17 decembrie, zi cernită pentru Timișoara, zi de naștere a unui bănățean dintre pionierii badmintonului românesc. Ștefan Nyari: ”Copiii badmintonului au trăit la cote extraordinare clipele din 1989, îi trimiteam de pe străzi la rugămințile telefonice printre lacrimi ale mamelor lor”

Astăzi se împlinesc 30 de ani de la începerea reprimării sângeroase a manifestanților protestatari din Timișoara, rană încă deschisă pentru cei rămași vii în cuget și simțiri. Trecut-au așadar deja trei decenii, data de 17 decembrie, cu adânci semnificații în conștiința celor de pe Bega, având o semnificație cu atât mai aparte pentru cei care își aniversează ziua de naștere. Caz al unuia dintre foarte puținii pasionați care pot certifica privindu-te în ochi că de exemplu badmintonul românesc s-a născut în capitala Banatului, Ștefan Nyari, lansator al atâtor și atâtor generații de sportivi la fileu, și încă din acele vremuri… ”Copiii badmintonului au trăit la cote extraordinare clipele din 1989, îi trimiteam de pe străzi la rugămințile telefonice printre lacrimi ale mamelor lor”. Ulterior, ambasador neoficial prin badminton al sportului local în străinătate și bastion al perseverenței întru dezvoltarea acestei ramuri pe Bega, cu Piatra lui Sisif în cârcă la cum este percepută lumea arenelor în Timișoara postdecembristă, iar cu atât mai mult ”micuțul” badminton în ea.    

Spirit potrivindu-i-se însă de minune tenacelui ”Piști” Nyari, cauză potrivindu-i-se ca o mânușă unui autentic împătimit al badmintonului și al sportului în general, unul dintre acei mulți veritabili mici ”eroi” dintre oamenii de rând dar cât se poate de adevărați, dedicați cu imensă pasiune și har unui crez, în acest caz al lansării copiilor pe orbita badmintonului, pe cât de bine conectat și apreciat pe mai multe meridiane și paralele, pe-atât de mult trecut neobservat și puțin știut în propria bătătură, pe-alocuri nebăgat în seamă. Soartă asumată într-o țară fără căpătâi și la trântă cu decantarea valorilor, la trântă cu reperele și punctele de referință etalon.   

Astăzi a împlinit 72 de ani, dintre care aproape cincizeci în slujba badmintonului, sport aspirator de medalii pentru arena timișoreană mai mereu la vârf pe plan național, aportul lui Nyari la această zestre fiind neprețuit. Fără doar și poate, cu puțin s-a ales pe talerul pe care pun atât de mult preț conaționali de-ai noștri, dar cu un bagaj sufletesc inestimabil, imposibil de comprimat într-o singură carte. Darmite într-o consemnare jurnalistică, incredibil de multe fiind de zis, pe alocuri picurate peste ani în paginile acestui cotidian dinspre ”Mister Badminton în Timișoara”.

Spicuim astăzi succint dintre cele nespuse, ca o decantare în raport cu sângerosul decembrie 1989 din urmă cu trei decenii, prin prisma antrenorului dintr-o disciplină marginalizată și pe nedrept văduvită de resurse în ciuda dovezilor de a fi lansat nu doar performeri la fileu ci și viitoare competențe brici în activitățile profesionale urmate, agilitate la fileu, ascuțime și elasticitate mentală în folosul societății.

Un sport care i-a adus mari satisfacții dar care l-a și făcut să-și rafineze necesara gândire critică prin ceea ce i-a dezvăluit, o fereastră către lume, cu ale sale slăbiciuni și vulnerabilități. ”S-au conturat plusuri incontestabile în acești 30 de ani scurși din respectivele zile de decembrie în Timișoara, dar în ceea ce privește relațiile interumane țara noastră s-a dus în jos, iar poate unora nu le place această remarcă, însă eram parcă mai adunați, nu într-atât de scindați. Eu unul m-am implicat în sport, așa mi-a fost dat de Sus, și cu succes odată ce în 1979 am câștigat ca jucător prima ediție a Turneului Campionilor în badmintonul românesc, recâștigat ulterior de două ori, și cu o grămadă de cursuri pe care le-am urmat, predate de antrenori de talie mondială, inclusiv un sud-coreean care a ridicat Japonia pe cele mai înalte culmi ale performanței, 2 ani am dobândit cunoștințe la Pressbaum, în Austria, iar în general prin badminton mi-am făcut prieteni în toată lumea, din Noua Zeelandă și până în India, nu mai vorbesc în Europa. Așa încât m-am simțit obligat față de acest sport să dau cât pot mai departe! Dar este clar că interesul celor care răspund de sportul românesc lasă mult de dorit! Și nu pot să uit spusele domnului Damșa, pe vremea aceea la DJST Timiș, <Domnul Nyari, dacă ar fi să fie din nou, eu nu m-aș mai băga nicidecum în sportul de performanță, e o mafie de nedescris>, vorbe pe care nu le înțelegeam la vremea aceea. Dar după 30 de ani le revăd într-o lumină cât se poate de clară prin prisma constatărilor de pe parcurs, ținând de faptul că primează interesul propriu, fără a se promova ca atare badmintonul în particular sau sportul în general, pentru a nu mai pomeni de veritabilele baze, sportul școlar, Campionatele Școlare. Sportul în școli!? Nu se dă 2 bani pe chestia asta, și cât de importantă ar fi… Sunt o sumedenie de exemple legate de ignorarea unor chestiuni de logică elementară în sportul românesc, dar nu e parcă momentul… Ce să fac!? Să m-apuc să zic că, dat fiind că nu s-a întocmit un simplu tabel și nu s-a aplicat o ștampilă, copii au fost văduviți de participări la întreceri!? Sau că tot în ideea stimulării sportului în școli, prin badminton, profesorilor le-au fost repartizate accesorii ale jocului dar unii au fost surprinși în București încercând să le vândă la piață!? Sunt numai două exemple și câte n-ar fi… Cert e că se perpetuează o anumită stare de fapt și non-valoarea, sus, jos, la stânga și la dreapta.

Antrenorul Ştefan Nyari, supervizare a unui antrenament

Le mulțumesc celor care practică badmintonul, căci e un sport chiar extraordinar, și îi mulțumesc în special Corinei Dan (n.n.: antrenor la CSM Timișoara și implicată peste ani în activitatea forului continental de badminton), care m-a ajutat foarte mult… Zic așa, că Timișoara a reușit foarte multe în badmintonul românesc, ajungând cândva la un punct la care am putut la rândul nostru să-i învățăm pe alții, de exemplu pe vecinii sârbi, văzându-mă ca un mentor al inițierii lor la fileu. Iar între timp ne-au depășit, în revederile ulterioare împărtășindu-mi că succesul lor ține de acea etică a muncii în echipă, teamwork, cum mi-au spus, la care le-am spus că în România așa ceva nu există. Din păcate, aș adăuga… Și asta cu un gust amar! Căci cum să spun!? Nu e sport care să fi adus în Timișoara precum badmintonul exponenți și din 35 de țări în mai multe zile de concurs, cum au tot fost atâtea ediții ale Internaționalelor României, iar badmintonul să conteze într-atât de puțin în estimări și ca sprijin primit. Până și lucrările Federației Europene de Badminton s-au ținut la Timișoara, și de ce credeți oare!?, iar la anul se împlinesc 30 de ani de activitate a Federației Române de Badminton, răstimp în care a avut parte de 4 președinți din orașul nostru, pe Nicușor Vintilă, pe Florentin Banu – care a introdus Timișoara în circuitul turneelor europene, pe mine și ultima dată pe Animona Huțu. Au avut succes în badminton și au reușit multe în viață, iar ca o idee definitorie legată de sportivii din badminton, au fost dintotdeauna și încă sunt printre cei mai buni la învățătură, foștii competitori – oameni realizați, ultimele generații la fileu, tinerii, inteligenți și aspiranți îndreptățiți! Asta pe când prin alte sporturi se chinuiau antrenorii să-i scape de corigență… Situația fericită a badmintonului nu s-a schimbat în această privință, o bună îmbinare a sportului și învățăturii, dar ce rușine la cât tam-tam s-a făcut recent cu caravana națională <Născut pentru Sport>, trecută și pe la Timișoara, <Școală și sport? Da, se poate!>, și nici c-a figurat vreo fărâmă de badminton în tot evenimentul… Ar mai fi chiar altceva de zis!?!”

Dar ar fi totuși…

Ca de exemplu că ”badmintonul românesc în Timișoara s-a născut, și am mai fi trei încă în viață care să subliniem acest aspect, unul în Canada, unul în Germania și eu aici, dovezi vii. Kecskemeti Peter, care a primit o carte de badminton din Ungaria, și astfel a început totul, coagulând în jurul fileului mai mulți sportivi de performanță din alte ramuri. Al cărui tată avea un lanț de magazine optice, sprinter contemporan cu Iolanda Balaș, la antrenamente la CFR… Iar Körösi Francisc e la Nürnberg. Eu am început aici ca proiectant, în 1971, la Institutul de Proiectări de la UMT, înainte jucasem la Bocșa doar pe iarbă; ei erau aici mai organizați, jucând pe teren, de 7-8 ani practicau deja badminton. Iar în 1976, când să jucăm prima oară în țară, aflând de la un delegat că se mai joacă și la Târgu Mureș, de către cei de la Azomureș, iar eu aveam pe-atunci 30 de ani, i-am bătut măr, încât ne-au întrebat de unde știm… Le explicam că noi jucam de nu știu când…”  

Ștefan Nyari urma să fie întâiul președinte învestit al Federației Române de Badminton, la lansarea acestui for la finele lui ianuarie 1990, însă absența sa de la fața locului, în capitală, pe când se afla în Austria tocmai pentru a se documenta în privința a ceea ce înseamnă organizarea unei federații de profil dar și constrâns de împrejurări să mai rămână în țara alpină dat fiind un deces în familie, a făcut ca numirea să fie atribuită mai tânărului Nicușor Vintilă, în ideea în care era un alt exponent al badmintonului de pe Bega.

Iar pomenind de Nicușor Vintilă, septuagenarul Nyari, ulterior președinte interimar al forului federal și până în ziua de astăzi implicat activ la ”banda de producție” a badmintonului juvenil timișorean, a adăugat o altă caracteristică definitorie a sufletiștilor din badminton, pe lângă cea a excelenței pe băncile instituțiilor de învățământ, cu ulterioare reușite profesionale: ”Copii ai badmintonului chiar au trăit la cote extraordinare acele clipe din decembrie 1989! După război, mulți viteji se-arată, ceea ce a fost valabil în cazul Revoluției, dar copii din badminton chiar au fost acolo, au trăit-o pe viu. Mă ruga plângând mama lui Florentin Banu să-l găsesc cumva și să-l trimit acasă, spunându-mi că Florentin voia să-i ajute prin centru pe răniți, cu acel gând plecase băiatul de-acasă. M-a sunat și m-a rugat și mama lui Nicușor Vintilă, plângând și ea, să fac cumva să-l conving să se întoarcă, și culmea e că l-am și găsit, tare greu l-am convins în cele din urmă. Dar ei tot au mai ieșit… Au făcut filtre și au și prins câțiva securiști, era în dreptul clubului de badminton Gloria Timișoara, vizavi de locația vechiului Consulat al Germaniei, pe Republicii. Țin minte cum duceam sandwich-uri și ceai… Copiii aceștia au ajuns atunci să facă ceva la cote absolut extraordinare. Și țin minte că mergeam apoi în ianuarie 1990 la Balcaniada de la Varna, iar cum toată lumea era atunci foarte curioasă de cele întâmplate în România, și mai ales că eram din Timișoara, am ajuns să povestim, fără să știu că la masă era și un ziarist care cunoștea limba germană, notându-și totul. A doua zi mi se arăta în presa lor, <Coșmarul unui antrenor…>, așa ceva titrase…”

17 decembrie 1989? ”Erau vreo 25 de copii la mine, la aniversarea zilei de naștere, și m-a sunat domnul Șandor pe la ora 12, tatăl Animonei… <Piști, să nu cumva să dai drumul la nici un copil acasă!> Bineînțeles, toți s-au bucurat. Erau studenți care fumau în balconul învecinat, și care ne-au făcut atenți… <Auziți ce se strigă…> <Libertate!> Țin minte că mă întâlneam a doua zi cu domnul Șandor, și mă întreba despre zona Pieței 700, să știe dacă poate ajunge… Cum e Nyari acolo? Nasol, erau unii în geacă de piele, dedesubt câte o țeavă…”

