Gaşpar: „O zi pe care aş retrăi-o oricînd şi la nesfîrşit”

Sportul de masă cîştigă teren, cu tot mai mulţi concitadini cutezători în a-şi testa propriile limite, din dragoste pentru sport în forma sa cea mai pură, din pasiune pentru mişcare… În continuare, povestea scrisă de un timişorean, polisportiv amator, medicul stomatolog Ioan Dan Gaşpar, pe seama revenirii sale după 12 ani, la vîrsta de 41 de primăveri, la startul unui maraton, 42,195 kilometri, şi încă unul internaţional de mare anvergură. O picătură de trăire intensă, o frîntură din imensul potenţial uman, un exemplu demn de urmat. Iar pentru www.sporttim.ro o nouă ocazie de a consemna în 2012 isprăvi ale alergătorilor de cursă lungă localnici în Barcelona, mai întîi la semimaraton, acum pe 42,2 kilometri.

(www.sporttim.ro vă va releva în curînd o altă poveste însufleţitoare, pe aceeaşi temă)

„Primul maraton, la 29 de ani, l-am terminat în 4 ore şi 26 de minute. Aşa de mult, pentru că am băut apă foarte multă cu o săptămînă înainte, fără electroliţi, şi în săptămîna premergătoare urinam de 15 ori pe zi spălîndu-mi corpul de săruri. Ziua a fost călduroasă, prin transpiraţie am eliminat şi ce-mi rămăsese şi ultimii 10 km nu am mai putut alerga pentru că simţeam inima bătîndu-mi în urechi foarte, foarte dureros… aveam dezechilibru de săruri în organism şi probabil tensiune foarte mare. Nici nu mă antrenasem suficient, credeam că dacă sunt în stare să joc fotbal 3 meciuri unul după altul o să termin onorabil şi maratonul. Am sfîrşit la spital cu perfuzii, căci muşchii îmi zvîcneau fără să-i pot controla.

Maratonul de acum cîteva zile din Barcelona l-am pregătit din timp, cu antrenamente ştiinţifice şi alimentaţie corespunzătoare (eram cu 12 ani mai precaut). Totuşi, ţelul era foarte îndrăzneţ la 41 de ani: 3 ore pe 42 de km e greu de atins dacă nu eşti de formaţie atlet. Am avut şi două accidentări cu o lună înainte, care m-au scos din antrenamente cam 10 zile.

Codruţa Damian şi Ioan Dan Gaşpar, timişoreni la startul şi... finishul Maratonului Barcelona 2012, duminică 25 martie

Nu am putut să evit o nouă greşeală: cele două zile dinaintea maratonului am vizitat Barcelona cîte 8-10 ore. Chiar am alergat cursa de 4 km, Breakfastrun, cu o zi înainte. În ziua maratonului m-am trezit ţeapăn la încheieturi dar pînă am ajuns la start disconfortul se estompase destul de bine. Mă simţeam bine şi doream să alerg. La km 11 şi 28 un prieten urma să-mi dea sticle cu apă şi un gel pentru efort care conţine tot ce trebuie ca să-ţi hrănească muşchii.

Traseul minunat, temperatura 17 grade, senin, atmosferă electrizantă, voie bună.

Am pornit din calupul 3 de start , am trecut startul pe la un minut şi 30 de secunde, am început excelent. Pe la kilometrul 13 eram foarte mirat că nu gîfîi deloc deşi eram la un ritm de 4 minute şi 10 secunde pe km. Am crezut atunci că o să fac sub 3 ore şi îmi impuneam să nu alerg mai repede.

Kilometrul 14: Şoc… durere acută la un fascicul de muşchi al bicepsului femural stîng. Am crezut că în curînd o să trebuiască să merg ceilalţi 28 de km… dar aş fi terminat sub 6 ore, care era limita cursei, oricum, şi dacă înghiţeam asfalt.

Mi-am schimbat stilul de alergat , am început să fac paşi mai mici şi mai deşi, ceea ce îmi uşura durerea. Treptat a trecut durerea dar următorii 10 km simţeam muşchiul şi s-au adăugat alte dureri, în felurite părţi, care treceau fiecare în 5-10 minute. Nu eram obişnuit cu stilul acesta de alergare, am încetinit cred 2-5 secunde cu fiecare kilometru care trecea, ca urmare, din poziţia 1400, am terminat pe locul 3500 în 3 ore şi 27 minute şi 13 secunde.

După kilometrul 30 cursa a fost durere nonstop la ambele picioare şi oriunde nu există piele şi oase. Nu gîfîiam deloc, dealtfel am terminat maratonul fără să gîfîi deloc dar în dureri cumplite.

La 6-7 metri după ce am trecut linia de sosire m-am oprit şi abia puteam să fac cîte un pas. Mi-a luat 30 minute să urc 50 de trepte şi să parcurg 300 de metri. De coborît nici nu puteam.

Am fost sfîrşit complet. Dar o fericire ce nu o pot explica îmi inunda fiecare celulă care are conştiinţă.

A fost o senzaţie care nu am trăit-o decît cînd am terminat primul maraton, cu 12 ani mai devreme, dar cu un timp cu o oră mai mult.

Am ratat multe din frumuseţile traseului din Barcelona, din cauza concentrării în care am fugit, ţin minte doar animatorii de pe margine, care îţi injectau în urechi îndîrjire.

A fost o zi pe care aş retrăi-o oricînd şi la nesfîrşit, una dintre zilele cu cele mai mari dureri dar cu o beatitudine aproape de extaz, care părea că nu se mai termină.

Am citit şi în ochii Codruţei şi în ochii celorlaţi maratonişti care au terminat aceeaşi inexplicabilă explozie de fericire, eram cu toţii o haită de masochişti care avuseseră experienţa vieţii lor.

Trebuie să menţionez şi realizarea Codruţei, care e de 10 ori mai valoroasă decît a mea. A terminat primul maraton în 4 ore şi 4 minute, după ce primul contact cu alergarea a fost făcut în august 2011.

A fost prima româncă şi înantea a vreo 10 alergători bărbaţi români, iar eu primul român dintr-un grup de vreo 25 de compatrioţi.

Mi-am zis că nu o să mai particip la altul dar deja vreau un altul din două motive: – ego-ul meu e prea mare ca să nu fac măcar aproape de 3 ore, cît mi-am propus; – cred ca îmi place durerea şi plăcerea care am gustat-o, ceea ce cîntăreşte mai greu decît riscul de a-mi supune corpul la eforturi care vor produce pagube greu de reparat.

La final închei spunînd că Maratonul nu e pentru oricine, nu ai ce să cauţi fără control medical amănunţit, neantrenat, nehidratat, nealimentat corespunzător, neodihnit.

Emil Zatopek, un mare atlet, a spus cam aşa: ”Cine vrea să se simtă bine, să alerge un kilometru. Cine vrea o experienţă de viaţă, să alerge un maraton”.

Dacă vreţi să alergaţi vreodată un maraton, alegeţi de exemplu Barcelona: zborul a fost 50 euro dus întors din Timişoara, oraşul e fantastic, mîncarea pe măsură. Eu am stat la un prieten, aşa că poate să iasă foarte ieftin. Am văzut şi oameni care dormeau sub cerul liber. în sac de dormit. Dacă alegeţi să-l vizitaţi şi vă place sportul, gîndiţi-vă să fie Martie anul viitor, să fiţi măcar spectatori la un eveniment în care organizarea e de înaltă clasă.”