Se împlinesc în câteva luni deja zece ani de la găzduirea de către sala „Constantin Jude” a uneia dintre grupele turneului final al Campionatului European de baschet feminin, moment în care fosta „Olimpia” salva cu brio onoarea Timişoarei în condiţiile în care o nouă mai mică „Polivalentă” din apropierea Bazei II – UPT nu era predată în timp util la cheie pentru primirea respectivei „caravane” continentale, şi iată că numai şi numai vechea incintă cu o tribună se menţine stoică pe metereze drept „colac de salvare” al capitalei Banatului.
Încât mai merita şi „bătrâna” sală de sport purtând numele unui legendar suflet al handbalului o reamenajare cât de cât, care a trenat în stilul clasic şi caracteristic, rezultând totuşi în sfârşit nişte îmbunătăţiri în zonele căilor de acces în tribună şi pe paliere asociate acesteia, surprinse în câteva clişee.
Nici nu mai încape discuţie că – la ditamai capitala Banatului şi mai ales pretenţiile acesteia, dar mai ales la aerele de emancipare care din păcate realmente nu-şi găsesc corespondent în realitatea factuală obiectivă de pe Bega, cu prea multe bărbii degeaba ridicate, nasul pe sus şi ochi daţi peste cap a închipuiri – vechea „Constantin Jude” ar fi meritat pe deplin un sprijin, punct de susţinere sub forma unui înlocuitor, o nouă mai mare Sală Polivalentă, încât fosta „Olimpia” să-şi vadă mai în linişte de „anii bătrâneţii”.
Aşa ar fi fost absolut normal şi firesc, în loc să se pricopsească în proximitate cu o staţie de alimentare cu carburanţi, în niciun caz acceptabil într-o capitală regională considerându-se cu veleităţi, dar ceea ce era incredibil pus cândva la cale. Însă şi adevărat.
Măcar totuşi că s-a întreprins ceva în sensul renovării unor zone conexe tribunei, cu toate „prelungirile” tradiţionale de rigoare ca întârziere a lucrărilor de îmbunătăţire ce păreau a se rostogoli o veşnicie, de parcă s-ar fi ridicat o nouă sală, dar în cele din urmă finalizate.
Ceea ce sugerează câte ceva despre investiţiile în necesare şi dorite noi săli de sport în capitala Banatului.
Săli care de exemplu în localităţi net mai puţin populate din Ungaria sunt ridicate conform realităţilor din ultimii, apropo, tot circa zece ani în mai puţin de 12 luni de la „prima lopată”.
Încât şi-un astfel de pas înainte ca minimum necesar – şi-ajungi a saluta până şi bifarea unui gest strict de normalitate, a împrospăta spaţii ale unei săli de sport veche de peste o jumătate de secol – devine un succes în sine într-o ţară cu datoria externă de peste 210 miliarde euro în creştere secundă cu secundă şi alocând spre pierzania implacabilă un buget suplimentar tocmai… înarmării belicoase sub falsele pretexte ale celor interesaţi.
Se mai face câte ceva cu chiu, cu vai, ca salvare a aparenţelor în raport cu necesarul real ce ar trebui în mod normal alocat lumii arenelor în Timişoara, asta dacă tot se bate cu cărămida-n piept vizavi de aşa-zisa civilizaţie a municipiului nu altfel decât din nefericire „groapă de gunoi”, totodată aşa-zis „emancipat” şi „dezvoltat”.
Da, cu o tribună disponibilă suflării sportive.
