O oră pe săptămînă, un profesor şi… jumătate la 878 elevi

Intrăm în sala de sport a Grupului Şcolar Industrial „Emanuil Ungureanu”, fost Liceu Industrial Electromotor, una mică, avînd doi piloni de susţinere dispuşi central, improvizată recent dintr-un atelier cu strung. „Dintr-o improvizaţie mică, ne-am mutat într-una ceva mai mare”, glumeşte Ioan Gheorghe Bândariu, ghidul meu, unic profesor cu normă întreagă pe Educaţie Fizică la liceul cu 878 liceeni.

E vineri, ora 10, în ultima săptămînă plină de şcoală a acestui 2010. Şi e unica oră de sport din ciclul de 5 zile a clasei a IX-a G, al cărei diriginte e Bândariu. Unii băieţi ies la fotbal, deşi ninge viscolit, pe terenul de tartan acum acoperit cu zăpadă. Alţii scot din magazia din capătul sălii cele două mese de ping-pong achiziţionate recent într-un efort de a sprijini activitatea sportivă a liceului. Iar cîţiva se mută în săliţa alăturată, de fitness, dotată cu 13 aparate, şi acestea nu demult cumpărate, „de care ţinem cît de mult putem. Doar două, băncile cu greutăţi, sunt cu adevărat profesionale… I-am învăţat inclusiv să se descalţe la intrare, pentru a proteja şi mocheta. E locul în care elevi vin şi benevol”, explică profesorul Bândariu, cu catalogul sub braţ şi ceasul cu cronometru în jurul gîtului.

Vechea sală de sport a liceului, de fapt una de clasă, era improprie educaţiei fizice. Încăpeam înghesuiţi în ea, nici 30, devenind acum laborator de informatică. În 2007 ne-am mutat în aceasta şi tot e ceva deşi, comparativ cu alte instituţii de învăţămînt, avem dezavantajul de a nu dispune de una în adevăratul sens al cuvîntului”, continuă Bândariu, absolvent de „Sport” la Universitatea de Vest, în anul 2000, pe specializarea lupte libere, sport în care a dorit să antreneze la nivel de performanţă, doar pentru a da înapoi, în faţa „greutăţilor de care se lovesc colegii din acel domeniu”, optînd în schimb pentru conducerea catedrei de educaţie şi fizică la „Emanuil Ungureanu”, unde se află de 5 ani, de fapt o revenire pe porţile pe care intra ca licean, în 1986.

Paradoxal, înnoirea limitatei baze sportive a liceului a precedat renunţarea la proba sportivă în cadrul Bacalaureatului. „Ultima s-a dat în 2008, la puţin timp după ce turnasem tartan pe pista de săritură în lungime din curte, cu groapa de nisip pentru aterizare. O să vă duc acolo, dăm la o parte zăpada, şi veţi vedea tartanul nou… Totul s-a produs în valuri. Prima dată s-au tăiat ore, apoi s-au scos cu totul, cu trecerea de la două la una pe săptămînă, efectul fiind suprimarea unei norme întregi. Colega mea este Angela Onea, cu o jumătate de normă”, spune Bândariu, care în 1 decembrie a împlinit 43 ani, şi care estimează că „nu ştiu dacă măcar 15% dintre elevii noştri ar cocheta sau ar fi în vizorul unei selecţii pentru performanţă”.

Lucian Băbeanu, rugbystul…„Aş vrea să fiu ca Zaiba sau cum a fost profesorul <Johnny> Chiriţă!”

Apropo despre performanţă la care se înscrie la cuvînt Lucian Băbeanu, pedalînd pe o bicicletă din sala de fitness. „Îmi place foarte mult sportul, vin cu cea mai mare plăcere la această oră şi de fapt ar trebui să venim măcar de două ori pe săptămînă”. Misterul se elucidează cînd băiatul de 1,67 metri şi 70 kilograme ne dezvăluie că este demi în grupa de rugby juniori a profesorilor „Johnny” Chiriţă şi Mircea Bologa, la CSŞ Bega Timişoara, unde iniţial fusese invitat în septembrie 2006 la un turneu de selecţie în care tinerii purtau „taguri” pe şolduri.

„M-au întrebat dacă vreau, mi-a plăcut acolo şi am ajuns cu ei pe locul 7 la turneul final naţional de juniori”, spune brunetul născut în 28 august 1994. „Îmi place spiritul de echipă, comportamentul sportivilor, şi admir organizarea Noii Zeelande. Dar dintre ai noştri aş vrea să fiu ca Zaiba sau cum a fost domnul profesor <Johnny> Chiriţă”, a continuat băiatul, remarcând despre destui colegi de liceu că „nu-şi fac timp pentru sport, fumează în anturajele lor şi probabil nici n-au înclinaţii în acest sens”. Îi ţine isonul de pe cealaltă bicicletă colegul Ştefan Bereucă, care a început boxul fiind la Liceul „Bartok Bela”, la 14 ani, „dintr-o fantezie” indusă şi de admiraţia pentru Doroftei sau Mureşan.

Şi ar mai fi cazuri fericite la „Emanuil Ungureanu”, după cum spune profesorul Bândariu, amintindu-mi de Rareş Ilaş, băiatul născut în 1993 legitimat la secţia de kaiak-canoe a CSŞ1 Timişoara ori la Ion Jurjescu, campion mondial de karate, „care este un teren propice în mediul şcolar din estul Europei, copiii fiind mult mai receptivi la o asemenea disciplină”.

Dar dacă ne întoarcem în sala de fitness la ora 11, vom remarca benevolenţa celor care îndrăgesc să calce acest prag. E drept, sunt cazurile salutare…”, adaugă Bândariu, convingîndu-mă să revin.

„Le refuzăm motivările şi cel mai mare succes ar fi să le insuflăm un cît de mic licăr pentru sport”

Pînă atunci, într-un rond pe la terenul de fotbal cu patru stîlpi de nocturnă şi suprafaţă turnată de tartan, roşietică, hibernînd sub zăpadă, şi flancat de un teren de baschet, iar apoi pe la pista de săritură în lungime cu groapă de nisip la capăt şi un loc de aruncarea greutăţii, din preajma unui alt teren de baschet, din păcate pe iarbă, profesorul Bîndariu mi-a pus pe tapet problemele majore ale catedrei sale.

„Sunt cam aceiaşi, nu mulţi, elevii preocupaţi să facă sport. Esenţial însă este să-i capacităm pe restul, să le insuflăm o cît de mică plăcere de a face mişcare. Un plus este că suntem una dintre puţinele şcoli unde refuzăm motivările pentru absenţe de boală, tocmai în ideea de a-i îmboldi să practice măcar un dram de sport. Acela e succesul care-mi dă împlinirea sufletească”, spune Bândariu.

Iar ca tactică, profesorul al cărui program cu clasele în respectiva zi era de la 8 la 9 şi 10-14 a admis că „le dăm posibilitatea să aleagă, pentru a nu-i antagoniza şi îndepărta. Copiii pot fi foarte reticienţi şi trebuie să fii foarte atent. Din 30 de elevi într-o clasă, în funcţie de înclinaţiile, aptitudinile şi calităţile fiecăruia, există o diversitate de manifestare, pe ramura dorită. Ar fi greu şi neproductiv să le uniformizez programul şi alegerile, fiind în schimb mai maleabil, cu dorinţa de a le înlesni alegerea vizavi de ceea ce le place din sport”.

Pentru edificare, Bândariu mi-a dezvăluit că vreo 22 de liceeni din clasa a cărui diriginte este trăiesc în familii descompuse din diverse motive. „Unii şi de la 7 ani. Înainte de a le fi profesor de sport, trebuie să le fiu educator, mentor. Nu-i uşor… Dar dacă îi atrag încet, încet prieteneşte spre sport, şi măcar cît să dea normele, şi unele rezultate tot se văd, colegii din cancelarie spunîndu-mi că îi simt ceva mai liniştitiţi, mai împăcaţi, după ora de sport”.

Normă şi din săritul corzii

Norme? „Da, încercăm a-i stimula, să-şi descopere plăcerea pentru sport, prin alegerea doar celor mai bune două note contînd la medie, cu condiţia să încerce să treacă prin toate normele. Aceasta e politica liceului. Iar după normă, îi dacă descoperim o atracţie pentru un anumit procedeu, are dreptul să se axeze în cadrul orei de sport pe elemente de viteză, atletice, sau pe gimnastică. De exemplu, săptămîna trecută norma a constat din săritura cu coarda, mai întîi urmărind cît mai multe repetări în regim de viteză, pe 10 secunde, iar apoi dozarea efortului, timp de un minut. S-au încadrat şi astăzi, conform obiceiului, e ora la liberă alegere. De aceea îi vedeţi răspîndiţi la ping-pong, la fitness şi la fotbal. Altfel ora ar fi împărţită între cele două teme, atletic sau gimnastică, plus jocul sportiv”, explică profesorul.

„Orice-am face însă, nivelul la care lucrăm e foarte mic iar baza materială relativ precară…  Iar o oră e total insuficientă, restrîngîndu-ne la doar a informa. Numai voinţa politică ar putea salva asta… Orice program normal ar conţine cel puţin 3 ore pe săptămînă, la un nivel incipient de pregătire, pentru a nu pomeni de cel de performanţă”, continuă Bândariu, pomenind în timp ce reintram în sala de fitness despre „clasa cu program sportiv care se înfiinţase aici, la Electromotor, în 1984. De-aici au ajuns unii în loturi naţionale de canotaj, volei sau lupte. Veneau antrenori din diverse ramuri şi ţin minte cum doar 7-8 din clasă nu vroiau să audă de o selecţie, pe cînd restul, din 40 cîţi erau, făceau măcar o tentativă. Acum, cînd canotajul mai vine la cîte o vizualizare, sau fotbalul, plus boxul şi luptele, pentru care opinez însă că este mult prea tîrziu să te mai apuci în liceu, proporţia este însă inversată. Nu ştiu aşadar cît ar fi vina celor care fac selecţia, totul ţinînd mai mult de varietatea preocupărilor liceanului din zilele noastre…”

În sală, Bândariu îşi supraveghează un elev, Ovidiu Truică, timişorean căruia îi place înotul, pe care l-a deprins în Timiş. Băiatul născut în 28 septembrie ´95 e însă cu fotbalul şi merge la Poli, acum făcînd repetări prin ridicarea barei de 10 kilograme, cu două greutăţi a cîte alte 10kg, deasupra capului. Profesorul, din apropiere, îi sugerează conceptul de inspiraţie, respiraţie şi de reluări încă la oboseală, pentru dezvoltarea şi mărirea masei musculare.

Moment în care în sală descind şi „fotbaliştii”. „Nouă ne place fotbalul”, se prezintă în grup, şi-mi aduc aminte de pozele de pe panou. 3-0 cu Biled, 4-1 cu Făget, 2-1 cu Deta, 2-3 cu LPS Banatul. Sunteţi în fotografii? Nu numai. Sunt şi în cluburi…

70 la etapa I pe şcoală la tenis de masă

Într-adevăr, fotbalul pentru fete şi băieţi, mai nou şi handbalul pentru ambele sexe, plus voleiul din grija Angelei Onea şi baschetul au adepţii lor între cei aproape 900 liceeni. Şi nu numai. La instituţia de învăţămînt înfiinţată în 1879 şi relocată aici, în preajma Primăriei Timişoara, deja din 1900, reaxîndu-se după 1990, cînd cu redenumirea sa după omul de cultură bănăţean Emanuil Ungureanu, pe domeniile mecanic, electromecanic, tehnic şi de diverse servicii, mai e loc şi pentru tenis de masă şi atletism, cu gîndul la organizarea unui cros. „De exemplu ieri am fost cu echipa de baschet la faza municipală, la Liceul Henri Coandă. Stelian Harabulă, Mihai Botez şi Filip Rus sunt cu toţii într-a XI-a B, lipsindu-ne Silviu Văsuţ, pe care l-am dojenit pentru absenţă. Ne-a lăsat baltă…”, explică profesorul, care poartă cu sine şi lista etapei I pe şcoală, derulată în 15 decembrie, la tenis de masă. „Au jucat vreo 70 de elevi. 70 e ceva! Avem activitate…”

Juniori pe la Electrica, Auto, Poli

E clasa a IX-a F şi Daniel Micu are deja 1,77 şi 67 kilograme, ca fundaş central în grupa antrenorului Rumega, la Electrica Timişoara, unde începea la vîrsta de 9 ani şi se întorcea ulterior de la Sîrbijanka Giuchici. Ceva mai curînd a început Alexandru Enescu, de 9 luni şi „din proprie iniţiativă”, băiatul din Urseni prinzînd ca fundaş dreapta grupa generaţiei 1995 a lui Ciprian Tudoraşcu, la Poli.

Se prezintă şi Daniel Buz, de la 7 ani sub tutela aceluiaşi Tudoraşcu, la Sîrbijanka, de unde a trecut pe la Poli, în grija lui Antonio Foale, înainte de a sfîrşi la Auto, cu antrenor Marius Vişan. El îmi spune şi de flegmaticul tăcut de pe un aparat, Mihai Buzatu, ajuns la Electrica după 5 ani la Sîrbijanka. Deci Mima Giuchici sigur mai dă tîrcoale în selecţii şi pe-aici, la care îl întreb de Mihai Buzatu. Parcă am văzut numele lui şi al lui Chirău Andrei pe panoul cu sporturi, cum că sunt implicaţi în organizarea unor competiţii sportive ale liceului… Nu?

Poate… Băieţii sunt în schimb interesaţi să-mi spună şi de colegi de-ai lor, ca pugilistul Alexandru Baba, locul 2 anul trecut la Naţionalele de juniori, categoria 75 kilograme, antrenat de ex-umetistul Ispas.

Şi apropo de box, sar şi luptătorii, Casian Sileni, care practică luptele de la vîrsta de 12 ani, şi Radu Rad, din clasa a X-a, care s-a înscris recent şi la kick-boxing. De ce? „Pentru a elimina adrenalina” vine răspunsul solidului care mă întreabă dacă am auzit de Voinţa. „Acolo joc şi fotbal, la Foale”. Şi se repede cu mînuşile în mînă, să dea piept cu un coleg…

Butnariu, divizionar A la 16 ani, clasat al treilea pe ţară la tenis de masă

Uşa sălii clasei a X-a E este chiar lîngă panoul de onoare al sportivilor liceului, pe care-l studiez primind explicaţii de la profesorul de sport Bândariu. Una dintre fotografii, cu pleiadă de cupe şi trofee în faţa unui tînăr pozînd în mînă cu paleta de tenis de masă şi la gît cu salbă de medalii. E blond-roşcovan şi se înfăţişează în carne şi oase.

„Cea din mijloc, cea mai mică, este pentru locul 3 la Campionatul Naţional rezervat claselor V-VIII, de la Mediaş, din 2009”, explică Daniel Butnariu, născut în Giarmata în 31 august 1994, Naţional unde a fost unicul reprezentant al Timişului, alături de o elevă tot din judeţul nostru, conform regulamentului „1+1” al întrecerii.

Iar Daniel continuă să-mi enumere succesele. Locul I la Cupa Consiliului Judeţean Timiş, locul 1 la Zilele Dumbrăviţei, învingător în propria bătătură, la Campionatul Şcolar al Giarmatei, de unde s-a născut de fapt pasiunea pentru ping-pong. „Am început să joc acasă iar apoi, fiind în clasa a VI-a la Şcoala Generală din localitate, profesorul nostru de sport, Mircea Birăescu, m-a recomandat doamnei Eleonora Mihalca, de la clubul Ciclop. Se cunoşteau din facultate şi aşa am ajuns la o asociaţie a iubitorilor de tenis de masă”, mai explică Daniel.

Acum, deşi este cel mai fraged dintre cei 8 sportivi legitimaţi ai clubului, Butnariu e component al unicei grupări reprezentînd Timişoara în eşalonul secund Divizia A, Raris trăgînd de pe locul 2 în grupă la accederea în seria valorică 5-8 a Superligii Naţionale.

„Nu suntem mulţi, încă vreo 12 practicanţi nelegitimaţi, antrenîndu-ne cu Cristian Ignat la Liceul Tehnic de Vest din zona Sinaia”, ne dezvăluie Daniel Butnariu că există totuşi şi aşa ceva în Timişoara. Unde, anul trecut, liceanul de la „Emanuel Ungureanu” a cîştigat faza zonală pe Municipiu, încheind pe locul 3 etapa judeţeană a concursului de tenis de masă.

Slaviţa: „Gică Hagi, în primul rînd, e eroul meu!”

Înfipte în pioneze, ceva mai măricele pe panou, sunt cîteva clişee cu majoretele liceului, creînd senzaţie în albastru-galben, dar şi cu echipa de fotbal feminin de la „Emanuel Ungureanu”, participantă la Cupa 8 Martie. „Mergem prin clase, le întrebăm dacă le surîde ideea, se înscriu, ne antrenăm şi jucăm”, îmi explică Slaviţa Jarcov, care „de mică” a dat cu piciorul în minge, ajungînd şi la fetele Ripensiei Timişoara: „Am jucat pînă şi ca portar”.

Prietena ei, Valentina Venter, ziaristă în formare la revista liceului, îmi spune că nu-i plac întrebările ce i le adresez Slaviţei, aşa încît, în pană de idei, îi cedez iniţiativa, într-o normă de trei. Printre chicote, urnim dialogul din loc… Valentina: „Cînd ai început activitatea sportivă?” Slaviţa: „De cînd mă ştiu… Ba nu, de la 8-9 ani. Doar că am pierdut vreo doi, lovită”. Valentina: „Cum ţi se pare activitatea sportivă la nivelul şcolii noastre?” Slaviţa: „Profesorii de sport se ocupă foarte mult şi ne sprijină iar mie îmi place foarte mult să mă implic. Avem fotbal şi o echipă de handbal…” Valentina: „Dar dacă ar fi după tine, ce-ai vrea să schimbi? Ştii, directorul mi-a spus aşa…<Tu trebuie să vii cu iniţiativa iar eu să aprob>”. Slaviţa: „Ce-i drept, mi-aş dori să văd că elevilor le place mai mult sportul. Nu-i văd implicîndu-se şi asta nu la fotbal, ci în general. Ba că n-am echipament, ba că sunt răciţi. De fapt nu-şi doresc pentru că nu le place. Interesul lor e foarte mic iar nu toţi care vin şi fac ceva cît de cît serios”.

De faţă, profesorul Bândariu o roagă să argumenteze teza cum că liceeni „nu se implică la ora de sport”, aducîndu-i Slaviţei aminte de reuşita Cupei „Emanuel Ungureanu”, desfăşurată pe terenul din curte, spre care priveam de pe geam, şi la care s-au aliniat 18 instituţii de învăţămînt. „Nu-i puţin lucru că am adus toate şcolile aici, la noi. Şi voi, fetele, aţi jucat în mai 2010 în competiţia cu Recaş, <Agricol>, Ion Mincu, Shakespeare, băieţii noştri au şi cîştigat…”, îi reaminteşte Bândariu momentele frumoase, într-o discuţie ca de la profesor împuternicit de Inspectoratul Şcolar Timiş întru gestionarea activităţilor fotbalistice pe judeţ la liceeană ocupîndu-se de echipa de fotbal a locului.

În concluzie însă, liceenele rămîn neînduplecate. „Măcar am mai prins două ore de sport pe săptămînă, într-a IX-a şi a X-a. Dar în ultimii doi ani a rămas doar o oră… Atît!?”, spune Slaviţa, fiind completată de Valentina: „Pînă atunci, cîtă vreme Educaţia Fizică a fost probă de bacalaureat, s-au mai arătat interesaţi. Dar acum, mulţi îşi spun <pentru ce?>…”

Dăm să ne despărţim, fiecare cu revista lui, nu înainte ca Slaviţa să-mi pomenească de „Gică Hagi, în primul rînd, şi portăriţa Huţupan. Sunt eroii mei” iar profesorul Bîndariu să o oprească la cele trei cabinete cu trofee ale liceului. Sportul e acolo, sub fanionul cu compasul răsfirat al lui „Emanuel Ungureanu”. Slaviţa îl admiră şi speră ca echipa liceului, cele 10-12 fete din clasele IX-XII, să facă o figură bună la Cupa 8 Martie şi în 2011.

Apropo de competiţii, acum că periplul prin „Emanuil Ungureanu” e ca şi încheiat, profesorul Butnariu mă invită la cea de-a patra ediţie a Cupei liceului, în primăvară. „Atunci terenul va fi uscat şi elevii în tribune. Competiţiile vor fi de fotbal, pentru fete şi băieţi, şi de-acum sperăm noi şi de handbal băieţi. Ne-am gîndit şi la un cros, doar să vedem ce traseu ne alocă Poliţia. E în curs campionatul intern, al liceului, din care vom face selecţia pentru echipele prezente la Cupă, şi la fazele municipală şi eventual judeţeană ale olimpiadelor naţionale ale sportului şcolar, organizate sub tutela Inspectoratului Şcolar Timiş, şi care are finalitate în fazele zonale şi finala naţională”.

Plec cu senzaţia că marea provocare pentru Bândariu este de a ridica şezutul de pe bancă multor liceeni în general dezinteresaţi şi în plus demotivaţi de tăierea programei sportive, pe cînd cei pasionaţi de mişcare găsesc ei înşişi resursele de a se automotiva, din discuţiile purtate cu Ioan Gheorghe Bândariu şi din scurta introducere făcută de directorul liceului înţelegînd că dascălii fac mai tot ce le stă în putinţă, în condiţiile date. „Numai voinţa politică poate salva ceva…” îmi răsună în urechi la ieşire oful profesorului. Mă mai uit o dată înapoi, la tencuiala căzută a zidului din curtea principală a liceului pe-aceste locuri de 110 ani şi-mi zic că într-adevăr, comparativ, puţinul ce-i aici al sportului a fost înnoit pe cinste. Tartanele, nocturna, sala, săliţa de fitness, vestiarul… Oful lor comun, despre vitregirea la o unică oră a sportului şi geografiei nu doar naţionale, ci europene şi mondiale, materie a directorului, i-a apropiat în a încercă să-i determine pe liceeni să facă mişcare.

Cît despre „baza de selecţie piramidală”, de care pomenea fostul luptător Bândariu, nici nu mai are parcă rost să-mi bat capul. „Atunci era o prioritate naţională şi majoritatea făceam mişcare, la diferite nivele valorice. Acum a dispărut stimulentul. Sunt altele…” Da…

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


trei − 2 =