Aruncarea salvatoare de aur a Biancăi Ghelber strecoară România în sextetul ţărilor cu câte o medalie la Europenele de atletism, unde 23 de naţiuni au cucerit mai multe

A şasea tot în această vară peste Oceanul Atlantic în finala feminină a probei de aruncarea ciocanului la Campionatul Mondial de atletism pentru seniori din SUA, Bianca Ghelber a devenit campioană continentală la „Europenele” din Germania, aducând prima medalie de aur Federaţiei Române de Atletism la nivel european după două decenii dar şi salvând onoarea delegaţiei „tricolore” la München, strecurată astfel în sextetul ţărilor care au completat cu câte o medalie cucerită lista celor 29 de foruri europene ai cărui atleţi au urcat pe podium în Bavaria.

Prin prisma adjudecării de către România a primei medalii de aur la nivel european după 20 de ani de aşteptare – de la reuşita Ionelei Târlea de a-şi păstra în 2002 tot la München „aurul” cucerit la Budapesta la ediţia din 1998 în proba de 400 de metri garduri, atletismul „tricolor” a mai păşit momentan şi înainte, nu doar înapoi, însă prin prisma faptului că abia s-a strecurat luna aceasta pe lista celor 29 de federaţii medaliate pe plan continental, aşadar nu la nivel mondial – barometru fidel al nivelului valoric, e aproape ca şi cum… n-ar fi.

O remarcabilă performanţă singulară, cea a Biancăi Ghelber, fostă Perie, în aruncări, a salvat aparenţele şi a dus vestea că a trecut şi România pe la Campionatul European de atletism în aer liber pentru seniori, însă cu o floare nu se face primăvară, şi – fără a insista pe aspectul vârstei laureatei, 32 de ani, ceea ce este cu atât mai meritoriu – nici nu poate ecrana în totalitate ansamblul general modest al participării lotului F.R.A. în Germania, din perspectiva faptului că celelalte cele mai bune 3 performanţe ale „tricolorilor” în Bavaria s-au rezumat la câte o clasare pe locul 6, 7 respectiv 8, asta în vreme ce federaţii vecine, precum cele ale Ucrainei, Serbiei ori Ungariei au izbutit nu doar o urcare pe podium, ci cinci, patru respectiv 3 în cazul maghiarilor.

Tot o medalie, aidoma României, au mai cucerit Albania şi Lituania – în cazurile lor tot de aur, precum şi Muntenegru – de argint, respectiv Danemarca şi Estonia, de bronz. Selectă companie. Câte două? Belgia, Irlanda, Portugalia, Slovenia. Iar de la măcar câte 3 în sus, nu mai puţin de 19 federaţii europene, printre care şi cele trei sus amintite, culminând cu „captura” Regatului Unit, de 20 de medalii dintre care 6 de aur, gazda Germania cucerind 16 dintre care 7 de aur iar Polonia 14, dintre care 3 de aur, italienii obţinând 11 medalii, spaniolii 10 iar francezii nouă, şi astfel am enumerat deja toate naţiunile cu populaţie mai numeroasă din Europa. Cărora, la acest capitol, le-ar urma România. 

Nu însă şi în performanţele atletice, întrecută fiind de naţiuni cu arii mult, mult mai restrânse de selecţie. Şi totuşi mai competitive.

Iar din acest punct de vedere, esenţial, ar trebui cântărită şi apreciată participarea României la „Europenele” atletice din Bavaria, şi nu prin prisma unei reuşite răzleţe, care „a luat faţa” opiniei publice şi a dat implicit şansa evitării subiectului mai dureros al contraperformanţei de ordin general, destui fiind „analiştii” de ocazie care s-au exaltat nevoie mare la auzul cuvântului „aur”.

Da, Bianca Ghelber este o multiplă laureată internaţională încă de la nivel juvenil, cu adevărat „de aur” pentru atletismul românesc şi sportul din ţara noastră în general, ce-i al ei, e pus deoparte, însă triumful aruncătoarei în Germania nu ţine nicidecum de manta de vreme rea la ditamai complexitatea atletismului, cu multitudinea probelor sale de pistă, în care pur şi simplu parcă România nici n-ar fi trecut prin Bavaria. În aceeaşi idee, probele de aruncări, cu toate meritele lor incontestabile, nu deţin întâietatea şi nici prim-planul în „tabloul” general al arenei atletice, prin probele în care se poate constata dacă „ai atletism” cu adevărat bătând vântul în dreptul României.

Iar aceasta este realitatea nespusă a trecerii „tricolorilor” prin Bavaria, nefiind însă „vina” lor, ci consecinţă a unui eşec sistemic. De pomină că s-au trezit „analişti” de moment şi ocazie cu surlele şi trâmbiţele mereu pregătite pentru ridicări subiective în slăvi, aberând despre „spargerea ghinionului” prin reuşita Biancăi Ghelber, iar întrebarea este, care ghinion?, când de fapt noroc că performera din părţile Moldovei este în continuare cât se poate de competitivă la cel mai înalt nivel, chiar şi la cei 32 de ani ai săi, căci altfel, în ansamblul general al participării României la „Europene”, s-ar fi vorbit despre clasări pe locurile 6, 7 şi 8. Adjudecate în finale de Claudia Prisecaru, antrenată de Cristian Orza, în proba feminină de 3.000 de metri obstacole, Alin Firfirică (antrenor Teodor Agachi) la aruncarea discului și Andreea Talpoş (antrenor Virgil Costache) la triplusalt.

Aşadar 4 atleţi au cules puncte pentru români la „Europene”, din totalul celor 21 ai delegaţiei, dintre care 12 fete, totalul punctelor fiind 14, plasând România pe locul 25 între cele 35 care au obţinut măcar un loc opt în finală, ierarhie proptită spre „subsol” şi de vecinele Moldova şi Bulgaria. 

Din nefericire, din nou o distorsionare a realităţii din partea „patrioţilor de ocazie”, care mai mult rău fac storcând pe cât posibil orice picătură de tentă pozitivă întru a cosmetiza deznodământul unei participări româneşti în arena internaţională, în cazul în speţă la Europenele atletice, un fel de furt al propriei căciuli, prin a reduce trecerea celor 21 de „tricolori” prin Bavaria la reuşita aruncătoarei în vârstă de 32 de ani, de fapt excepţia care confirmă regula că atletismul carpatin a decăzut în general pe… nicăieri, evitată fiind scoaterea în evidenţă a lipsei competitivităţii lotului României în ansamblul său. Iar consistenţa în profunzime, dând asigurări în privinţa forţei şi puterii unei activităţi atletice naţionale, e conferită fie şi în absenţa unei medalii de aur din cont, dar în schimb cu 4 de argint şi 5 de bronz, care va să zică 9 în total, caz al Franţei, sugerând că a tras la titlul european într-o multitudine de probe. 

Aşa încât într-adevăr mare noroc cu fata de aur Bianca Ghelber, cu a sa performanţă de 72 de metri şi 72 de centimetri la aruncarea ciocanului, triumfătoare în faţa polonezei Rozanska, cu 72,12 metri ca personal best, nemţeana antrenată de Mihaela Melinte deţinând recordul personal din august anul trecut, la Tokyo, 74,18m, căci astfel dres a fost busuiocul în privinţa unei noi participări şterse spre foarte şterse pe pista internaţională a cândva notabilului atletism românesc. Iar criza cronică nu poate fi înlăturată cu o medalie de aur, „scanarea” rezultatelor sugerând că s-ar şi adânci. Şi am vorbit strict despre Campionatul European, căci la nivel mondial rătăcirea „tricolorului” este cu atât mai evidentă. 

Motiv pentru care o evaluare mai justă şi realistă a nivelului de facto la care se poate prezenta România ar fi mult mai benefică, drept punct de plecare, însă cât ne place de mult să ne tot minţim frumos. Ceva de pomină, sport naţional.   

Strict prin prisma medaliei de aur, un loc I a obţinut de exemplu în Germania şi Albania, deci am putea concluziona, simplist, că atletismul românesc ar fi pe acelaşi palier valoric cu cel al micuţului stat balcanic, în numele căruia Luiza Gega s-a impus la 3.000 de metri obstacole, aşadar într-o probă de pistă, iar astfel s-ar deduce mai exact nivelul la care a decăzut atletismul din Carpaţi. Când va avea fie şi doar la „Europene” măcar „recolta” de 5 medalii a Ucrainei, atunci s-ar trage nădejde că s-ar însănătoşi. Mai e mult, mult de pregătit metodic şi transpirat. 

 

Acest articol a fost publicat în Atletism și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


× 8 = treizeci doi

 


Ultimele articole din categoria Atletism: