Nu doar o singură întrecere atletică şcolară a fost deficitar organizată în această primăvară în judeţul Timiş între cele având de-a face cu „Olimpiadele” sportului şcolar, care va să zică nefiind vorba despre vreo simplă întâmplare, ci despre incompetenţa alimentată de dezinteresul faţă de lucrul cu adevărat bine înfăptuit, totul pe fondul binecunoscutei mentalităţi greşite, exersată de unii implicaţi în „sistemul” public de stat care în mod cert se cred mai capabili decât sunt în fapt. Un pilduitor studiu de caz cu învăţăminte, nu file de poveste, ci trista realitate, răsfrângându-se din nefericire de o manieră negativă tocmai pe seama celor cărora le sunt adresate aceste activităţi, şi anume elevii.
Încă o picătură într-un torent indus tot mai năvalnic în Carpaţi de atitudinea unor persoane convinse că ar şti şi ar putea, dar care în fapt nici nu stăpânesc cum se cuvine datele problemei, nici nu le aplică, implicit, întocmai cerinţelor necesare şi adecvate unei activităţi care ar trebui a fi bine pusă la punct.
Infatuaţi „specialişti” care cred că ştiu şi pot, dar nici nu ştiu, nici nu pot
Realităţi despre orgolii deşarte ale unor cadre didactice, despre copilăreşti ambiţii eronat direcţionate ale aceloraşi slujbaşi ai „sistemului” care se cred şi s-ar vrea veritabili mentori ai celor pe care-i educă, elevii, dar al căror potenţial l-ar putea astfel de fapt periclita, în general din cauza minusurilor la capitole precum mentalitate, viziune, atitudine, know-how.
Iar când tocmai competenţa, aptitudinile şi abilităţile organizatorice superioare sunt ignorate cu îndărătnicie şi refuzate prin a li se pune beţe în roate din mâini în mod cert mai puţin capabile, atunci şi pericolul la adresa unui scop superior comun este cât se poate de real, pe cât de tristă se arată a fi o asemenea situaţie reprobabilă.
În cele din urmă, raţiunea a primat totuşi cumva, cu toată îndărătnicia unor cadre didactice probând teza că respectivii „Dorel” activează în mai toate sferele şi domeniile, şi nu doar pe şantiere, iar atletismul şcolar timişean a revenit cu statut medaliat de la reuniunea pe ţară de cros din cadrul Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar (ONSŞ).
Ceea ce nu poate lăsa însă nedemascată mentalitatea greşită cu care s-a recurs la o veritabilă „trântă” pe plan judeţean, chinurile facerii în Timiş.
Aşa cum nici clasările obţinute de alergătorii Timişului la crosul pe ţară al ONSŞ de la Botoşani nu salvează aparenţele în raport cu incompetenţa unora, sfidând cunoaşterea aplicată a unor semeni mai îndreptăţiţi a înrâuri ceea ce este cu adevărat potrivit de înfăptuit.
Atlete de la CS Athletics Timişoara pe 3-4 la „Naţionalul” de cros al ONSŞ
„Careul” timişean în nord-est a asigurat locurile 3 şi 4 în întrecerile fetelor, respectiv 8 şi 12 în cele ale băieţilor, supervizat fiind de propriul lor antrenor la gruparea specializată de club afiliată FRA, CS Athletics Timişoara, şi anume Raymond Ioan Gulyas – personalitate pozitivă în tot acest mic dar sugestiv „tablou” eşantion al metehnelor de la baza sportului din Carpaţi, cu unii „eroi” negativi din cercul impetuoşilor fără dubii.
Raymond Ioan Gulyas într-o întrecere de cros
Ce ne facem însă ca societate, ori măcar comunitate locală, dacă tocmai celor mai competenţi şi capabili dintre noi, aptitudini dovedite faptic repetitiv mulţumită harului şi chemării autentice, înclinaţiilor veritabile şi vocaţiei reale, nu doar le sunt subestimate făţiş abilităţile şi realizările, dar de-a dreptul îngreunate demersurile cât se poate de binevenite şi juste de a pune cu altruism pe roate strict în folosul unui bine comun superior ceea ce semeni de-ai lor în eroare, dar şi în negare vizavi de spiritul deprinderii şi al învăţării, pur şi simplu nu pot înfăptui în aceeaşi măsură!?
Involuăm.
Stilul „după ureche” fiind la putere, iar moda „Ura şi la gară!” a lucrului de mântuială fiind eminamente perenă în spaţiul carpatin al formelor fără fond, atât cât să fie ceva bifat, cum că s-ar fi înfăptuit, într-o inertă repetitivitate peste ani.
Contând pentru unii mai degrabă propriile mici orgolii dar poate şi interese, ce ţin pe undeva şi de „cariera” în „sistem” cu vedere spre pensie, cu-atât preţ pus pe-ale lor „dosare”, sporuri, „gradaţii” şi toate cele.
Incompetenţii tari în coate tind invariabil a încurca borcanele. Prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul
Iar în consecinţă băgându-se în seamă cu un aer atotcunoscător, în ciuda nivelului insuficient al anumitor competenţe, de parcă n-ar exista generaţii de mâine şi bunăstarea acestora – tocmai cea care ar trebui strict să conteze şi în slujba căreia ar trebui să se pună dascălii, aceasta fiindu-le menirea. Percepţia unora limitându-se însă spectrului legat de ambiţii mărunte de-ale dumnealor, insignifiante în raport cu miza primordială a conlucrării în vederea sprijinirii cu adevărat a potenţialilor performeri de mâine ai arenei sportive.
Iar în ceea ce priveşte strict exemplul „studiului de caz” din atletismul şcolar timişean, dacă bunăoară în ţară cluburile sportive sunt cele care organizează fazele locale şi judeţene ale concursurilor de calificare la nivel naţional al ONSŞ, şi nu anumiţi profesori de Educaţie Fizică şi Sport din sistemul de învăţământ, în schimb în „ciocul vestic” practica încetăţenită ţine de autopropunerea de către unii dintre aceştia a rolului de comandă.
Există într-adevăr şi în schemele organizatorice ale altor judeţe unii profesori desemnaţi cu responsabilitatea derulării întrecerilor, dar nici pe departe sub forma concentrării responsabilităţilor strict în mâinile lor, interesul major al acestora limitându-se numai şi numai la reuşita concursurilor rezervate copiilor, dar atât.
Ori în Timiş se arată ambiţioşi intraţi parcă în pielea acelor arbitri ai jocului de fotbal care se cred mai importanţi decât competiţia în sine, devenind pe nesimţite şi fără să vrea centrul atenţiei, din cele mai nepotrivite motive.
