Am reuşit să mă fac de baftă şi la Cugir. Cum aşa? … Am ajuns cu vreo două ore înainte de ora stabilită, aşa că o iau la pas prin orăşel. Pe stânga magazinul „Furnica”, în spate, uzina mecanică, stadionul, poliţia şi două aşezăminte de pompe funebre. E pustiu, pe străzi aproape nimeni.
Din când în când un pensionar cu câte o pungă de Lidl. Efectiv mă doare sufletul când ajung în oraşele mici din România. Parcă nicăieri nu ai atât de pregnant sentimentul unei civilizaţii care îşi trage ultima răsuflare, de parcă ai sta la căpătâiul unui muribund.
Chiar şi atunci când văd ceva îngrijit, cum e de exemplu micul stadion al oraşului, mă întreb pentru cine se face.
Simt nevoia să stau undeva. În cele din urmă găsesc o cafenea lângă primărie. Un Pepsi şi o cafea costă 13 lei. Scot 15 şi îi spun barmanului că e bine aşa. Se uită la mine şi îmi spune politicos „Lăsaţi, banii mărunţi prind bine oricând”. Mă simt prost. Nu voiam să-l jignesc.
Trebuia să dau 20, nu trebuia să dau nimic? Iau restul.
„Vi le aduc la masă. Vreți un pahar la Pepsi?”
„Nu”.
„Lăsaţi, mai frumos cu pahar” Îmi dă şi paharul. Mă pun la masă.
În local sunt doi oameni de vârstă incertă, oricum trecuţi de 60 de ani dar greu de spus cu cât. Unul din ei e semi-adormit probabil după câteva vodci. Celălalt îi spune: „Mă duc până la Furnica.”
Uitându-mă pe perţii văd nişte hărţi imense ale zonei. Mă ridic să mă uit la ele. „Îmi plac hărţile”, mă explic barmanului.
Bucuros, acesta vine să-mi explice. „Patronul e pasionat de drumeţii”.
Îmi arată fotografiile înrămate de pe pereţi. Abia atunci realizez că pereţii cafenelei sunt umpluţi cu sute de fotografii de pe munţi. Sunt peste 300, îmi explică barmanul.
Apoi îmi arată straiele populare expuse, zecile de reviste National Geographic. Primesc şi un paşaport de turist pe „Via Transilvanica”, paşaport care se ştampilează în fiecare loc de popas pe un traseu care presupune zeci de opriri. Primesc şi insigne.
Îmi amintesc că abia cu două luni în urmă un domn american de vreo 60 de ani, ospătar de la Yellowstone, aflând că sunt din România, îmi spusese că la vară vrea să facă tot traseul pe jos. Spre ruşinea mea eu nici nu ştiam că există aşa ceva, credeam că vorbeşte de Transalpina.
„O să-ţi ia câteva zile” spusesem.
„No. You don’t understand. It’s quite long, hundreds of miles.”
Am rămas interzis când am aflat că voia să meargă pe jos, de unul singur, câteva săptămâni.
„Jim, merge câte 30 de mile pe jos zilnic”, mi-a clarificat o colegă.
Mă gândesc la toate acestea în barul iubitorului de munte din Cugir. Între timp se întoarce unul dintre clienţii locului cu cumpărăturile de la „Furnica”. Simt nevoia să plec. Mulţumesc pentru paşaport şi insigne.
Mă gândesc la Yelowstone, îi dădusem americanului datele mele de contact pentru cazul în care va veni în România. Poate ajung să-i dau şi paşaportul. O iau spre căminul cultural. Aici apar primii copii.
* Însemnările lui Bogdan Herzog, în blogul cu acelaşi nume: https://bogdanherzog.ro. Rubrica „NUCA-N PERETE” din pagina I a Sporttim găzduieşte aceste consemnări.
