria, care avea doi jucători de superclasă, Leko și Polgar (acum ceva mai răsuflați) dar ceilalți de niveluri apropiate.

–          pregătirea teoretică:

majoritatea jucătorilor din echipele mari sunt betonați teoretic,  joacă la alb E4, D4 și C4 și la la negru 3-4 deschideri. Prin asta limitează timpul și posibilitățile de pregătire ale adversarilor, dar și ajung să înțeleagă și să cunoscă mai multe tipuri de poziții, într-un cuvânt, devin jucători mai compleți.

Jucătorii noștri au avut un repertoriu restrâns, au rămas multă vreme într-un conservatorism păgubos și implicit au fost limitați. De la o vreme toți și-au lărgit repertoriul dar mai au mult de recuperat!

–          curajul: psihologic vorbind, cum gândesc ai noștri? Întâi să nu pierd și să încerc să câștig! Cu asemenea filozofie, nu ajungi în elită.

Succesul în viață și în sport depinde de cele mai multe ori de asumarea unor riscuri.

Dacă ți-e frică de complicații, de calcul și poziții tăioase, dacă nu suporți tensiunea încleștării, atunci nu ai șanse sa atingi marea performanță. M-a impresionat Saric, de la croați, care riscă tot timpul, rupe echilibrul, sacrifică, și așa a ajuns să câștige la Carlsen.

Evident, sunt considerații generale, fiindcă pe echipe se joacă mai reținut.

Pe de altă parte curajul vine din încrederea în sine, care, la rândul ei, se bazează pe o pregătire excelentă și dorința de afirmare.

Am lăsat la sfârșit evenimentul care a avut loc în timpul Olimpiadei, alegerile. Înfruntarea între Kasparov și Iliujimov a polarizat lumea șahului și, ca de obicei, conform democrației, au predominat cei mai neinformați și mai neimportanți din punct de vedere șahist. Fără a-i reproșa ceva în mod special lui Kirsan, ca șahist, nu pot fi decât trist la faptul că a biruit la rând doi din cei mai prestigioși campioni mondiali, Anatoli Karpov și Gary Kasparov.

Într-un fel, alegerile astea mi-au amintit de cele ale lui Alexandru Crișan și nu numai.

În compensație, m-am bucurat de realegerea lui Ionuț Dobrănăuțeanu ca vicepreședinte ECU. Sper ca în această postură să întreprindă acțiuni benefice pentru șahul românesc!  

Acest articol a fost publicat în Şah și etichetat cu , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


× cinci = 45

 


Ultimele articole din categoria Şah: