Unde s-a dus atletismul românesc?

Pe apa Sâmbetei. Fără reprezentare pe pistă la ”Mondial”, în schimb doar cu 4 aruncători, 3 mărșăluitori și o veterană la săritura în înălțime.

La atât se rezumă componența lotului României la Campionatul Mondial de atletism în aer liber ce are loc zilele acestea în SUA, nu mai puțin de 47 de federații naționale având în schimb efective numerice mai consistente în Oregon, ca de exemplu cele din Botswana, Eritrea, Republica Dominicană, Ecuador sau Lituania, pentru a ne referi și la o altă exponentă a bătrânului continent.

Cu câte 4 atlete respectiv atleți, România în rând la acest capitol cu Algeria, Turcia și Peru – sud-americanii cucerind deja o medalie de aur la ”Mondialul” de la Eugene. Propriu-zis, doar 8 români, printre care și aruncătorul de disc Alin Alexandru Firfirică – al 4-lea la precedenta reuniune din Qatar drept cel mai bine clasat ”tricolor” la Doha, între cei 1.972 de sportivi participanți la această a XVIII-a ediție a Campionatului Mondial atletic în aer liber din SUA, programată cu 49 de probe plus una mixtă, ”tricolorul” fiind implicat mai ales la 35 de kilometri marș – cu 3 reprezentanți dintre care cel în cursa masculină în vârstă de 39 de ani, iar în completare la aruncarea discului, greutății, suliței și ciocanului – concurs în care Bianca Ghelber s-a clasat a șasea în finală, plus Daniela Stanciu la săritura în înălțime, veterană care la 15 octombrie va împlini 35 de ani. 

Dar în probele de viteză, fond și semifond!? Și nu numai. Douăsprezece din totalul celor 13 întreceri de alergare pe diverse distanțe – de la 100 de metri la maraton, se desfășoară fără ”tricolori” la start, absenți și din concursurile de ștafetă, pentru a nu mai pomeni despre probele probelor, heptatlonul și decatlonul. Iar România nu răspunde prezent nici la săritura în lungime, triplu salt și săritura cu prăjina. 

Se constată așadar din nou în această vară că sportul românesc are o reprezentare restrânsă pe scena mondială, cu doar 4 sportivi în lotul FRNPM la Budapesta în apele natației, cu numai 8 în SUA la reuniunea atleților, nici unul însă pe pistă. În această privință, unde-or fi oare zăpezile de altădată?

Topite sub urgia mentalității păguboase și în orice caz cel mai greu de schimbat, ca efect al conturării ”omului nou”, postdecembrist, săditor al semințelor rele colective într-o veritabilă tragedie a conștiințelor în spațiul carpatin, complice ”sistemului” devastator.

Corupția era oricum endemică dintotdeauna, banul public fiind risipit anapoda – de unde și subfinanțarea necesarului, iar imixtiunea politicului a făcut prăpăd, alterând tot ceea ce mai funcționa cât de cât, începând de la nivelul sportului școlar și de masă. MTS, COSR și marea majoritate a federațiilor de profil, dar nu numai, căci ”hora” e mai largă și cu ramificații diverse în teritoriu, s-au văzut influențate în timp de traficul intereselor de grup sau oarecare, iar întreaga suflare a arenelor s-a trezit deturnată prin a fi părtașă compromisurilor de tot felul, ditamai ”circul” neperformant, însăși puritatea sportului ca idee în sine fiind implicit coborâtă în derizoriu.    

La un nivel limitat al conștiinței spirituale și cu o mentalitate care – la fel, atât în plan individual cât și colectiv – lasă de dorit, sportul românesc nu putea decât da înapoi în planul competitivității și performanței, aspect valabil și în cazul atletismului. Priorități precum viziunea în timp și strategia de ansamblu au avut de suferit peste ani pe fondul încetățenirii discutabilelor reflexe ale ”omului nou” mioritic, predispus inclinațiilor spre câștigul cât mai rapid și ”gloria” de moment, mult prea interesat de avantajele materiale și financiare, de diurne și alte beneficii sau privilegii ale ”excursionismului” sportiv, de imagine și statutul social în cadrul breslei, de avansare, gradații, bonusuri, recunoaștere și merite, mai pe scurt, de carierism. Iar într-un cadru nu tocmai propice marii performanțe, dator la capitolul cultură sportivă autentică, nu poți cultiva mai mult de-atât, resortul cauză-efect manifestându-se cât se poate de firesc. Implicit, România a ajuns să aibă și numai 8 atleți la ”Mondialul” de seniori, față de cei 10 în 2019 la Doha, unde n-a intrat între cele 43 de țări medaliate, respectiv 15 la ediția londoneză din 2017, chiar 16 la cea chineză din 2015. Regresul numeric este evident și fără abatere constant, ulterior ediției moscovite din 2013, în urmă cu aproape zece ani. Acum doar se culeg cioburile, făraș în mâna respectabilei Anișoara Cușmir-Stanciu, nouă președintă a F.R.A. Cândva, O Tempora!, campioană olimpică la săritura în lungime la ediția de vară a jocurilor de la Los Angeles, în urmă cu 38 de ani, la numai unul-două sezoane după ce devenea și vicecampioană europeană dar și mondială de senioare, pe când avea 20 de primăveri.

Și unde sunt oare ”noile valuri”, în condițiile în care ”tricolorii” se aliniază peste Atlantic și cu atleți în vârstă de 39, 34 respectiv 32 de ani – alcătuind aproape jumătate din lot, dar în orice caz cu sportivi de la 25 de ani în sus!?

Comparativ, prin prisma reușitelor Anișoarei Cușmir-Stanciu, mai are oare așadar România atleți ”de aur” sau argint la ”Olimpiadă” și ”Mondial” la 20, 21 ori 22 de ani?

Nivelul scăzut al conștiinței spirituale și mentalitatea, bat-o vina!, chintesențiale în această ordine, sunt decisive în marea schemă a lucrurilor, baze de la care pleacă totul, restul fiind simple amănunte. Așa încât de prisos a mai intra în numeroase detalii – nimicuri care conturează însă întregul nesatisfăcător, pentru că s-ar putea atinge suficiente subiecte tabu și inconvenabil deranjante din lumea arenelor, ce țin de exemplu de atitudinea unora din fenomen, într-un întreg lanț al slăbiciunilor, de la ”școală” și unii părinți și până la forul federal, rele alunecând până și la nivelul detestabil al dopajului. Însă în societatea mioritică pur și simplu ”se fură startul”, ca urmare a tuturor ”bolilor” lumii moderne, unele ”de import”, o veritabilă deșertăciune, iar atletismul nu poate pur și simplu face excepție. Plin de studii de caz.  

Și doar o eventuală palidă consolare, însă strict prin prisma ”caprei vecinului” – atât de invocată în bătătura mioritică, vecina Bulgaria e aliniată la Eugene cu un singur atlet, Ungaria cu doi, Serbia cu 3 iar Moldova cu 5, doar Ucraina având un lot mai numeros, de 22.

Și doar o remarcă, prin prisma egalării duminică de către Bianca Florentina Ghelber (32 ani), născută Perie, a celei mai bune sale clasări la ediții precedente de Campionat Mondial de seniori sau la Jocurile Olimpice de vară, locul 6 în finala feminină de aruncarea ciocanului și în Oregon, precum în 2011 la Daegu în ”Mondialul” sud-coreean respectiv anul trecut la Tokyo. În sensul că aruncătoarea nemțeană a fost dublă campioană a lumii atât la cadete cât și la junioare, precum și campioană continentală la junioare și tineret U23, semn că atletismul românesc are potențial și sportivi cât se poate de talentați, metehnele ”sistemului” privându-i însă de confirmarea absolută la seniorat. Ceea ce ar putea da de gândit, ca o paranteză în sensul precauției, și pe marginea bazinelor de înot ale țării, asta de când un alt admirabil și entuziasmant junior ”tricolor” tot dublu laureat mondial tocmai a stârnit dinspre Budapesta fanteziile compatrioților, lăsându-se duși de val.

Înaintea ediției precedente de ”Mondial”, din septembrie 2019, din Qatar, Sporttim consemna după cum urmează:

Începe Mondialul! Potențiale noi recorduri dar și riscuri de a șchiopăta. România, fără medalie de 10 ani în ultimele 4 ediții, și mai subțire numeric

La Doha, în toamna lui 2019, România obținea un loc 4, tot la aruncări:

Alin Alexandru Firfirică, locul 4 la aruncarea discului. Cea mai bună clasare a României la cele 5 ediții de Mondial din acest deceniu

Acest articol a fost publicat în și etichetat cu , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


noua − 6 =