Teo Banda-David: „Cu titlul naţional am făcut cinste pe sucuri!”

Am în faţa mea un campion naţional şcolar en-titre în proba de 800 de metri. Bucureşti, pista Tineretului, 30 mai 2010. 1:53´96´´, nou record personal. „I-am dat telefon, <Mami, am câştigat!>”, îşi aminteşte Teo Banda-David, care sâmbătă 18 decembrie împlineşte 19 ani. „Am urlat de fericire şi abia aşteptam după-amiaza, să zbor înapoi spre ţară, să-l aştept la sosirea de la Bucureşti”, completează mama sa, Silvia Banda, rememorând o duminică de vis în istoria atletică a familiei, în care ea abia încheiase, după 14 ore şi 20 minute, spre 6 dimineaţa, ultramaratonul Florenţa – Faenza.

Teo Banda, în alb cu numărul 8990, a câştigat naţionalul pe ultimii metri, după ce fusese bumbăcit în pluton (poza de pe interfaţă)

E înalt, binecuvântat cu calm şi o aură de inteligenţă, şi e un alt exemplu în devenire al exodului de potenţial şi talent din societatea noastră. De pe locul 6 cu un an înainte, în aceeaşi probă, pe prima poziţie acum. „Şi în 2011 am voie să particip la Naţionalele Şcolare, deşi acum urc o categorie de vârstă, la Tineret, aşa încât m-ar tenta să alerg din nou, pentru 1:50´. Doar că, nemaifiind junior I, şi în cazul în care mi-aş îmbunătăţi timpul, venind sub baremul calificant de 1:52´, şi tot n-aş mai ajunge să alerg 800 metri la Mondialul de Juniori. M-au despărţit nici două secunde de calificarea la ediţia canadiană din acest an şi, dacă-mi amintesc cursa, pot spune că tactica de întrajutorare a unor concurenţi, care m-au strâns şi flancat, m-a frânat, fiind nevoit să-i împing la rândul meu de două-trei ori. Doar pe ultimii 50 metri nu mi-au mai rezistat şi-apoi din banii de premiere am făcut cinste cu sucuri şi bere delegaţiei timişorene… Nu se punea problema banilor, vroiam doar să triumf!”, povesteşte Teo despre cursa adolescenţei sale ca atlet junior la LPS Banatul şi CSM Timişoara.

„Ăsta în veci nu va fi atlet”

Mama sa, Silvia Banda, cu 10 prezenţe şi… finishuri, chiar victorioase la feminin, în Maratonul Timişoara, îşi aminteşte în schimb de primii paşi ai fiului în alergări: „Când l-am văzut cum se leagănă, fără coordonare în mişcări, mi-am zis <Ăsta în veci nu va fi atlet>. Era la un cros primăvăratec pe un kilometru, la Muzeul Satului, supervizat de profesoara Elena Damaschin. Ţelul nostru era însă ca Teo să facă mişcare, să-i crească apetitul culinar şi să fie supravegheat într-un mediu organizat, căci noi eram ocupaţi cu serviciul. Din proprie experienţă, învăţasem că viaţa de sportiv te educă să-ţi foloseşti timpul, în plus părinţii fiind liniştiţi cu gândul că suntem în siguranţă, în camaraderia de grup a alergătorilor. Aşa cum noi aveam anturajul nostru de atleţi, aşa şi Teo merge împreună cu colegii la Mall, la film, la spectacole”.

Iniţial, Teodor a trecut vreo 3 luni pe la fotbal, la Baza II, iar în clasele a V-a şi a VI-a a mărit ştrocul, cu 7 antrenamente de înot pe săptămână şi concursuri cu participare internaţională, antrenat fiind de Tiberiu Şucan.

Dar odată ce profesoara Elena Damaschin a început să-l corecteze încet-încet după acel cros, dându-i peste spate cu tact pedagogic, în tentativa dumneaei de-a le insufla elevilor dragostea de atletism, şi de a nu-l percepe ca pe o corvoadă, fotbalul şi înotul au rămas de căruţă. „Alergările până la magazinul din colţ, ca un copil hiperactiv ce era”, după cum spune mama lui Teo, s-au transformat într-un loc 4 pe 2.000 metri, la Crosul Şcolar de la Băile Felix, pe când era în clasa a VII-a la Liceul Nikolaus Lenau, în al cărui ultim an se regăseşte. „A luat locul prostului, conform profesoarei Damaschin, pierzând bronzul pe ultimii doi metri”, adaugă Silvia Banda.

„La început, am fost trimis. Nici nu mă gândeam să fac atletism de performanţă dar apoi am prins încet gustul, m-am prezentat de bunăvoie, iar acum îl practic din plăcere, ceea ce uşurează corvoada. Practic, de 6 ani încep liceul la 7:30, îl închei spre ora 15, şi de şase ori pe săptămână mă aliniez la antrenament peste încă o oră, pregătindu-ne timp de două ore. Învăţătura, seara”, creionează Teo programul, mama sa adăugând că după pregătirile de „scări” la Stadionul Dan Păltinişanu, joia, fiul e frânt înainte de a călca pragul dormitorului. Ca un făcut, este apelat pe mobil tocmai de un coleg atlet, apropo de antrenament… „Nu suntem încă primiţi în vestiar, căci e un meci la terenul Universităţii <Politehnica>”, se scuză Teo pentru întrerupere.

Teo cu colegii de la LPS şi CSM

La care subiectul sare brusc şi natural la faptul că „nu sunt condiţii de performanţă în sportul nostru iar fiecare se chinuie cum poate, chiar şi atleta timişoreană numărul unu, Adelina Pastor…”, după cum oftează Silvia Banda. Într-adevăr, indemnizaţia pentru un campion naţional, fie şi şcolar, e 200 lei pe lună, pentru vitamine, care oricum sunt scumpe, plus echipament.

Inevitabil, discuţia ne duce la 2011. „E an de bacalaureat, în martie la scris, cu româna, germana şi matematica obligatorii, plus engleza aleasă de mine din 5 opţiuni, iar în iunie oralul, la engleză, examenele fiind susţinute – desigur – în limba germană. Urmez secţiile speciale ale liceului, cu profesori din Germania şi cu modalităţi de predare după sistemul german, ţintind să iau măcar nota 9, care mi-ar conferi o diplomă recunoscută în U.E. Marele pas e admiterea la Universitatea de Medicină din Viena, în luna iulie, incluzând şi 184 de întrebări din diverse domenii, de la biologie şi până la logică, în decurs de 5 ore…”, schiţează Teo hopurile din primăvară şi vară. Anticipativ, Teo şi părinţii vor descinde la „Ziua porţilor deschise”, la Viena, neignorând nici posibilitatea continuării atletismului şi acolo, cu o bursă sportivă în cadrul facultăţii.

Medicina la Viena, prioritară în faţa sportului

„Desigur, studiile au prioritate însă dacă voi ajunge în postura privilegiată de a nu fi nevoit la un moment dat să-mi alimentez veniturile de student cu o slujbă de 5 ore, atunci mi-aş ocupa timpul liber şi cu alergări. Ar fi ideal”, admite Teo, care a luat aminte la sfatul tatălui său, Viorel: „Un medic porneşte acolo de la 3.500 euro, pe când un veterinar, profesia la care visam, abia după ani de experienţă dobândiţi prin ferme, după absolvire, începe să urce spre un maxim de… 3.500”.

Profesor emerit Ioan Damaschin, mentor al multor medaliaţi localnici

Din clasa a opta, când profesorul Ioan Damaschin a dorit să-l ia la şcoală la LPS Banatul, Teo şi părinţii săi şi-au făcut calculele că nu se va putea realiza doar din sport. Marea schemă a lucrurilor era deja schiţată pe alt făgaş. Însă cât a crescut în liceu, băiatul nu a trădat atletismul. „Cu domnul profesor, care are spiritul competitiv, de învingător, mă simt mai motivat să fac foarte bine antrenamentele, să fie mulţumit de abordarea mea. Mereu îl ascult, cum ne atenţionează…<Trage de braţe! Nu te legăna>. Continuă să ne ţină în priză, cu aceleaşi ajustări, chiar dacă ne corectăm. Şi ni se adresează colectiv, chiar dacă nu toţi exersăm greşit. E motivant!”, dezvăluie Teo din bucătăria internă a pregătirilor juniorilor timişoreni, care include „telefoane zilnice despre şedinţa de pregătire, sunând fie profesorul Damaschin, fie Teo, asta când dumnealui nu poate superviza antrenamentele”, după cum adaugă Silvia Banda.

Interesant, Teodor a câştigat pe 800 de metri după ce cochetase serios cu proba de 400. „Iniţial mi-a plăcut foarte mult pe 400 metri, dorindu-mi să mă perfecţionez. La 800 nu mă strofocam în pregătiri pentru că antrenamentele mi se păreau prea dure şi nu le suportam. Din care cauză evitam proba şi mă refugiam în 400. Dar la un moment dat am observat că atinsesem un punct din care nu mai avansam, demobilizându-mă tocmai în febra concursului, când un coleg de antrenament, Ţepurică, amic pe care-l întreceam constant în exerciţii, reuşea să termine pe 3, iar eu abia pe şapte, cum s-a întâmplat la C.N. juniori II. În plus, deşi ştiam să abordez turnantele, n-am prins primele 4 poziţii în echipa de ştafetă pentru C.E. de juniori II, ca unic timişorean în echipă, şi astfel am fost redirecţionat la 800 metri”, explică Teodor, al cărui record pe 400 metri e 50´34´´, la un Grand Prix pe pista Tineretului din Bucureşti. „Trecerea n-a fost însă grea pentru că, întrecerile de la Bucureşti fiind timp de două zile, cu proba de 400 prima, profesorul Damaschin ne pregătea să ne aliniem la ambele starturi. Acum însă sunt specializat pe 800…” Pe când, după cum şopteşte mama sa, „la 400 e nevoie de foarte foarte mult talent, mai ales…”

Teo în fruntea plutonului...

Locul 5 la Naţionalul de seniori pe 400m

Totuşi, proba de 400 metri e cea în care a acumulat experienţă competiţională, deoarece „nefiind deloc mulţi atleţi în sistemul naţional, şi ca junior II eram acceptat în multe concursuri la categorii superioare de vârstă. O experienţă nefastă de la un concurs de sală pe 400 metri, unde timpii sunt puţin mai slabi, şi unde fiind doar 4 culoare se alcătuiesc foarte multe serii, am avut când mă credeam cu bronzul adjudecat, după ce alergasem foarte bine în seria a doua, în ideea că atleţii tinzând la podium erau grupaţi doar în primele serii de concurs. Dar de nicăieri, din seria a X-a, a venit unul care mi-a luat locul trei”, îşi aminteşte Teo şi jumătatea goală a paharului atletului.

Ar mai fi şi un loc 5, încă la Campionatele Internaţionale pentru Seniori ale României, pe 400 metri, în 11 iunie 2010, la Constanţa, unde Teo  a deprins de la alţi competitori alternanţa „băilor reci, câte 3 minute, cu tot cu gheaţă, cu cele calde, un minut. Băi fierbinţi şi masaj…”

Dar Teo mai ia şi loc, în şiţ. „Cu o singură excepţie, în 2009, când a fost grăbit la spital cu o apendicită aproape perforată, mi-a ţinut companie de pe bicicletă, în maratoanele mele. Ţin minte cele două ediţii când traseul s-a alungit până la intrarea în Moşniţa, şi chiar atunci Teo a pedalat pe o bicicletă de împrumut, una mică, a prietenilor săi. La înălţimea sa, nici reglarea şiţului nu l-a salvat”, povesteşte mama sa, cei doi fiind uniţi şi de o aceeaşi identică plachetă de concurs: „Stau în vitrină, designul e acelaşi, doar că a mea e învelită în lemn iar a lui Teo în sticlă”.

Dar cea mai mare bucurie a mamei este că fiul ei, doar prin antrenamente în atletism, s-a împlinit ca un sportiv model. „Toată musculatura s-a acumulat în mişcare dinamică, nu repetând la sală”. Dorinţa părinţilor, ca puştiul înalt să capete forme, s-a îndeplinit în anii de liceu. Mai departe, poate fără atletism, Teo va clădi altceva, o carieră, undeva însă departe de camarazii cu care împărţea un suc după concursuri pentru glorie…

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Atletism și etichetat cu , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


unu × = 3

 


Ultimele articole din categoria Atletism: