Evident, CSU Politehnica Timişoara n-are nici cea mai mică responsabilitate în sensul că la unele probe din calendarul competiţional oficial al Campionatelor Naţionale de atletism sub egida F.R.A. sunt puţine participante la start, în special în întreceri pe echipe, cum a fost cazul ultima oară şi sâmbătă la Braşov la etapa finală a cursei de alergare pe şosea a seniorilor pe distanţa de 5 kilometri, mai exact numai şi numai 3 formaţii a 3-4 sportive, drept unul dintre numeroasele exemple ale dezastrului mascat al umbrei atletismului „tricolor” de altădată, colectivul alb-violet onorând ca de fiecare dată cu prezenţa şi apărându-şi şansele în limita posibilităţilor, în vreme ce în general penuria numerică şi standardul modest calitativ şi valoric al atletismului autohton constituie mai ales problema forului federal de profil, însă a te mai preta în 2023 într-un centru universitar cu pretenţii dintre marile municipii ale ţării, şi nu dintr-un orăşel oarecare mândru nevoie mare cu o rară medalie adjudecată, să emiţi presei locale un comunicat tematic al cuceririi medaliei într-un concurs în care n-aveai pur şi simplu cum s-o pierzi decât prin abandon şi pe care-l abordai la start cu privilegiul aparte şi ascendentul psihologic de a te şti deja urcat pe podium prin simpla prezenţă, echivalează cu a fi parte a problematicii necompetitivului atletism intern, în loc să admiţi firesc şi cu francheţe, spre corecta informare a opiniei publice, şi nu întru dezinformarea sa prin omisiune, detaliul cheie al inexistenţei măcar a 4 concurente pentru cele 3 locuri, omis cu desăvârşire la fel cum trecuţi cu vederea au fost şi timpii necompetitivi, atent mascată dar şi strident fardată prin „comunicate” lipsă de competitivitate pe pista autohtonă drept precursor al dezastrului României la recentul „Mondial” budapestan, cu o serie de abandonuri şi în marea lor majoritate ratări ale calificărilor din seriile preliminare.
Atletismul românesc a involuat mult, mult prea sever în raport cu standardele sale de altădată, O, Tempora!, o decădere de proporţii, pentru a-şi mai permite luxul de a-şi mai fura singur căciula până şi-n ceasul al XII-lea, minţindu-se frumos prin exerciţii de imagine şi Public Relations ce camuflează noile standarde chiar cât se poate de modeste, învelindu-i într-o aură medaliată ceea ce e nimic altceva decât necompetitivitatea ruptă de performanţa sportivă reală, însă iată că tot se dedă nesănătosului reflex ce-i atrage ridicolul caragialesc dar şi împinge pe de altă parte în derizoriu noţiunea veritabilei întreceri în sine pentru urcarea pe podium.
Căci prin atletismul consolidat şi puternic de peste hotare – în care se împarte marea majoritate a medaliilor cu adevărat preţioase de care cel românesc s-a îndepărtat încet dar sigur printr-o mentalitate jenantă, supurând de exemplu şi prin cazul în speţă dintr-un evantai al slăbiciunilor şi deşertăciunii fenomenului intern – este un privilegiu ca noţiune de bază să te aliniezi la start şi să concurezi cu cei mai buni dintre cei buni, umăr la umăr cu cei mai competitivi dintre participanţi, drept dovadă a nivelului valoric ridicat al cursei, dar totodată şi cu cât mai mulţi protagonişti cu putinţă în întrecere.
Ori în România formelor fără fond, realmente nemaiavând cu cine să concurezi, duse fiind zăpezile de altădată, şi te-ai dus, dulce minune!, eşti decăzut deja în halul în negare vizavi de realitatea factuală obiectivă de a te împăna în calitate de club universitar politehnic, şi nu unul comunal oarecare, cu o medaliere astfel titrată şi semnalată într-un „comunicat” remis presei special în acest sens dar pe care medalie n-aveai propriu-zis cum s-o ratezi decât prin abandon, tăcând în schimb mâlc şi trecând cu desăvârşire cu vederea amănuntul cheie al participării a numai şi numai 3 echipe la start, în plus şi detaliile legate de timpii modeşti, omisiuni detectându-te ca fiind neîndoielnic parte a „problemei” şi nu a rezolvării sale când vine vorba despre stoparea cumva a declinului atletismului autohton. „Problema” fiind doar exacerbată prin asemenea atitudini.
Cât despre aşteptata sa redresare, vrabia mălai visează, cu asemenea eşantioane ale lipsei vădite a unui minim respect de sine, plecând de la recunoaşterea realistă a stadiului pe-alocuri de-a dreptul penibil în care se complace actualmente atletismul intern, nicio şansă.
Afundarea în mediocritatea în plus mai şi trâmbiţată prin premieri, medalii ca scop în sine al promotorilor fugii lipsite de căpătâi după trecătoarea „glorie sportivă”, având un echivalent cât se poate de elocvent sub forma efectelor manifestate la ediţia „Mondialului” de seniori din Ungaria vecină, unde n-au mai existat ascunzişuri în faţa luminilor rampei ci doar ai fost „luat la bani mărunţi”, strict numai şi numai medaliata săritoare în lungime Rotaru-Kottmann, aruncătoarea Ghelber – fostă Perie, şi clujeanca Andrea Miklos trecând de seriile preliminare, primele două intrate în puncte în finale, cea de-a treia eliminată în semifinale, dintr-un lot de 16 atleţi, majoritatea acestora eliminaţi la primul hop cu încercări mai degrabă modeste dar şi cu extreme, de la ratări în serie fără vreun rezultat validat şi până la recorduri personale totuşi insuficiente pentru a continua concursul – ceea ce mai spune ceva, pentru a nu mai pomeni despre prea numeroasele abandonuri.
Ori reprezentarea atletismului românesc prin ce are acesta mai bun în compania „cremei cremelor” pe plan mondial are neîndoielnic o cât se poate de mare legătură cu ceea ce se întreprinde pe plan intern între marile provocări internaţionale, iar pe pista autohtonă bate vântul, dar ataşaţii la fenomen tot se bat cu cărămida-n piept, împingând în schimb mizeria sub preş.
Iar în suc propriu a ajuns să activeze atletismul intern, imunizat cu desăvârşire standardului valoric şi calitativ redus, acomodat mizeriei ascunse sub preş, îmbătându-se pur şi simplu cu apă rece.
Căci cum ar mai fi oare posibil a alinia Federaţia Română de Atletism la mari întreceri internaţionale echipe de ştafetă, sublime dar lipsind cu desăvârşire de ceva vreme, bineînţeles nici urmă la Budapesta, pentru a nu mai pomeni despre exponenţi decatlonişti sau heptatloniste în „proba probelor”, din moment ce pe plan intern pot exista în anul de graţie 2023 întreceri oficiale de Campionat Naţional sub egida FRA, cu decernare de medalii în faza finală, reunind la start fix şi taman numai şi numai 3 formaţii, două dintre acestea a câte 3 sportive, una, cea alb-violet timişoreană, de patru!?!
Acesta-i adevărul inconvenabil dar în capitala Banatului, şi nu oriunde, ci la o aruncătură de băţ de Corso, CSU Politehnica Timişoara se coboară fără bun simţ şi o minimă decenţă la ridicolul jenant al scoaterii în evidenţă a cuceririi unei medalii naţionale într-o întrecere cu… 3 participante, şi nici măcar nu-i vreo premieră o asemenea „performanţă” de fapt repetitivă, dar până acum măcar lipsită de bătăile în tobă, pur şi simplu dezinformând însă prin omisiune opinia publică sub forma trecerii sub tăcere a aspectului cheie că n-a existat măcar vreo a patra formaţie concurentă, cât despre timpii înregistraţi, sunt elocvent specificaţi mai jos, în nota remarcii contrariate de-acum ceva vreme a Constantinei Tomescu-Diţă, ce-i drept în privinţa probelor de maraton, dar general valabilă, că România s-a îndepărtat de ţărmul timpilor competitivi, ce nu mai ajung a fi scoşi.
Iar acestei decăderi îi sunt aproape cu toţii mai mult sau mai puţin părtaşi, plantând mereu şi mereu cu inconştient sârg aceleaşi rele seminţe colective – noţiune reală a plantării acestor seminţe despre care românul necultivat nici măcar să aibă vreun habar, darmite să întreprindă ceva la nivelul mentalităţii individuale şi de grup, în planul responsabilizării şi al elevării conştiinţei spirituale, al curăţirii forului interior.
Mai toţi fiindu-i într-adevăr părtaşi într-un veritabil şi caragialesc lanţ al slăbiciunilor.
De la părinţi care-şi împing copiii chiar şi încă de la 4 ani spre pista de concurs, într-o nesănătoasă nouă tendinţă psihotică de masă cu repercusiuni pe termen lung ce nu pot fi bineînţeles dovedite şi nici măcar sugerate atotştiutorului considerându-se stăpân pe cunoaşterea problematicii, aşteptând în schimb cât mai grabnic „rezultate” în goana obsesiv ridicolă dar şi cât se poate de hilară după „gloria sportivă” a medaliilor invocate încă din titlu ca scop în sine. Iar ca o paranteză în acest sens, drept pildă din sport reflectând viziunea existenţială postdecembristă a compatriotului „bine orientat”, metaforică e de-a dreptul cauza în speţă, în care s-a trecut cu vederea aspectul tematic al participării la start – aşadar acel prim pas al savurării parcursului, sărindu-se cu nesaţ strict la subiectul medalierii, în ahtierea mioritică după premieri, podiumuri, diplome, medalii şi-aşa mai departe, drept dovadă perfectă că mentalul carpatin nu poate fi reacordat pe liniile bucuriei trecerii „de la A la Z”, fixat fiind cu obstinaţie pe destinaţia cu numele său „glorie” de orice fel, ca scop în sine.
Efemera glorie, paradoxal însă, Fata Morgana în atletismul carpatin al mileniului 3, ştirbit de satisfacţii internaţionale cu cât a alergat mai mult acasă după ea prin „a tăia colţurile”.
Fixaţie a destinaţiei finale ca scop în sine ce duce la „arderea de etape”, iar aici intră-n scenă antrenorii, zală esenţială în lanţul slăbiciunilor atletismului intern, existând şi aceia care, în dorinţa de a câştiga încrederea, convinge, impresiona şi stimula de la părinţi şi potenţiali sponsori şi până la conducători de club ori federali, mai taie conştient sau nu acele „colţuri” în felurite chipuri, „artă a meseriei”, de la procesul de selecţie şi până la seniorat, trăgându-se însă linia şi constatându-se că întreg efortul colectiv al plantării nu celor mai bune seminţe în arena autohtonă s-a redus implicit şi inevitabil, conform resortului cauză – efect, la smulgerea cu ocazia ultimelor nu mai puţin de 8 ediţii de „Mondial” a numai şi numai două medalii de bronz pe scena feminină a aruncărilor şi săriturilor.
Doar o simplă întâmplare sau consecinţă a practicilor reflex defectuoase din bătătura internă?
CSU Politehnica Timișoara pe 2
Iar un bronz la „Mondial” nu poate fi în mod cert zămislit în timp cu 3 participante la start în cadrul oficial al unui Campionat Naţional intern sub egida federaţiei de specialitate, cum a fost etapa finală a alergării de 5 kilometri pe şosea de sâmbătă de la Braşov, rezervată senioarelor, cu CSM Rarăul Câmpulung Moldovenesc reprezentat prin 3 sportive, club sucevean triumfător detaşat în 53 de minute şi 37 de secunde, urmat la nu mai puţin de două minute şi 41 de secunde de CSU Politehnica Timişoara, cu 4 alb-violete şi timpul cumulat 56:18, CSM Craiova încheind plutonul ridicol de scurt la alte două minute şi 39 de secunde în urmă, în 58:57.
Cinste din plin participantelor, care n-au nici cea mai mică „vină”, onorând cu prezenţa întru menţinerea în viaţă a probei şi scoţând timpii pe care i-au scos în limita posibilităţilor de ordin valoric la care se raportează, exemplu fidel al atrofierii nespuse a atletismului românesc.
Iar aici intră-n discuţie, de-a lungul lanţului slăbiciunilor, conducătorii de cluburi şi varii decidenţi din fenomen, federali şi generic spus „sistemul”, cu orchestraţia din jurul său, parteneri, sponsori şi alte părţi co-interesate, o întreagă încrengătură minţindu-se frumos pe palierul mediocru al necompetitivităţii şi lipsei performanţei sportive, cu excepţiile care confirmă regula, sistem însă dotat cu dispozitivul de autoprotecţie al menţinerii convenabilului status-quo mânat de mărunte interese personale ori de grup, perpetuând inerţia conservării acestora în detrimentul viziunii strategice mai ample, complexe şi de ansamblu, raportată unui ţel general comun „de ţară”, pentru atenuarea picajului şi redresarea fenomenului intern.
Cu cine?
Cu preşedinţi de cluburi multi-secţie precum CSU Politehnica Timişoara!?! Conducător altfel plin de bune intenţii exersate şi probate în ceea ce-a fost într-adevăr un urcuş în cazul său de la stadiul de învăţăcel iniţial stângaci în ale completării înscrisurilor unei foi de joc ca delegat în prăfuitul diletant „fotbal mic” judeţean timişean, şi ferm convins din perspectiva sa fără dubii că întreprinde întocmai ceea ce-ar fi necesar pentru propăşirea sportului universitar politehnist pe Bega, ca stăpânind cunoscător situaţia, când de fapt n-are rafinat acel know-how care să-i servească necesarului din arsenal pentru a face distincţia prin juste evaluări între bob şi neghină în raport cu particularităţile fiecărei ramuri în parte a grupării multi-secţie, astfel încât să şi poată în consecinţă decide cu eficienţă bugetări la urma urmei din banul public.
Căci penibilul „comunicat de presă” despre medalia adjudecată într-un concurs cu 3 participante – jenant în raport cu nedivulgarea informaţiilor esenţiale despre prezenţa restrânsă la start şi timpii modeşti şi dezlânaţi între ocupantele podiumului, de-a dreptul necompetitivi şi tangibili chiar de către amatori fără catonamente pregătitoare la bord cu săptămânile – n-a „emanat” pur şi simplu de capul „ofiţerului de presă” recent învestit de CSU „Poli” tocmai pentru a-i fi promovată şi cosmetizată clubului imaginea publică, în exerciţii de PR cu iz de propagandă prin prisma festivismului „pozitiv” din creionările ce contrastează nivelului mediocru anost la care se activează în alb-violet în absenţa performanţei sportive reale şi a competitivităţii, mai degrabă de duzină şi secund-divizionară conform altor secţii ale grupării, ci absolut drept urmare a viziunii decidentului – una pe liniile alimentării formelor fără fond, punând în prim-plan carul imaginii atent pudrate, „înaintea boilor” echivalenţi atingerii mai întâi a unui nivel performant al măiestriei sportive, viziune de-a genera un flux informaţional de evidenţiere a activităţii CSU Politehnica, binevenită în sine, dar lipsită de credibilitate în condiţiile în care realităţile inevitabile competiţiei sportive sunt pur şi simplu camuflate într-un exerciţiu de furt al propriei căciuli.
Căci dacă preşedintele CSU „Poli”, Adrian Tal, în tentativa sa de-a scoate clubul din anonimat prin demersuri de PR mai performant etalate prin ambalajul atrăgător şi laudativ al „comunicatelor de presă” decât nivelul real al competitivităţii şi performanţei sportive din gruparea multi-secţie, consideră c-ar face-un mai mare bine în plan psihologic şi mental de exemplu tinerelor atlete din generaţiile 1999, 2001 şi 2002 medaliate sâmbătă sub Tâmpa într-o cursă cu 3 echipe participante – stimulându-le astfel prin a fi expuse ce-i drept meritoriu în relaţia cu opinia publică dar prin a nu se împărtăşi acesteia şi indiciul că asta-i de fapt starea reală şi frustă a naţiei, cu trei formaţii la start – atunci se înşeală amarnic, probând posibilitatea că ar purta o pălărie prea mare ce-i cade pe ochi sub apăsarea banului alocat clubului din sursele sistemului alimentat de tot românul, mai mare pălărie ce implică şi stăpânirea justei evaluări a legitimaţilor din colectiv.
Li s-a făcut de fapt un deserviciu, exemplu dovedit prin prisma „comunicatului” în speţă ca parte a tentativei obsesiv generale la nivelul naţiei de-a ne impresiona semenii cu jumătăţi de adevăr în exerciţiile de atenuare a complexelor de inferioritate, psihotică fiind tendinţa de „a da cât mai bine” indiferent de realitatea factuală obiectivă, căci astfel tinerelor li se induce falsa impresie că ar progresa pe drumul cel bun, când de fapt plafonarea le mănâncă în arena reală şi nu imaginară a sportului aşa cum este într-adevăr sportul, plafonare în raport cu propriul nivel totuşi limitat al potenţialului, dar mai ales vizavi de scăderea incrementală dar certă a valorii atletismului intern, fete în termeni reali pe o corabie tot luând încă apă a scenei atletice mioritice, aşadar parte a problemei şi nu a rezolvării ei.
Căci nu poţi nicidecum deveni mai competitiv prin a concura cu doar alte două echipe la start, iar asta, oricât de mult te-ai autostimula, captive fiind unui cerc vicios şi închis.
Căci n-ai cum să progresezi după un concurs la nivel naţional cu 15 atlete la start de la 12 cluburi, dat fiind şi dublele legitimări, „eroarea de sistem” fiind într-atât de mare în acest caz încât ar necesita strict doar o dezbatere – propusă de exemplu prin aceste rânduri, decât orice ridicole exerciţii de PR despre medalieri, stimulate de la conducerea unuia dintre cluburile medaliate prin ungerea unui responsabil cu cosmetizarea palidei imagini – una într-adevăr palidă pe liniile nivelului valoric real al sportului de pe la noi, stimulent dinspre conducere al fardării stridente a adevărului inconvenabil, fard „argintiu” fără menţionarea participării în trio la start şi a timpilor amatoriceşti şi la minute distanţă, drept dovadă în sine a punerii carului în faţa boilor.
Nu poţi împinge astfel nişte fete în vitrina accesibilă opiniei publice, căci „comunicatul” a fost probabil preluat pe pilot-automat, într-un tipic stil clasic al ignorării detaliilor, de către ştersele ciuperci după ploaie ale şablonatului mediu jurnalistic local o apă şi-un pământ – şi nu stăm să le ţinem ageamiilor evidenţa, în condiţiile în care deranjul e cât casa în prăfuitul atletism românesc, bătându-l vântul cu 3 echipe la start, punct de plecare al oricărei discuţii.
Trecută cu vederea şi-n anii anteriori, căci nu-i pentru prima oară, ci o obişnuinţă, ca gruparea alb-violet să fie cuplată medaliilor în astfel de competiţii naţionale extrem de rarefiate la start, în care pur şi simplu nu te poţi clasa al patrulea din 3 participante, reveniri la linia de plecare prin prisma cărora nu poţi exclude axarea cu predilecţie în direcţia încercărilor şi provocărilor cu o cât mai largă vizibilitate şi accesibilitate la podium.
Care va să zică dezinformare prin omisiune, crasă distorsionare din pix a realităţii din teren, în condiţiile în care, de fapt, pe de-o parte s-au tocat de către CSU Politehnica, în lipsa unei evaluări la sânge a stadiului valoric real al propiului potenţial respectiv al concursurilor în sine, şi din surse alocate de către „sistem” unor astfel de cluburi, sume semnificative pentru săptămâni peste săptămâni de stagiu centralizat de pregătire, risipă fără doar şi poate prin prisma cadrului sumar de concurs oferit de FRA, şi nu-i ca şi cum nu s-ar şti în sânul grupărilor că-s tare puţine la start şi „condamnate” a urca podiumul, iar pe de altă parte se investeşte anapoda pe culoare fără acea luminiţă la capătul tunelului, bani pe apa Begăi.
Iar asta pentru că „la vârf” nu există capacitatea de evaluare corectă şi în cunoştinţă de cauză, în funcţie de caracteristicile şi particularităţile ramurii, a potenţialului uman real existent în colectiv, stimulându-se de fapt mediocritatea, răsplătită şi recompensată din plin pe plan naţional – „proiect de ţară”, încetăţenit fiind deja reflexul recompensării insuccesului trădat de timpii modeşti, nonvalenţi pe pistele internaţionale unde-ar fi „luaţi la bani mărunţi”, mediocritate stimulată mai nou şi cu ceva ştaif, a se citi cizelarea imaginii prin asemenea exerciţii de Public Relations, forţate pe gâtul presei.
Nici vorbă să iasă astfel cumva din impas atletismul românesc, dimpotrivă, frecţii la piciorul de lemn şi acomodarea la mediocritatea doar poleită cu o oarecare tragere forţată din anonimat, frecţii de care de exemplu antrenorul alb-violetelor, profesorul Daniel Chirilă, este cât se poate de conştient în sinea sa, mult mai puţin în aceeaşi măsură conducătorul său de club, Tal, dus de val în absenţa din arsenal a barometrului fidel şi implicit susceptibil a fi „lăsat mască” dacă variilor medaliaţi li s-ar aloca reale obstacole şi provocări cu alt iz al nivelului performanţei sportive, la momentul adevărului, al „luării la bani mărunţi”.
Căci timpi de-aproape 20 de minute pe cei 5 kilometri plaţi ai traseului braşovean, înregistraţi de unele fete – şi nu-i deloc „vina” lor, atât mai putând „produce” actualmente bietul atletism carpatin, acestea fiind „roadele” unui „sistem” profund erodat postdecembrist din inconştienţă şi responsabilitate – sunt indicatori clari ai investiţiilor în… „Daciada”, finanţări ce-ar fi indubitabil scrutinizate şi cel mai probabil refuzate dacă sportul mioritic în general ar fi consolidat pe baze realmente profesioniste şi cuplate mediului privat autentic, într-o lume adevărată şi nu cea a României tot mufate mental şi material precum antedecembrist „alocaţiilor de la stat”, şi care finanţări sunt alocate fără număr din bugetul „sistemului”, să curgă gârlă şi fără număr, indiferent de gradul de competenţă al receptorilor.
Iar adevărul e că la pârghii, butoane şi recepţie sunt în mare măsură coatele mai ascuţite ale semenilor „bine orientaţi” care doar cred că pot şi ştiu, dar chiar nu pot cu-adevărat în raport cu responsabilităţile şi de ordin moral şi social ce le incumbă onorantele şi privilegiatele poziţii de decizie, gradul şi nivelul competenţelor reducându-se drastic în societatea românească postdecembristă şi pe fondul nivelării în jos a calităţii umane, într-o involuţie numerică şi valorică musai împănată cu CV-uri, „palmares”, „studii de specialitate”, diplome, medalii şi toate cele.
România e căpuşată la tot pasul, pe toate nivelurile şi în toate sferele cuplate alocărilor dinspre „sistem”, de impetuoşii fără dubii în crezul că ştiu cu certitudine şi că pot, o naţie realmente luată captivă de cei care invariabil se consideră mai competenţi şi capabili decât sunt în realitate, rezultatele „proiectului de ţară” trădându-i însă la tot pasul, cu riscul ridicolului ce n-a putut fi de exemplu evitat în cazul în speţă, pe fondul absenţei rezonabilei reţineri de la graba laudei de sine şi a lovirii cu cărămida în pieptul „ciocului vestic” plin de înroşite urme dreptunghiulare, caz în speţă în care un club universitar politehnic, al presupusei rigori şi sobrietăţi academice, nu s-a putut abţine de la vânturarea „argintului” în faţa opiniei publice la capătul unei curse cu 3 participante, tăcând mâlc în schimb despre inexistenţa unei a patra participante, omisiune generatoare a unui contrast strigător la cer în raport cu modestia academică de altădată.
Şi de ce să fi fost omis oare detaliul existenţei a doar 3 echipe la start, dacă n-ar fi într-adevăr nimic neobişnuit în asta, şi implicit nimic de ascuns!?!
Un exemplu sugestiv din devalorizatul atletism românesc, şchiopătând de-a binelea dar căutând să inducă false impresii, salvarea aparenţelor, când de fapt ieşirea din negare vizavi de condiţia sa reală, „starea naţiei”, ar fi chiar primul pas pe drumul însănătoşirii sale organice. Imposibil de efectuat de către un „sistem” înrădăcinat în rele reflexe, plin ochi de jos în sus şi de sus în jos dar şi pe palierele sale de compromisuri şi complicităţi, de acel „lasă-mă să te las” şi de micile meschine interese prin care o mână o spală pe alta, o corabie a nebunilor după „gloria sportivă” imediată mâncându-se pe alocuri între ei.
Viziunea îngustă pe fondul necunoaşterii, limitată rezultatelor imediate sau cel mult pe termen scurt-mediu, în ahtierea general postdecembristă a românului „bine orientat” după „performanţe” cât mai rapide, facile, impresionante şi răsunătoare, neavând absolut deloc darul de a însănătoşi fenomenul, din contră, exacerbându-i tarele.
Nu astfel se va ieşi la lumină, ci în mod cert se vor amplifica abandonurile la „Mondiale” şi buzele umflate în seriile preliminare, oricâţi bani se vor arunca anapoda înspre fenomenul intern – şi chiar sunt bani în „sistemul” sportiv, dar risipiţi ineficient în stilul acestei celei mai risipitoare naţiuni din Europa, absolut deloc datornică în urmă cu 3 decenii şi ceva, totalmente actualmente falimentară prin îndatorarea iremediabilă cu dobânzi nesustenabile ce-i condamnă fără greş viitoarele generaţii la constrângeri imposibil de dedus, perceput şi înţeles în lipsa cunoaşterii şi a unei minime introspecţii de către „competenţii” tuturor domeniilor şi palierelor de activitate.
Şi ăsta-i atletismul românesc, în 3 picioare la un start de nivel naţional dar ocoş prin una dintre protagonistele sale c-a sfârşit pe 2 cu timpi gen 19:37, 19:15 ori 19:05 care spun chiar totul, nespuşi însă-n „comunicatul de presă”, mai mare ruşinea nu pentru alb-violete şi antrenorul lor, acesta fiind nivelul „şoselei” carpatine, ci pentru mentalitatea care-i asfixiază.
Şi nu-i vreun caz izolat într-o societate mioritică adaptată greşit recompensării cu surle şi trâmbiţe a mediocrităţii din sucul propriu.
Mentalitatea fiind şi cel mai greu de schimbat într-o naţie ce-a ieşit scriptic din socialism dar din care comunismul nu poate ieşi nici chip, faptic mustindu-i în sânge, măduvă şi oase fără măcar a conştientiza, sistem circulator mufat alocaţiilor de la „sistem” doar bune pentru a fi mărunt tocate anapoda.
Pe „sclipitoare” competiţii de impresionat novicii, naivii şi puerilii, pe confetti şi premieri, pe exerciţii de imagine şi PR – multă, multă formă fără fond, iar oricâţi bani se vor arunca în cei din fenomen, în inversă proporţionalitate cu continua sa degradare, mai nimic esenţial nu se va schimba fără necesara ieşire din negare vizavi de starea reală de fapt şi de luarea taurului de coarne, mult prea dificilă fie şi pentru o fostă campioană olimpică la lungime, preşedinta FRA Anişoara Cuşmir-Stanciu, preluând la rândul dumneaei greaua moştenire a mentalităţii de-a nu tulbura prea mult apele, al românescului „lasă-mă să te las”. Prea, prea moi la suflet pentru măsurile radicale ce se impun mai întâi pentru stoparea declinului în formă continuată, apoi pentru redresare.
Şi nu-i vorba despre cutare diriguitor sau „Y” preşedinte federal ori de club, ci de mentalitatea predecembristă mai abitir osificată în psihicul individual şi colectiv postdecembrist. Dumnezeu cu mila pentru un atletism cu doar 3 echipe la start iar una lăudându-se public în cel mai mare municipiu al vestului ţării că a fost medaliată. Ion Luca Caragiale e viu în tot şi-n toate.
E de fapt măsura involuţiei speciei, actualmente la stadiul jocului cu lopăţica-n nisip într-o mică, mică împrejmuire a unui univers limitat, împrejmuire însă cu ditamai elefantul în cadru, imposibil însă de detectat pe fondul necultivat al conştiinţei spirituale.
Pentru conformitate şi drept dovadă că nu s-a exagerat deloc în rândurile de mai sus în a pune punctul pe i dintr-o perspectivă esenţial a fi abordată, iată şi „comunicatul de presă” din partea CSU Politehnica Timişoara.
Titlul.
„Atletele de la CSU Politehnica Timișoara, medalie de argint la Campionatul Național de Alergare pe Șosea 5 kilometri”.
Conţinutul.
„CSU Politehnica Timișoara a obținut medalia de argint la Campionatul Național de 5 kilometri, feminin. Competiția a avut loc la Brașov, la sfârșitul săptămânii trecute.
Yasmina Tămășilă, Carla Ivanciov, Iulia Drăgoi și Denisa Zaro au alergat pentru CSU Politehnica Timișoara la Campionatul Național de Alergare pe Șosea 5 kilometri și au obținut medalia de argint pe echipe, categoria senioare. Dintre atletele alb-violete, Yasmina Tămășilă a avut cea mai bună clasare la individual. A fost la un pas de podium, terminând pe poziția a patra. Sportiva alb-violetă s-ar fi putut clasa pe podium, însă pe prima poziție s-a aflat Stela Rutto, sportiva din Kenia naturalizată, care aleargă pentru Dinamo București. Întrecerea s-a desfășurat sâmbătă, 9 septembrie, în cadrul Brașov Running Festival.
<Da, sunt mulțumit de rezultat, dar dacă terminam pe prima poziție eram mulțumit în proporție de 100%. Momentan suntem la acest nivel și sperăm să-l menținem cel puțin. Obiectivul nostru este să câștigăm cât mai multe medalii pentru CSU Politehnica Timișoara>, a transmis antrenorul Daniel Chirilă.
Performanța obținută la Brașov de atletele de la CSU Politehnica Timișoara s-a datorat și stagiului centralizat de 20 de zile de la Piatra Arsă. A fost o „cură de altitudine” și în vederea pregătirii viitoarelor competiții.
Acum, sportivele de la CSU Politehnica Timișoara se pregătesc să participe la alte două probe naționale. Este vorba despre cursele care vor avea loc la Câmpulung Moldovenesc, în 16 și 17 septembrie 2023, când se va desfășura Campionatul Național de alergare montană – finala vertical (5 km), respectiv Campionatul Național de alergare „up-down”, varianta scurtă, de 12 kilometri.”
Încheiere a comunicatului.
Iar completările de bun simţ şi de maximă necesitate le oferă Sporttim.
Numărul echipelor participante?
Trei. Aşadar toate medaliate, doar să te prezinţi la start. Şi e mai lesne în plan psihologic a alerga odată ştiindu-te încă din capul locului medaliat, ceea ce-ar trebui în principiu să-ţi îmbunătăţească timpii.
Dar timpul cumulat?
56:18 după 53:37, 58:57 fiind al ocupantelor locului 3.
Detalii în privinţa cărora nu se poate invoca „performanţa” pomenită în comunicatul emis de CSU „Poli”, atletismul local şi cel intern în general complăcându-se aşadar prin acomodare unui nivel valoric şi calitativ ce-i impresionează pe neştuitori, sfidează inteligenţa cunoscătorilor dar mai ales echivalează cu furtul propriei căciuli, odată astfel reliefat, prin evidenţierea medalierii „violetelor” dar omiterea detaliilor cheie legate de numărul protagonistelor şi timpii bătând spre 20 de minute.
Sămânţa proaspetei ofensive imagistice de Public Relations a clubului universitar politehnist plantând-o decidentul şef, care-a hotărât adoptarea noii abordări, exagerată fiind cosmetizarea imaginii într-un exerciţiu al formelor fără fond, când de fapt clubul se scaldă în mediocritate, departe de marea performanţă sportivă. Iar creşterea competitivităţii şi eficientizarea potenţialului existent ar trebui în mod normal a fi mai preocupante pentru diriguitori, iar ulterior ar putea surveni şi lauda de sine, decât impresionarea fără un fundament real a celor mai uşor de dus de nas. Şi sunt majoritari într-o naţie în care se ştie mai ales „valoarea” banului dar s-a erodat arta evaluării juste şi echilibrate a mai tuturor celor cu care-avem de-a face.
Un club băgându-se mai nou abitir în seamă şi prin intermediul presei – de parcă n-ar fi suficientă catastrofala social media pentru binele real societal – prin a expune în vitrină „carul” imaginii de sine, pus în faţa „boilor” transpiraţiei autentice, rod al valorii veritabile.
Mici, mici fiind şansele creşterii marilor, marilor campioni din confortul mental cuplat alocaţiilor dinspre „sistem” al şezătorii cu bătuta pe loc „la stat”, fără a maximiza nici pe departe potenţialul uman existent. Căci mai toate butoanele orchestraţiei „sistemului” cu robinetul asigurat pe poziţia deschis sunt sub buricul degetelor celor mufaţi în general prin intermediul pârghiilor imixtiunii politice şi „cu spate”, stare a naţiei tradusă la ora decontului din lumea reală a scenei internaţionale, şi nu cea a Moftului Român, sub forma cel mult unui bronz smuls după 14 ani de „secetă” de o reprezentantă deja la 30 de ani.
Va fi altfel dacă vom înceta a mai mângâia pe umeri lipsa de competitivitate şi vom oţeli ambiţia ieşirii din zona de confort atât de îndrăgită în spaţiul mioritic.
În care degeaba e adusă doar şi numai la concursuri o Stela Rutto, să confirme inevitabilul că-i superioară la tot ce mişcă-n ţară, naturalizată pentru-a „lua faţa” străinilor cu timpi şi clasări pe care tinerii români nu le mai pot obţine, la modul cum au fost crescuţi de-acest „sistem”, aşadar salvare a aparenţelor prin false impresii, când de fapt unica „mişcare” ce-ar trebui întreprinsă de FRA, dacă tot a indus adoptarea de noi cetăţeni „tricolori”, ţine de trimiterea acestor noi „tricolore” în teritoriu, pe la cluburi şi-antrenamente sau concursuri locale, tocmai drept exemplu aspiraţional în rândul viitoarelor generaţii interne.
Atâtea sunt de făcut, şi-atâtea ar fi de făcut, dar românul toacă încă bani şi-n 2023 să evidenţieze că e medaliat într-o cursă cu 3 participanţi.
Absolut incredibil, să iei locul 2 pe ţară la echipe între seniorii Campionatului Naţional federal, la un pas de treapta „aurului” naţional, şi cu 19:15 pe 5 kilometri.
Unde-i obrazul mai subţire al clubului fălos nevoie mare în a se folosi de imaginea „violetelor” prin a stârni false impresii în grabă, înaintea asigurării unor rezultate care nu vin chiar peste noapte!? Goana după medalii şi „gloria sportivă” instantanee literalmente luând minţile, încât se-ajunge la asemenea exagerări, bătăi de tobă pentru un loc 2 cu timpi „subţiri” între 3 participante.