Iar ştiute fiindu-le abordările, antrenorii de atletism care încă mai activează în sistemul de învăţământ pur şi simplu nu se mai implică, tocmai pentru a se feri de a nu „le sări ceilalţi în cap”, o problemă în sine în ceea ce este un lanţ al slăbiciunilor.
Gulyas are voinţa de fier, în favoarea binelui atletismului timişean, de a se opune acestor „Dorel”
Un singur temerar având voinţa, capacitatea şi răbdarea de a-l zgâlţâi, în ideea de a-l rupe în vederea unui bine comun viitor, iar asta cu tot riscul de a-şi pune cenuşă în cap, şi anume Raymond Ioan Gulyas – de departe „Mr. Atletism” în Timiş şi apreciat ca atare de către cunoscătorii din ţară rasaţi şi integri ai fenomenului, dintre care unii şi subliniază evidenţa că ex-„tricolorul” de „Europene” juvenile este unicul capabil în „ciocul vestic” a organiza în toată puterea cuvântului competiţii de profil.
Nimeni nu-i însă „profet în ţara lui”, ceea ce-a resimţit Gulyas pe plan local ca urmare a mentalităţii şi atitudinii unor dascăli din sistemul de învăţământ, cu ocazia ediţiei judeţene din acest an.
În vederea căreia responsabilitatea organizării întrecerii de cros a fost preluată de profesoara Angelica Onea, asistată de Virgil Sturza, precum se întâmplă de regulă la şedinţele autumnale ale profesorilor de Educaţie Fizică şi Sport întrunite de Inspectoratul Şcolar Judeţean Timiş, în cadrul cărora se prefigurează tot ceea ce ţine de „ONSŞ”, survenind inclusiv autopropunerile celor interesaţi a coordona buna desfăşurare a evenimentelor, „mă ocup eu”, „eu mă ocup!”
Salutar.
Doar că există o mică, mare diferenţă între dorinţă şi putinţă, între socotelile din şedinţe şi punerea faptică în aplicare a detaliilor organizatorice la faţa locului, „la firul ierbii”. Adică tocmai acolo unde chiar contează, fiind vorba despre întreceri cu caracter de calificare ale unor elevi, despre o finalitate a acestor concursuri la nivel naţional, iar mai nou şi despre oarece recompense, făcând cu atât mai semnificative evenimentele, la cât de mult preţ pun românii pe ban.
Aspecte în lumina cărora importanţa unei bune organizări este aşadar vitală, de dorit fără cusur la modul ideal.
Şi totul poate fi aparent bine când se termină cu bine, ceea ce a fost cazul prin prisma prestaţiei reprezentanţilor Timişului la crosul pe ţară sub însemnele ONSŞ, dar pe de altă parte n-ar fi nicidecum de trecut cu vederea atitudinile din „sistem” la nivel loco, enumerate ceva mai jos.
Iar deşi ar părea „doar” un concurs oarecare de cros între multe altele, dat fiind apartenenţa sa la „Olimpiadele” sportului şcolar, realitatea e că reuniunea atletică din nordul Moldovei a magnetizat toţi campionii ţării la nivel juvenil, cu excepţia care confirmă regula între fetele de liceu, absentând Lenuţa Constantin – o multiplă invingătoare la junioare în întrecerile Federaţiei Române de Atletism, aşa încât s-a dovedit a fi cea mai competitivă întrecere de ani buni la acest nivel şcolar.
Nina pe 3, Gherase pe 4, băieţii pe 8 şi 12 la crosul ONSŞ din Moldova, „careu” antrenat de Gulyas la CS Athletics
Daria Nina, antrenată de Raymond Gulyas la CS Athletics Timişoara, a completat în 4 minute şi 53 de secunde parcursul de 1.500 de metri al crosului rezervat fetelor din învăţământul liceal, ceea ce i-a asigurat locul 3 la nivel naţional în cadrul ONSŞ, fiind vorba despre o atletă în devenire care şi învaţă foarte bine pe băncile Liceului Teoretic „Nikolaus Lenau”, unde profesor de Educaţie Fizică şi Sport îi este Alin Ionescu, cu menţiunea că podiumul a fost dominat de Alexandra Hudea, antrenată de Vasile Ibăşfălean şi liceană la „Axente Sever” din Mediaş.
Mara Gherase, o mai fragedă alergătoare legitimată tot la CS Athletics Timişoara, sub îndrumarea lui Gulyas, a păşit în imediata apropiere a podiumului de premiere graţie locului 4 ocupat în crosul fetelor de gimnaziu, pe distanţa de 1.200 de metri, fiind vorba despre o elevă a Şcolii Generale numărul 24, unde îi este profesoară de Educaţie Fizică şi Sport Bianca Ardelean.
În întrecerile băieţilor, pe 2.000 respectiv 1.500 de metri, dreptul de a reprezenta Timişul la Botoşani şi-l adjudecau pe plan judeţean Răzvan Paleacu, la nivel gimnazial, deţinător fiind de „bronz” la 800 de metri pe plan federal, legitimat la CS Athletics şi elev al Liceului Teoretic „Nikolaus Lenau”, unde Harald Pinzhoffer îi este profesor de Educaţie Fizică şi Sport, precum şi David Matache la nivel liceal, antrenându-se tot la CS Athletics, pe băncile şcolii la Colegiul Tehnic Henri Coandă Timişoara, Corina Vicaş fiindu-i profesoară de Educaţie Fizică şi Sport.
„Careu” trecând iniţial prin furcile caudine ale unei faze judeţene deficitar organizată la Pădurea Verde, dat fiind cât de inadecvat era concepută odată ce Angelica Onea nu se arăta de acord cu traseul propus iniţial – unul de fapt cu mult mai pretabil unui asemenea gen de concurs.
Însă atunci când nu înţelegi tâlcul lucrurilor, iar capac la toate, miciile ambiţii şi orgoliul iau prim-planul, ceea ce contează cu adevărat ajunge a avea de suferit.
Onea şi Sturza nu-s de-acord, „Gică contra”, cu un loc adecvat pentru crosul judeţean al ONSŞ
Ediţia anterioară din 2023 a crosului judeţean din Timiş pentru ONSŞ fiind un fiasco în toată regula, Raymond Gulyas a decis să se implice de astă dată în plan organizatoric, ceea ce, pare-se, a stârnit orgoliile unora din sistemul de învăţământ cu aere de superioritate.
Gulyas a fost înscris pe lista de organizare a fazei judeţene a crosului, într-o chibzuită iniţiativă a Inspectoratului Şcolar Judeţean Timiş, care a intuit oportunităţile îmbunătăţirii organizării întrecerilor cu fostul atlet direct implicat în buna sa desfăşurare, asigurându-i aşadar aprobarea de a se ocupa de detaliile în sine, printre care şi cel al alegerii locului de desfăşurare, punct de plecare decisiv pentru reuşita evenimentului.
Ori ce-ar fi deranjat-o pe Angelica Onea?
Că s-ar fi trecut „peste capul” profesorilor de Educaţie Fizică şi Sport înscrişi la cuvânt în plan organizatoric în toamna trecută, odată ce, primind aprobarea ISJ Timiş, Raymond Gulyas s-a şi înfăţişat direct pentru a „testa terenul” la faţa locului, în perimetrul alocat sportului din împrejmuirea Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara din strada Sever Bocu, teren identificat de bunul cunoscător al atletismului drept cel mai potrivit existent la dispoziţie pentru un asemenea demers, cu argumente favorabile în acest sens.
Totul în ideea evitării fiascoului de anul trecut, dar mai ales în nota pozitivă „hai s-o facem ca lumea, aşa cum s-ar cuveni”, şi-anume pe un tur circular, şi nu în linie dreaptă, cu inconvenientele sale.
„Chiar şi la nivel naţional, la Botoşani, nu-i un traseu pentru aşa ceva, care să fie tocmai potrivit unei asemenea întreceri, dar măcar e chiar frumos organizat. Acolo, chestia e că nu poţi depăşi, traseul prin pădure fiind foarte strâmt, iar din punctul de vedere al antrenorului, n-ai vizibilitate, aşa încât eu unul n-aş omologa pentru o competiţie de cros traseul din pădurea de la Botoşani. Altfel însă, după ce cu o zi înainte a plouat şi terenul era un pic moale, în ziua de cursă terenul a fost aşadar perfect, iar şi temperatura perfectă. Singura mea rugăminte la adresa copiilor fiind să plecăm tare, tocmai pentru că e greu de depăşit apoi, dat fiind specificul traseului”, după cum a semnalat Gulyas.
Cu o săptămână înaintea fazei judeţene, „marii specialişti” Onea şi Sturza au ţinut însă morţiş a „inspecta” locul propus de Gulyas pe terenul Poliţiei de Frontieră, luându-l însă bineînţeles pe „nu” în braţe abia ajunşi la destinaţie, încă din capul locului cum că nu le convine.
Oricâte argumente pertinente, nu pot „sta în picioare” în ochii „specialiştilor” aflaţi în negare
Cum că turul ar fi prea mic, pe care şi l-ar fi dorit mai mare, de 800-1.000 de metri, persoana întâmpinându-i la faţa locului semnalându-le pe bună dreptate că ar fi contraindicat ca traseul să fie lărgit până chiar spre marginile perimetrului, dat fiind că pe respectivele porţiuni e prea denivelat.
Fin cunoscător al atletismului, practicant în cariera competiţională inclusiv al diverselor concursuri de cros, Raymond Gulyas a semnalat firesc că o asemenea întrecere se preta a fi trasată pe un tur de 500 de metri, „şi ieşea bine, îi şi vezi pe participanţi în alergare, e foarte simplu”.
Din propria experienţă, în calitate de participant la crosuri, Gulyas a dedus întocmai inconvenientele celor în linie dreaptă, atât pentru alergători cât şi pentru cei de pe margine, antrenori şi susţinători.
„Este foarte greşit a-l concepe în linie dreaptă, în special când e destinat celor care deprind tainele atletismului. E cumva ciudat pentru copii, să alergi şi să nu poţi ştii unde te afli în raport cu linia de sosire. În cazul crosurilor cu traseu circular, poţi vedea finishul, însă aşa, dacă se dă drumul în linie dreaptă, nu poţi aproxima, neavând nici experienţa competiţională pentru aşa ceva. Iar din punctul de vedere al celui de pe margine, pur şi simplu nu-i vezi pe traseu. Ca profesor, ai voie şi să-ţi încurajezi sportivii, ori dacă ai de exemplu 4 în concurs, pe care-l şi urmezi într-o întrecere în linie dreaptă? În consecinţă, ca profesor eşti degeaba în asemenea situaţii”, a explicat Gulyas, adăugând şi un alt aspect, „nu tu încălzire corespunzătoare”, afectată şi aceasta în versiunea care avea a dobândi câştig de cauză la bătăile din picior ale „specialiştilor” Onea şi Sturza, forţând nota pentru desfăşurarea crosului la Pădurea Verde, cu toate consecinţele de rigoare.
Voia „specialiştilor”, în favoarea Pădurii Verzi, bază strâmbă a unui fiasco organizatoric
Încă o ediţie ratată, nu în beneficiul protagoniştilor – elevii şi liceenii, şi implicit al potenţialului de viitor al atletismului, ci de dragul pansării egoului exacerbat al „specialiştilor”.
„La două ture de teren, copilul îşi mai poate şi doza efortul, mai ştie şi când a ajuns la jumătatea traseului. În plus, dacă s-ar fi trasat acel tur de 500 de metri, un alt avantaj e că pot efectua laolaltă mişcările de încălzire, şi-aşa mai departe, coeziunea fiind implicit mai bună, în beneficiul spiritului de concurs, iar şi antrenorii ar fi toţi la un loc.”
Într-adevăr, un traseu circular de 500 de metri ar fi venit ca o mânuşă pe terenul „Frontierei”, dat fiind că de exemplu, conform distanţelor specifice a jumătate dintre curse, de 1.500 de metri pentru băieţii de liceu, 1.000 de metri pentru fetele de gimnaziu, două probe s-ar fi desfăşurat, sub forma a 3 respectiv două tururi de teren, exact de la şi până la una şi aceeaşi linie de sosire şi start. Luând în calcul şi distanţele celeilalte jumătăţi a curselor, cea a băieţilor de gimnaziu şi a liceenelor, „într-o zonă de numai 200 de metri ai pe toată lumea, grupată”, plus semnalat de asemenea de Gulyas.
Contraargumentul „specialiştilor” autopropuşi pentru organizarea fazei judeţene din sistemul de învăţământ a ţinut de aspectul că traseul de concurs constând într-un singur tur n-ar fi adecvat, căci astfel unii concurenţi i-ar „prinde pe alţii din urmă”.
Foarte puţin probabil chiar şi în cazul participanţilor de la cele două extremităţi valorice ale întrecerii, cei mai iuţi respectiv cei mai lenţi, fără a mai pune la socoteală punctul apăsat pe i de Gulyas: „Dacă Dumneavoastră consideraţi că e potrivit a-i alinia la startul unui cros pentru a se plimba, treaba Dumneavoastră, dar asta înseamnă că ţi-ai făcut selecţia foarte prost. Dumnealor spunând că la ei mulţi doar merg…”
Şi-uite cum în „ţara lucrului bine făcut”, astfel etichetată drept slogan naţional de către un dascăl de matematică, nu tu potrivita „Frontieră”, astfel identificată pe bună dreptate de un profesionist priceput şi excelent cunoscător al atletismului – „ca pe propriul buzunar”, ci Pădurea Verde, conform vrerii „specialiştilor” de ocazie.
„Au şi zis că, în calitate de antrenor, să nu mai mergi pe traseu, ori chiar n-am mai întâlnit deloc aşa ceva! Apoi nici că nu se poate fugi în bocanci cu cuie. Despre asta, bine, aşa să fie! Într-o altă privinţă, fără a lua deloc în calcul cât de frig poate fi dimineaţa în pădure în aprilie, iar în alţi ani a fost chiar groaznic de frig, şi explic de ce contează asta într-atât de mult, mai ales la cum au conceput ei, greşit, crosul…”
„Ceva nemaiauzit a fost că nu poţi merge de-a lungul traseului, pentru a-ţi încuraja elevii. Chiar nu-mi poţi interzice aşa ceva, căci, la urma urmei, dacă tot au insistat atât pentru Pădurea Verde, este vorba despre un loc public de plimbare. Ori nici nu-i clar măcar dacă au căpătat aprobare pentru desfăşurarea crosului acolo, deşi dumnealor spun că au primit respectiva aprobare, dar şi în cazul în care au primit-o, au căpătat-o fără interzicerea accesului publicului larg, ci pentru a se alerga eventual şi printre oamenii aflaţi pe traseu… Aşa încât cum mi-ai şi putea interzice, ca antrenor, profesor, prezenţa pe traseu!?!”, după cum a mai remarcat pe bună dreptate Gulyas.
Elevii şi liceenii, puşi în situaţii incomode, chiar periclitante
Atrăgând atenţia că staff-ul medical s-a limitat la o singură doamnă asistent căreia i s-a indicat prezenţa la linia de sosire, ori „pentru un cros în linie dreaptă cu lungimea de 1.500 de metri e periculos. Asta mai ales prin prisma faptului că respectivii profesori şi semnalează că vin cu copii care nu fac sport, care va să zică doar trag de unii care nu sunt de fapt pregătiţi fizic.” Şi care devin implicit susceptibili eventualei recepţionări a asistenţei medicale pe parcurs.
Una dintre neclarităţile planând asupra acestor crosuri ale ONSŞ ţinând de existenţa a… două versiuni de regulament care „se bat cap în cap”, una stipulând că numărul participanţilor din partea fiecărei unităţi de învăţământ ar fi mai ridicat, cu câte 10 înscrişi – precum li se transmisese unităţilor de profil din teritorii, alta conturându-se ca o surpriză la faţa locului. „Dimineaţa, la Pădurea Verde, li s-a semnalat că nu mai au voie 10, ci doar unul. A apărut astfel o problemă, pentru că în prealabil erau anunţaţi că se pot prezenta cu 10 pe şcoală, ceea ce este foarte bine, fiind aşadar mulţi la start şi generându-se o atmosferă de concurs adevărat, ceea ce crează şi o emulaţie în rândul copiilor, însă dimineaţa, la şedinţa tehnică, s-a specificat că numai unul dintre cei 10 punctează. Copiii ştiau deja despre cu totul altceva, ori cum explici apoi altceva copilului chiar înaintea startului? Că dacă te bate colegul de şcoală, degeaba, te descalifică. Iar o grămadă au fost chiar dezamăgiţi! Erau profesori cu câte 5-10 copii, şi-abia acolo au aflat cum stă cu adevărat treaba. I-au lăsat să concureze, dar la final au fost tăiaţi de pe listă, la afişajul rezultatelor. Îi interesau strict doar primii, pentru acea menţiune, căci bătălia a devenit foarte mare acum pentru bursă…”
Apropo de care, o altă nebuloasă.
În privinţa burselor de merit, o certitudine este că nu poţi dobândi două, strict numai una, un elev bursier în baza notelor la învăţătură nebeneficiind implicit de o alta în cazul unui succes în plan sportiv la etapa judeţeană a ONSŞ.
Însă, prin prisma discuţiilor purtate „pe margine” şi la „Naţionalul” de cros al ONSŞ în privinţa burselor de performanţă ca modalitate de recompensare a câştigătorilor de medalii pe ţară, „nimeni nu ştie nimic cu exactitate, fiind neclar”, după cum a constatat Gulyas la faţa locului. Iar dacă cele de merit nu se comasează, în schimb, prin introducerea burselor şcolare în învăţământ, în cazul medaliaţilor la nivel naţional răsplătiţi cu bursa de performanţă, s-ar putea comasa cu cea de la învăţătură.
Revenind însă la subiectul principal al rândurilor, şi anume organizarea fazei judeţene a crosului ONSŞ, sau mai bine zis defectuoasa organizare a acestuia, Raymond Gulyas a trecut în revistă principalele neajunsuri ale reuniunii atletice în forma concepută fără atenţie la detalii de „specialiştii din sistem”.
„Tu, ca profesor de Educaţie Fizică şi Sport, trebuie să efectuezi etapa pe şcoală. Ori nu se mai întâmplă aşa ceva! Înainte, bineînţeles că se efectua cea pe şcoli, şi foarte bine. Aveam etapa locală, pe Timişoara. Şi-atunci exista etapa pe judeţ, ori doar asta a mai rămas în picioare, şi doar atât, cât să se facă. Fără a mai conta cum se face!”
Etapa de la nivel judeţean implică diferenţe ca distanţe ale traseului faţă de reuniunea de la nivel naţional, iar în principiu, ca metodologie, la runda judeţeană s-ar califica în principiu ocupanţii primelor 3 locuri la concursul pe unitatea de învăţământ ori pe localitate, la care din nefericire s-a renunţat.
Însă, „celălalt regulament cu care s-a venit ar fi că doar unul s-ar califica, ori dacă în Vaslui sunt două şcoli participante, rezultă 2 copii. Nu-i bine! Lasă mai mulţi copii să vină, să concureze!”
Un participant la crosuri internaţionale, cu know-how, „luat de sus” de „specialişti” fără asemenea experienţă
„Copiii ar trebui şi premiaţi, să urce pe podium la faza judeţeană. Câte şi mai câte… Dar pur şi simplu nu-i interesează nici asta, însă pe de altă parte <specialiştii> chiar se cred mult superiori faţă de mine, în ideea că lucrează în învăţământ. Doamna Angelica Onea a fost în stare până şi să mă întrebe <Ce ştii tu?>, la care n-am putut să nu-i răspund în sensul că sunt într-adevăr singurul dintre dumnealor care a concurat în întreceri de cros, inclusiv de nivel european. Dar dumnealor pur şi simplu nu înţeleg tot ceea ce implică, ori înţeleg greşit, la un nivel foarte sumar. Şi insista dumneaei că s-ar pricepe, deşi ştie exact la ce nivel am concurat. Însă aşa-i când unii se cred mai presus. Deşi cei din Timiş nu stăpânesc noţiunea elementară de bază a ceea ce înseamnă cu adevărat crosul, menit a se desfăşura pe un traseu greu, dar nu periculos la picioare.”
Dar cum ar şi stăpâni oare ca lumea datele problemei cei rătăciţi în birocraţia sistemului de învăţământ, când însuşi conducătorul Asociaţiei Judeţene de Atletism Timiş, instructorul sportiv Staicu, care a „coborât milităria din pod” în arena atletică, era cândva în stare a lua în calcul ararea cu plugul a unei suprafeţe de concurs la Giroc, absolut contraindicată dat fiind periclitarea fără doar şi poate a integrităţii fizice a alergătorilor, cu ocazia organizării doar pentru a doua oară a unei asemenea întreceri de profil, una la nivel federal, prilej cu care ţinea a se afirma, scăpat fiind de deranjul de a se face de râs cu un asemenea demers tocmai de Raymond Gulyas, care-l înfrâna în zelul său necunoscător.
„Chiar nu ţin absolut deloc să ies în faţă, dar strict spre binele copiilor, cărora şi astfel le putem insufla plăcerea pentru a face mişcare şi a practica sportul, poate şi dragostea de atletism, prin a li se pune la dispoziţie concursuri bine organizate, mă simt dator şi mă văd nevoit a mă implica, pentru a sări în ajutor, căci sunt multe aspecte de îmbunătăţit. Ori domneşte în rândurile celor din fenomen senzaţia că sunt specialişti în mai toate, dar realitatea e că nimeni n-a fugit cu adevărat, şi-i auzi ba că au fost la cros, ba că şi la marş, mai nou ba că şi în alergări. Mai toată lumea se arată de parcă ar şti să facă orice, iar în plus toţi se laudă ceva de pomină, cu nişte minciuni de îngheaţă apele…”
ISJ Timiş intuieşte beneficiile expertizei asigurate de Gulyas şi, firesc, îl implică pentru bunul mers organizatoric
Spre lauda decidenţilor în speţă din Inspectoratul Şcolar Judeţean, s-a rezolvat totuşi ca Raymond Gulyas – preşedinte al grupării atletice private de specialitate CS Athletics Timişoara, să fie inclus în comitetul organizatoric al fazei judeţene a crosului, dar şi să fie ulterior delegat al reprezentanţilor Timişului la faza naţională de la Botoşani, şi normal, dat fiind calitatea sa de antrenor al celor 4 alergători calificaţi, deşi unii „Dorel” dintre „specialişti” nu vedeau aşa nici acest aspect, înrâurit totuşi de către decidenţi pe calea cea bună, în cele din urmă, cu chiu cu vai şi „cu forcepsul”, în pofida nazurilor din teritoriu.
Fără ca respectivii „Dorel” să poată deduce că Gulyas n-are nici cel mai mic avantaj ori beneficiu de ordin personal din a-i „acoperi” prin prezenţa sa competentă la faţa locului, la urma urmelor doar oboseală şi energii disipate, timp consumat şi sume cheltuite de către un privat pentru a se asigura că prezenţa timişeană la un eveniment al „sistemului” public de stat este cea mai bună cu putinţă, altruismul preşedintelui CS Athletics fiind strict în slujba dezvoltării sportului pe care cu pasiune îl cultivă.
Gulyas probându-şi competenţele cu ocazia fazei judeţene a pentatlonului şi tetratlonului şcolar din cadrul ONSŞ, desfăşurată înaintea celei de cros de la Pădurea Verde, în acel caz fiind, drept bun exemplu, rugat de către profesoara de Educaţie Fizică şi Sport Loredana Nagel, de la Colegiul Naţional Pedagogic „Carmen Sylva” şi responsabilă cu organizarea evenimentului, a-i oferi o mână de ajutor.
Zis şi făcut, de o altă manieră, Timişul devenind astfel unicul judeţ din ţară care a asigurat cronometrajul electronic la întrecerile şcolare de pentatlon şi tetratlon, în condiţiile în care nici măcar faza finală pe ţară n-a beneficiat de aşa ceva, derulată fiind tot în baza cronometrării manuale.
Sau o altă dovadă că, prin implicarea celor de specialitate, poate rezulta o întrecere frumoasă. Chiar şi în cazul concursurilor de pentatlon şi tetratlon fiind necesară însă persuasiunea la adresa unor profesori de Educaţie Fizică şi Sport din „sistem”, lăsându-se convinşi de anumite aspecte benefice doar prin semnalarea acestora de către profesoara Loredana Nagel, care şi-a intrat în rolul de a-i lămuri prin a se înţelege în acest sens cu Raymond Gulyas, ca şi cum ideile n-ar veni din partea preşedintelui CS Athletics, perceput aşadar cu neîncredere şi suspiciune de către anumite cadre didactice din învăţământ, rod al ignoranţei şi limitărilor celor în cauză, pe fondul unei mentalităţi inadecvate.
Şi mare este într-adevăr grădina lui Dumnezeu.
Erori organizatorice strigătoare la cer la faza judeţeană Timiş a crosului ONSŞ
„Vor doar s-o bifeze, asta-i problema, ori de fapt trebuie să le organizezi ca lumea!”, a subliniat Raymond Gulyas, dezvăluind prin prisma celor petrecute la Pădurea Verde şi alte neinspirate decizii în necunoştinţă de cauză ale organizatorilor, precum şi neplăcute remarci total nepotrivite ale „specialiştilor”, „Dorel” şi „Gică contra”.
Un mare inconvenient pentru toţi alergătorii participanţi rezultând din faptul că, dat fiind conceptul eronat al desfăşurării, „i-au dus pe toţi pentru ora 9 spre startul de la peste un kilometru distanţă, de unde aveau de alergat înapoi, deşi cei mari, de liceu, începeau abia peste o oră şi jumătate, primul start fiind la 9.30, iar cei mari la 10.45. Au stat peste o oră acolo deşi unii n-aveau apă, şi-au fost nevoiţi cu toţii să-şi şi lase hainele acolo, căci nici nu puteau pleca spre start fără ele, la cât de frig încă era. Sportivii mei s-au întors după cursă înapoi, după haine, dar ce te faci în cazul unora care nu fac sport, să-i pui după concurs să se întoarcă după haine!?!”, a punctat pe bună dreptate Gulyas.
Chestiuni simple, uşor de evitat de către orice organizator experimentat, dar neluate în calcul de „specialiştii” ambiţioşi fără dubii, însă cu orgoliul turat la maximum.
Iar acuzele deversate ulterior în direcţia lui Gulyas au fost de-a dreptul revoltătoare, de bezna minţii şi noaptea raţiunii, dezvăluind însă în adevărata lumină apucăturile de pseudomentori ale unor persoane din fenomenul atletic judeţean care s-ar presupune că instruiesc generaţiile de mâine. Cădere totală a măştilor.
Mojicie în extrem, Gulyas acuzat public că-şi poartă elevii cu bicicleta în plin concurs pe traseu
„Eugen Iovan m-a acuzat apoi fără nici un temei la festivitatea de premiere că mi-am dus eleva cu bicicleta în cursul cursei. Am pedalat într-adevăr pe bicicletă de-a lungul traseului, dar strict pentru a mă poziţiona, căci îmi efectuam doar activitatea firească şi normală ca antrenor, conform tacticii pe care am stabilit-o pentru elevii mei în vederea cursei. La cea de 1.000 de metri a fetelor de gimnaziu, când le-a dat startul, am plecat cu bicicleta, dar eram suficient de mult înaintea lor, încât nici măcar nu mă vedeau, având minimum 250 de metri avans. Şi m-am oprit la 300 de metri, pentru că aşa ne-am înţeles, ca atunci <când daţi de mine, înseamnă că mai aveţi 300 până la sosire>. Iar după ce au trecut ai mei, am trecut şi eu mai departe…”
„Iovan a dat tonul în timpul premierii, spunând că am dus-o cu bicicleta, căci altfel <n-o bătea pe-a mea>. Nici pomeneală! A început să huiduie, zicând <păi da, a dus-o pe biţă>. Încât să audă şi alţii. Şi-au spus că am dus-o cu bicicleta, că m-au filmat…”
„Să mai precizez că Angelica Onea îşi punea mâinile în faţa bicicletei, în ideea de a mă bloca să pedalez!?! I-am spus, <Nu-mi interzici aşa ceva!>, dar la final o ţinea pe-a ei, <Te-am filmat şi-ţi descalific toţi copiii!> Am întrebat-o, <chiar cine te crezi tu?>, semnalându-i că <Nu ştiţi să organizaţi aşa ceva!>„, după cum a adăugat Raymond Ioan Gulyas.
Iovan, din nou rău de tot cu băţul în baltă la întreceri atletice în Timişoara
Propriile interpretări de regulament din partea „specialiştilor” ducând la situaţii halucinante, care n-ar trebui să-şi arate în mod normal colţii la ora unui concurs juvenil şcolar, nici atât reproşurile necuvenite şi absolut mincinoase, aruncate la faţa locului, în spaţiul public şi în prezenţa elevilor şi liceenilor, de Eugen Iovan – cu antecedente negative de la Crosul Loteriei Române din toamna lui 2023, din centrul Timişoarei, dar care şi abuzează oportunist în sfera atletică din sudul judeţului Timiş de bunăvoinţa în necunoştinţă de cauză a părinţilor copiilor pe care-i antrenează dar şi a aşa-ziselor „autorităţi”, în acest caz din respectiva zonă.
Şi astfel de „derapaje” au survenit aşadar la faza judeţeană timişeană a crosului sub însemnele ONSŞ, contând drept criteriu de calificare la faza naţională de la Botoşani, ceea ce impunea şi obliga de la sine în sensul asigurării unei bune organizări, departe însă de ceea ce s-ar fi dorit, şi prin prisma faptului că nu au fost invitate la start mai multe unităţi de învăţământ, rezultând implicit un număr mai mic de copii participanţi.
De-ale atletismului şcolar timişean într-o dimineaţă de aprilie a anului de graţie 2024, cam înaintat pentru ca mai nimeni încă să nu stăpânească exact litera regulamentului, pentru a nu mai pomeni aspectul că şi respectivul regulament are oricum „găurile sale de caşcaval”.
Birocraţia sufocă România şi-n sportul şcolar
Iar birocraţia tipic carpatin-unională loveşte din plin şi-n sportul şcolar, musai „acoperit de hârtii” ca reflex de căpătâi al atâtor „Dorel” din „sistem”, încât „se cer foarte multe acte, încât m-am dus cu dosarul”, după cum a mai remarcat Gulyas, subliniind că din punctul de vedere al ministerul de resort „nu se mai procedează aşa!”, fapt probat şi la Botoşani. Şi totuşi, pe plan judeţean…
Iar apropo de Ministerul Educaţiei, ce cale greşită alege această falangă a Guvernului, M.E.? Ei bine, la Campionatul Naţional Şcolar, ce urmează anual celui ministerial, ONSŞ, permite strict doar şi numai prezenţa grupărilor de tip CSŞ şi LPS, sportive şcolare respectiv ale liceelor sportive, blocând implicit prezenţa la start a altor cluburi care activează în domeniu: „Lasă-mă să particip! Sau dacă nu, atunci schimbă titulatura Campionatului Naţional Şcolar, într-unul al celor de la LPS şi CSŞ.”
Despre „acoperirea de acte” atrăgând atenţia Gulyas şi sub o altă formă prin prisma celor petrecute la Pădurea Verde: „La fel şi aici, la faza judeţeană, o fată s-a prezentat cu un act cu ştampilă şi cu număr de înregistrare, cu numărul matricol, aşadar un document oficial semnat de director, secretar, profesorul de Educaţie Fizică şi Sport. Pentru că iţi pierduse carnetul de elev. Dar nu, a fost descalificată! S-au luat însă şi de cei veniţi cu adeverinţe, legându-se parcă de orice, doar să-i descalifice!”
Având aşadar totală acoperire truismul remarcat pe seama României încă din alte vremuri, drept ţară a „formelor fără fond”.
ISJ Timiş va „schimba placa”, dând Cezarului ce-i al Cezarului
Speranţa moare întotdeauna ultima, iar antrenorul Gulyas nădăjduieşte ca „în vederea sezonului viitor Inspectoratul Şcolar Judeţean să-şi respecte promisiunea de a mă chema la reuniunea pregătitoare a acestor întreceri de ONSŞ, cu intenţia de a mă introduce de faţă cu toată lumea şi a mă învesti cu responsabilitatea organizării, <el se va ocupa>. Le-am zis, <lăsaţi-mă un an, iar dacă nu vă convine, m-am retras!>„
Într-atât de simplu şi concis.
Necesară fiind de fapt o coordonare şi supervizare generală la nivel judeţean a acestor concursuri atletice sub însemnele ONSŞ, nu de alta dar şi cea rezervată şcolarilor din clasele a III-a şi a IV-a şi desfăşurată la această grupă de vârstă strict doar pe plan judeţean a relevat şubreda cunoaştere a regulamentului, deşi, în principiu, distanţele probelor de concurs erau potrivit alese, de 50 respectiv 600 de metri.
„Mare” antrenoare? Incalificabilă eroare de estimare a Oanei Staicu la proba de 50 de metri a ONSŞ la ciclul primar, pe punctul de a-i da startul pe… 39 de metri!
Atât însă pe partea pozitivă a lucrurilor, exagerându-se în schimb nepermis, drept dovadă a neînţelegerii unor noţiuni elementare şi de bază ale acestei discipline olimpice, în privinţa numărului curselor, cu tot cu serii, semifinale şi finale, ori „n-ai voie să faci atâtea”, precum a punctat şi firesc Gulyas, contrariat că unele persoane implicate în sfera atletică pot şi lua în calcul asemenea absurdităţi în cazul unor şcolari de ciclul primar.
Dar de fapt nu prea mult de mirare, ţinând cont că iniţiativa cu tot cu serii şi semifinale, la care bineînţeles că s-a renunţat în forma sa „stufoasă”, aparţinea Oanei Staicu, în calitate de organizatoare a respectivului concurs şcolar de ciclul primar, postură din care, conform caracterizării lui Raymond Gulyas de la faţa locului, „chiar n-am mai văzut în viaţa mea o atitudine mai plină de sine şi cu nasul pe sus, când de fapt, în contrast, era pe punctul de a comite o gafă de proporţii, impardonabilă!”
Legată de distanţa probei mai scurte, de 50 de metri, de pe pista terenului „Ştiinţa” de la Baza I – UPT, pe porţiunea de pe partea din dreptul băncilor de rezerve din jocul de fotbal. „Ca antrenor, trebuie cumva să-ţi dai seama că ceva nu-i în regulă, şi chiar nu se poate să n-ai acest simţ, dacă eşti în atletism. Sau dacă nu, măcar am o ruletă şi verific. Iar dacă n-ai nici ruletă, atunci măcar verifici cu pasul. Eu unul greşesc măsurătoarea din pas pe 100 de metri cu maximum 20 de centimetri, cam o talpă – aproximativ, asta maximum. Ei se pregăteau deja să dea startul, la care i-am întrebat, Ce distanţă alergaţi? 50 de metri! Atrăgându-le atunci atenţia că Nu plecaţi de unde trebuie! Mi s-a replicat de către organizatoare că Nu-i adevărat. Dar într-adevăr erau doar 39 de metri de parcurs, după cum intenţionau să dea startul, nicidecum cei 50. I-am prevenit că ar putea rezulta vreun record mondial şi le-am indicat din ce loc să fie dat startul pentru cei 50 de metri, iar până la urmă au dat în spate. Dar cei din atletism cam ştim cât reprezintă 50 de metri, nu prea ai cum să greşeşti la o asemenea probă de viteză cu mai bine de 10 metri…”
Tragicomedie a atletismului judeţean, cu asemenea persoane pline de sine în contrast cu lacunele evidente pe care n-au capacitatea de a le camufla dar nici înlătura, precum de exemplu Iovan, profesoara „din sistem” Onea sau, şi mai periclitant prin prisma poziţiei de prim-plan pe care o caută, cuplul Staicu, de la CS Giroc-Chişoda, în cazul soţului fiind vorba despre însuşi diriguitorul AJA Timiş, tragicomedie în lumina căreia absolut orice indiscreţie nu are darul de-a mai mira pe prea mulţi.
Ce participare la o întrecere „Gold”!?! Exagerări cu promovare publică! Junioara antrenată de soţii Staicu, de fapt la categoria „F” de concurs, între cele mai modeste valoric
Încă una emanând în miez de martie printr-o nouă supralicitare şi supraestimare dintr-o gamă variată a importanţei pe care o alocă soţii de la gruparea comunală unor întreceri în special internaţionale la care îşi aliniază unii juniori, dar şi a rezultatelor acestora, cel mai probabil pentru a-i impresiona pe părinţi, eventualii sponsori şi aşa-zisele „autorităţi” finanţând pe plan local activitatea secţiei, însă nu în ultimul rând chiar şi opinia publică, ţinând cont că se folosesc de presă, prin a o induce în eroare cu respectivele exagerări într-un sens pozitiv lipsit de acoperire în fapte, pură manipulare, pentru o cât mai favorabilă promovare a activităţii.
Staicu anunţând de exemplu după un record al mărşăluitoarei junioare Alessia Cristina Pop la o reuniune internaţională slovacă de profil că respectiva competiţie ar fi fost ridicată ca rating la categoria „Gold”, fapt valabil strict pentru principala probă a întrecerilor, cea de 20 de kilometri, nu însă şi în cazul celorlalte, printre care cea de 5 kilometri la U18 feminin, cu timişeanca între participante, cursă de categoria „F” – între cele mai scăzute valoric în cadrul unei reuniuni „Gold”.
Complicitate din partea F.R. Atletism. La „Mondialul” de marş PE ECHIPE U20 aliniază… o singură junioară
Luna şi „cosmetizarea” realităţii factuale obiective – nici pe departe la fel de roză precum le-ar surâde protagoniştilor să se autopromoveze, în aprilie survenind recurgerea de către Federaţia Română de Atletism la stratagema alinierii strict doar a unei sportive, tocmai Pop, la „Mondialul” de marş pe… echipe sub 20 de ani, ori echipă cu un singur component chiar nu prea există.
Însă, la ditamai penuria de rezultate competitive a atletismului carpatin, FRF şi-a văzut astfel de propriile interese, de a „puncta” în orice mod pe plan internaţional, oriunde întrezăreşte o oponenţă mai rarefiată şi implicit o breşă, prin prisma unei ramuri de nişă, cea a marşului, implicit mai accesibilă şi abordabilă, în care există posibilitatea unei mai facile penetrări spre poziţiile fruntaşe, iar cei de la gruparea bănăţeană de „rodajul” junioarei înaintea „Mondialului” propriu-zis individual U20 tot din Peru, din cursul acestui an.
Nelipsind bineînţeles deloc lauda de sine a celor de la clubul timişean nici după prestaţia din America de Sud, atât pe reţelele de socializare cât şi prin intermediul presei, în privinţa locului 8 ocupat de junioara „tricoloră” Pop solitară pentru România în întrecerea de 10 kilometri pe echipe de marş cu 47 de sportive la start, dar şi al aspectului că ar fi înregistrat un „record naţional” în condiţiile în care FRA nu deţine în înscrisurile sale oficiale evidenţe despre recorduri naţionale într-o asemenea probă, doar că dintre „marii antrenori” – precum sunt ridicaţi în slăvi de către profani cei cărora le-au murit pare-se lăudătorii, câte unul, altul se dovedeşte faptic incapabil a estima cât de cât aproximativ ceea ce ar fi doar o distanţă cât se poate de scurtă pe pista atletică beneficiind şi de marcaje, mai exact cea de 50 de metri, marja erorii fiind de peste 20%, tinzând spre 25% şi care va să zică totalmente intolerabilă, rătăcire îngroşând un semn vădit de întrebare.
Care să fie aşadar realitatea şi adevărul?
Iar şi prin prisma stadiului calitativ aproape lamentabil din atletismul şcolar judeţean, etalat ca atare sub forma organizării de mântuială şi cu „derapaje” a crosului gimnazial-liceal de la Pădurea Verde, dar şi a valorii atletismului timişean în general, cu excepţiile care confirmă regula, ca părţi ale unui atletism românesc decăzut şi într-un picaj în gol în formă continuată, de capul căruia mai e pe scena internaţională în special umflătura pieptului ca de curcan, iar asta nu doar şi nu numai strict ca urmare a importanţei de sine, ci şi a altor factori mai intruzivi din reţete ştiute doar de cunoscătorii din fenomen, răspunsul la întrebare ar fi că realitatea şi adevărul despre starea de fapt din acest frumos sport olimpic înclină spre adevărurile cât se poate de inconvenabile.
Adevărul şi realitatea? Departe de minciuna predominant vehiculată fără obraz dar cu tupeu nemărginit ca modus operandi în atletismul românesc rău bolnav sufleteşte, corupt moral
Nerostite într-un atletism carpatin furându-şi singur căciula prin a se minţi frumos, iar mai toţi „le umflă” şi îşi arogă luxul importanţei de sine încât n-au aer, minţindu-se de fapt de „îngheaţă apele”.
Iar cei care au temeritatea de-a spune lucrurilor pe nume, au de-a dreptul „viaţă grea”, indiferent cât de competenţi şi buni străjeri ai atletismului sunt, soartă a lui Raymond Gulyas în „ciocul vestic”.
Una peste alta, sintetizând, crosurile locale „nu se organizează deloc ca lumea, doar se bifează”, după cum nu se fereşte pe bună dreptate a spune antrenorul de la CS Athletics, iar asta poate şi pentru că, nu-i exclus, profesorii de Educaţie Fizică şi Sport nu se pot alege cu ceva de ordin pecuniar din asemenea evenimente. De unde în consecinţă şi dezinteresul pentru ceva cu adevărat bine întreprins.
România lucrului bine făcut?
Pe vremuri, pe când România încă se bucura de un atletism competitiv, în special cu performere recunoscute internaţional care trăgeau la medalii continentale, mondiale şi olimpice, strângându-se astfel la nivelul la care chiar conta cu adevărat – cel al senioratului, roadele bine unsului sistem de descoperire, selecţie, şlefuire şi lansare a tinerelor talente, exista aşadar în acele timpuri o cointeresată colaborare firească între profesorii de Educaţie Fizică şi Sport din sistemul de învăţământ şi antrenorii care preluau copiii şi juniorii cu aptitudini spre instruire în cadrul competiţional, la cluburi cu profil sportiv ori afiliate forului federal de specialitate.
Unele minusuri îngroşându-se de pe urma faptului de netăgăduit că, pierzând pe undeva din vedere aspectul elementar şi definitoriu că senioratul constituie de departe şi fără discuţii principala categorie de vârstă esenţială a sportului competiţional, cele premergătoare având în schimb un caracter strict doar pregătitor în acest sens, parte a suflării sportive româneşti s-a cam lăsat dusă de val, întrucâtva şi în vederea impresionării părinţilor „cotizanţi” şi a eventualilor sponsori, manifestându-se şi prin depăşirea atribuţiilor în raport cu nivelul real al competenţelor vizavi de o abordare echilibrată a aspectelor sectorului juvenil.
Mentalitatea greşită a impetuoşilor „ambiţioşi” fără dubii, destructivă pentru sănătatea organică a atletismului intern
Orgolii, ambiţii şi mândrie deşartă alimentând în plus şi păcatul invidiei atent disimulate, în plan profesional dar chiar şi uman. În cazul în speţă, dinspre oarecare dascăli „de sport” din învăţământul preuniversitar, pe adresa câte unui antrenor formator cu vocaţie, chemare şi har a potenţialilor performeri de mâine ai arenei, antrenor din sectorul privat purtându-i-se parcă pică, în locul unei fireşti întrajutorări între semeni, în ideea de căpătâi a zămislirii în timp a unor competitori campioni ai viitorului.
România s-a prăbuşit între timp în ierarhiile atletice, într-un picaj în gol, efect în consecinţă având în evantaiul cauzelor şi faptul că respectiva „bandă de producţie”, utilizată cândva firesc şi normal, a fost gripată de mentalităţi şi atitudini ca manifestări ale slăbiciunilor „omului nou” postdecembrist, societatea culegând cioburile tragediei conştiinţelor şi sub forma tulburătoarei răsturnări a valorilor – implementată postbelic la sânge odată cu instaurarea regimului „popular” socialist. „Om nou” cu aşa-zisa „democraţie” urcându-i-se la cap şi devenit mai egocentric, individualist şi egoist, cu aere de atotcunoaştere, mânat mai degrabă de mici interese mărunt meschine de ordin personal sau de grup restrâns, alimentându-şi orgoliile, vanitatea, mândria şi prejudecata deşartă, iar toate rostogolindu-se de-a dreptul spre prostia răutăcioasă, păguboase reflexe detrimentale spiritului coeziv al unui ţel unitar comun major, net mai măreţ, cu mult superior băţoaselor ambiţii de nimic.
Dar de ce să fi şi fost menţinut şi chiar îmbunătăţit ceea ce funcţiona cât de cât bine în predecembrism, de exemplu această cointeresată conlucrare de natură pozitivă în ideea propulsării unor potenţiali viitori performeri, când se poate respira bine mersi aerul postdecembrist şi cu neţărmurită ignoranţă şi indiferenţă, alimentând orgoliile care pare-se îi mână „la luptă” pe unii slujbaşi ai „sistemului”?
Fără a avea măcar simţul ridicolului.
Nu-i însă absolut deloc de mirare că şi sportul şcolar are indirect de suferit de pe urma haosului deliberat indus ca parte a unei perfide scheme mai mari a lucrurilor în învăţământul românesc, împins cu bună ştiinţă „în freză” de influente forţe abil camuflate la oarecare distanţă, net mai interesate de ideologii şi doctrine atent ticluite pe adresa noilor generaţii, decât de excelenţa cuvenită a actului educaţional.
Dar vorba-ceea, mulţi văd, puţini pricep, iar tare, tare puţini sunt aleşii care mai şi înţeleg câte ceva.