De la coșmarul antrenorului, la hopul care avea să vină în anii ’90. ”La anul se împlinesc 25 de ani de la intervenția chirurgicală pe care am suferit-o, dat fiind o tumoare pe creier. Am avut o mare șansă, am fost operat de un reputat profesor de neurochirurgie din Szeged, director al instituției medicale, și sunt norocos să pot spune și astăzi din poveștile badmintonului. Alții dintre noi s-au dus, și nu pot să uit nici cum regretatul Constantin Jude m-a sunat într-o bună zi, îndrumat să mă întrebe legat de Szeged, și l-am dus cu mașina acolo, dar n-a avut prea multe zile. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Deși cu probleme de sănătate, Ștefan Nyari continuă să țină steagul sus în badmintonul juvenil local, fără a se mai fi implicat însă de dată recentă în cauzele la nivel național ale forului de profil, iar aceasta mai ales cu gustul amar ce l-a asimilat între timp în lumea autohtonă a arenelor. E simplu și precum în ale mersului lucrurilor sau trenurilor în bătătura mioritică. Unii știu și pot, dar întotdeauna sunt și cei care nu pot dar ”știe”. Și te mai și saturi.

Iar cum nimeni nu-i profet în țara lui, vorba aceea, apreciat peste hotare, ba chiar mentor pentru unii, dar ca și ”invizibil” și neluat în seamă în propriul oraș, Nyari se poate doar identifica în ton cu soarta badmintonului de pe Bega, aspirator de medalii și distincții pentru Timișoara, nici pe departe apreciat și susținut la adevărata valoare. Reflex național, în vădit contrast cu puzderia de nulități, șterși, puerili și banali, cu expunere în vitrinele împroșcării prafului în ochi și distragerii atenției, ”vedete” ale ”tranziției” către nicăieri.  

Sugestivă concluzie ar fi că lumea badmintonului local abia și-a apărat în timp și cu ”grele lupte” continuitatea într-o incintă ce ar fi trebuit de mult să-i fie alocată cu alte drepturi, la cât suflet a pus acolo peste ani în pregătiri și întreținerea locului, poziție apărată contracost ca o pondere substanțială din puținul generat de sportul la fileu din cotizații, asta în vreme ce Municipalității i-a luat ani să elibereze un înscris cu ceva de genul ”na, vă înțelegeți voi acolo”, proprietar cu chiriaș.

 

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Badminton și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

3 răspunsuri la 17 decembrie, zi cernită pentru Timișoara, zi de naștere a unui bănățean dintre pionierii badmintonului românesc. Ștefan Nyari: ”Copiii badmintonului au trăit la cote extraordinare clipele din 1989, îi trimiteam de pe străzi la rugămințile telefonice printre lacrimi ale mamelor lor”

  1. Stefan (Pista) Kecskemeti spune:

    Dragă domnule Nyári, azi am găsit articolul acesta pe Facebook și imediat l-am trimis fratelui meu Péter la Ottawa aducându-mi aminte de faptul că adesea în timpul partidelor noastre de bridge a amintit de dumneata , de badmintonul de la începuturi, de poerația dumitale și îngrijorările lor. Cred că imi aduc aminte de matale care a venit la el acasă într-o zi tristă pentru el, cu un grup de jucători, eu venind cu soția mea de la Oradea, când a trebuit să-și ia bun rămas de soția sa Judith. Atunci am rămas impresionat de aceea vizită care era o vie dovadă a solidarității pe care numai un autentic spirit sportiv putea să realizeze. M-am bucurat de textul găsit azi și îți doresc de ziua de naștere a dumitale încă mulți ani de succese în indrumarea tineretului sportiv din orașul meu natal, Timișoara. Stefan Kecskemeti

  2. Stefan Nyari spune:

    Va multumesc frumos! Sa-i transmiteti salutari lui Peter!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


4 − = unu

 


Ultimele articole din categoria Badminton: