Fostul baschetbalist, dar și tenisman, care în 7 ianuarie va împlini 72 de ani, a punctat în exclusivitate pentru Sporttim câteva amintiri din tinerețe, ca junior campion național și senior divizionar, ajungând pe firul destăinuirilor și la sângeroasele evenimente din urmă cu 25 de ani, de pe străzile Timișoarei. Crâmpeie din revoltă prin ochii unui localnic, așa cum le trăia pe viu. Astăzi, al treilea și ultimul episod cu Ionel Spătariu, și din după-amiaza de 17 decembrie 1989…
Peste ani, în fața stadionului unde în anii 60 juca baschet contra nord-americanilor din SUA
Fostul campion al României, născut în Timișoara în cursul celui de-al doilea război mondial, în 1943, a sosit în șa, pe bicicletă, la întâlnirea noastră de lângă stadionul ”Dan Păltinișanu”, acolo unde juca pe vremuri baschet, contra unei selecționate scriindu-i… USA în piept. Sportivul tot sportiv rămâne și când bate la poarta celui de-al 73-lea an de viață, doar mai puțin sprinten, ferindu-și genunchii, mult munciți în baschetul divizionar românesc dar și pe diversele terenuri de tenis de câmp…
Unele, din alte orașe ale țării: ”Am jucat câțiva ani și pentru Oradea și Steagul Roșu Brașov, pentru că Timișoara nu mai avea echipă divizionară de tenis de câmp. Dar bineînțeles că aici m-am întors, ca antrenor, vreme de 12 ani, al echipei Electrica, și jucător. Până la 41 de ani am jucat dublu, iar la old-boys am mai jucat și simplu până la 55 de ani, dar tot timpul am fost și antrenor. După Revoluție, am ajuns cu echipa de juniori la Pancevo, iar acolo m-au contactat cei de la Spartak, și m-au luat imediat cu mașina. Spartak Subotica era un club puternic al fostei Iugoslavii, avea 75 de titluri de campioni naționali în tenisul de câmp, avea o sală de tenis. Sârbii mă doreau acolo de ceva vreme și tot îmi trimiteau invitații de chemare dar, fiind pe vremea lui Ceaușescu, știți cum era, nu-mi dădeau drumul. Totuși, după Revoluție s-a reușit, și m-au numit antrenor principal al clubului, aveam încă 5 colegi antrenori în subordinea mea, și a fost pentru un sezon”.
Ionel ”Spini” Spătaru, inginer pensionat în 2005, umblă din nou la arhivă și îmi înfățișează acum și carnetul de arbitru de tenis de câmp. Și în acest document este numit tot Spătaru, și-mi spune că ”uneori chiar au fost unele greutăți cu diferitele acte și documente, deoarece noi ne numeam Spătariu dar mai toți mă luau de Spătaru. Așa mi-am făcut cariera sportivă, ca Spătaru. Și m-au poreclit Spini. Am ajuns arbitru la tot ce era tenis de câmp în Timișoara, și la partidele de Cupa Davis, cu Chile, cu Portugalia pe zgură, cu Argentina pe bitum, în Rozelor. Poza aceasta-i de la întâlnirea cu portughezii…”
Vizavi de Universitatea de Vest, partidă de Cupa Davis: România - Portugalia
Lipită de ea, o poză mult mai îngălbenită de vreme, cu o formație foarte frumos echipată, aliniată pe teren, arătându-se a fi o ocazie mai specială. Și este poate unicul clișeu cu amănunte explicative pe verso, șterse de timp dar totuși descifrabile… ”E naționala României, cu Ladislau Iuhasz, al șaselea de la stânga… Era cu 10 ani mai mare decât mine, timișoreanul din echipa României!” Citim: ”Campionatul Internațional de tenis al Republicii Populare Polone. Echipa R.P.R.-ului: Tică Marinescu (antrenor), Eva Stăncescu, Irina Todorovsky, Tache Caralulis, Gică Cobzuc, Laci Iuhasz, Tilden Ivan, Tudorel Bădin, Marin Viziru și Gogu Viziru. 22.1-31.1.1950”.
Puțin mai apoi avea să se apuce și ”Spini” de tenis, tot în anii 50, ajungând ulterior partener de dublu ”la Divizie”, pentru ani de zile, al Doinei Coste Moț. Un alt fotodocument îl surprinde la Campionatele Internaționale ale României, în sala ”Olimpia” din Timișoara, al treilea de la dreapta, într-o echipă și cu nimeni altul decât… Mihai Rusu, a cărui voce nu mai are nevoie de alte prezentări. Printre alții, și Dumitru Hărădău, așa cum în alte clișee apare împreună cu Bardan. ”Eram deja mai în vârstă… Și mi s-au dedicat și versuri, iată!, în această cărticică… La viața mea cât am jucat / Nici nu pot ține minte / Cu Spini cine s-a-nspinat / Acuma stă cuminte”.
România la Internaționalele Poloniei
”Bandajat, cu cotiere / Șapcă și genunchiere / Vel Spătaru e pe zgură / Îmbrăcat ca ntr-o armură / Din era medievală / Dar mereu e în finală (Când nu joacă cu Cicală)”. ”Au scris așa, glumeț, pentru că mai nimeream cu Cicală la dublu și pierdeam. Dădea meciurile pentru un păhărel”. ”Electrica, Mon Amour / Șarje prietenești”, apărea sub semnătura lui Adrian Văduva și Năică Vali Moldovan la Imprimeria Mirton, în anul 2000, un omagiu versificat cunoscutei grupări locale de tenis de câmp…
O fotografie și cu ”Spini” la microfon, ”am avut și voce mai bună…”, dar și încă o întrebare: iar cu baschetul cum s-a încheiat?
Spătariu, în echipa României, la Internaționalele din sala ”Olimpia”
Capacul i l-a pus practic un meci prim-divizionar în fața tribunei pline, în sala ”Olimpia”, contra Rapidului București. ”Am primit 2 ani de suspendare și am mai revenit, dar nu s-a mai repetat ce-a fost… Povestea e mai lungă… Eu eram tipul de jucător serios, conștiincios și cuminte, fără ieșiri înainte de meciuri, dar atent să mă pregătesc bine. Și eram și disciplinat pe teren, recunoscut pentru asta. Nu polemizam cu adversari sau arbitri, îmi vedeam de joc. În seara dinaintea meciului, doar m-am dus la o petrecere cu unii prieteni, majoritatea care nu jucau sau nu erau în primii 5, însă n-am stat mult, i-am lăsat acolo, și bineînțeles că n-am băut nimic, dar a fost suficient să fiu văzut. Dimineața, am fost primul la sală, și mi-am făcut încălzirea suplimentară, așa cum îmi plăcea, pe îndelete. Când să înceapă meciul, mă trezesc că nu sunt în primii 5, deși se începea cu mine. Iar jocul nu ne-a mers deloc, Rapidul s-a desprins, și unul dintre arbitri, Chioreanu, căci celălalt nu se implica, a început să fluiere pentru oaspeți. Era din Cluj și fusese suspendat câțiva ani, iar la Colegiul Arbitrilor era antrenorul Rapidului, care zicem noi că l-a chemat pentru a-i fi uitate păcatele… Țin minte că era minutul 14 când m-a trimis în teren, era deja scor pentru Rapid, și pe la una din primele posesii am simțit pe pielea mea ostilitatea arbitrului. A intrat în mine cu tot corpul, mi-a dat peste mâini, mi-a luat mingea, dar n-a fluierat fault. Au urmat alte faze mai grave și colegul nostru, Dănuț Pușcaș, a răbufnit. A protestat și l-a dat afară. Jocul a continuat, la fel… Nu protestam de regulă, nu mă băgam, dar ne-a enervat pe toți și, la o altă decizie, când a fluierat și a dictat pedeapsa, l-am întrebat ce am făcut. Fiind cu fluierul în gură, n-a răspuns, rămânând așa, dar i l-am scos din gură și l-am rugat să-mi spună… M-a trimis afară. Nu eram așa dar, la final, când mi-a spus că mă suspendă, l-am prins de ureche și l-am trimis afară din sala Olimpia.
Ionel ”Spini” Spătariu, tânăr inginer în proiectare
* fotografii din arhiva lui Ionel Spătariu
Am primit amândoi 2 ani iar după suspendare fostul meu coleg Mircea Gașpar m-a luat la echipa pe care o ținea cum putea, Utilajul, însă nu era atmosfera de la divizie, nu mă puteam regăsi acolo. La ieșirile în deplasări se stătea la fumat și băut în seara dinaintea meciurilor, nu era stilul meu, și-mi spuneam că am avut totuși un standard ca sportiv, un anumit nivel, și chiar dacă eram văzut ca depășit după cei 2 ani pe tușă, iar aici se trăgea de mine, am preferat să mă retrag decât să continui așa…”
Fiul său, Lucian Spătariu, acum în vârstă de 37 de ani, și-a încercat mâna și la tenis, și cu mingea la coș, însă înclinațiile creativ-artistice și aprofundarea limbii germane la ”Nikolaus Lenau” i-au croit drumul austro-berlinez, cu olimpiade de matematică la Linz și asistențe de regie la Opera vieneză dar și cu unele expoziții fotografice, actualmente predând dar și studiind în învățământul superior, la Berlin.
La 25 de ani după ce pe-atunci elevul de gimnaziu vedea cu ochii săi primele salve ale reprimării revoltei de la Timișoara, umăr la umăr cu tatăl său, ”Spini” Spătariu, într-o altă duminică în care erau parteneri la dublu, pe terenul de tenis. Era 17 decembrie 1989… ”Am mers la tenis la sala liceului Banatul, lângă stadion, aveam programat un dublu, Farkas cu Horvath, eu cu fiu-meu. Am plecat amândoi cu bicicleta pe la 15,30 și, când ajungem la pod la Neptun, era un căpitan tot pifan cu roșu pe pod, și nu dădea voie oamenilor să treacă, dar eram și trecători, nu altceva. Spunea faceți grupuri de câte 10, dar ne-am rugat de el să ne lase și ne-a dat drumul să trecem podul. Am jucat cam de la 4 la 6, și când ieșim, auzim elicoptere, care le vedeam luminând de sus. Cum ne-am încordat auzul, au răzbătut și împușcături… Dar n-aveam de ales, mergem acasă! Noi aveam sacoșe cu rachetele de tenis în sus, cu mânerele ieșite… Și când ajungem la pod, până acolo nimic, la Neptun însă iese un militar din umbră… Păi nu știți ce-a fost aici!?! Păi au fost împușcături, morți. Nu puteți trece podul! Era la câțiva metri de poarta din colțul Parcului Poporului, de la pod, ne-a întâmpinat din umbră, erau cred ceva mai mulți acolo… I-am spus Dar dați-ne voie să trecem, măcar pe la Badea Cârțan, trecem liniile și continuăm de-a lungul Begăi. Când începem să traversăm liniile, mă uit în jos spre Piața Traian, ardeau ceva lumini acolo, iar cam la 50 de metri, pe șinele din stânga, era un tramvai galben cu geamurile sparte, stătea dar nici țipenie de om, întuneric beznă. Și cum împingeam bicicleta, mă uit și în stânga. Iar sus pe pod erau 3 tancuri cu tunuri și între ele, pe 3 rânduri, militari, plutonul de execuție. În genunchi, cu mitralierele, și am simțit un fior, pentru că eram cu Lucian și aveam mânerele rachetelor în sus, la vedere. Și ce puteau oare ei crede!? Am trecut prin fața plutonului, erau în jur de 30… Ajungem la podul de la Badea Cârțan, și curiozitatea ne-a mânat, ia să văd, căci răzbătea zgomot dinspre Piața Traian. Pe linie în jos erau lumini sparte, așa că am luat-o până la curbă, cât să vedem spre piață. În Traian era un grup de oameni, destul de mare, care, pare-se, s-a retras dinspre podul de la Neptun. Nu puteam să deslușesc foarte clar dar cred că mulți au fost mai tuciurii. Și ne-am întors, peste pod, acasă. N-am ajuns bine sus, la etaj, de unde vedeam Neptunul, și atunci au început atunci împușcăturile la pod. Pare-se că era masa aceea din Traian, s-a regrupat și a înaintat între timp. I-am văzut, căci bătea lumina dinspre Județ și s-a auzit și văzut clar. Luni, când am mers la lucru, la Prefectură erau mulți înarmați, îmbrăcați complet în negru, de sus până jos, cu mitraliere…”
Ionel Spătariu are însă și o opinie în legătură cu ”scânteia” controversatelor evenimente din decembrie 1989, argumentând că ar mai fi existat un mic dar semnificativ catalizator local, pe fondul profundei nemulțumiri mocnite a majorității populației: ”Motivul revoluției nu a fost Tokes, despre care se vorbește că ar fi produs scânteia, ci, după părerea mea, scânteia a fost aprinsă aproape cu o lună înainte, și anume… Pe-atunci a venit în Timișoara prim-secretar Radu Bălan, de la Hunedoara, parcă înainte era Pacoste, și Radu Bălan, nu știu cine l-a învățat sau cui i-a venit ideea, însă în orice caz a vrut să desființeze Piața din Mehala, aceea de vechituri, și s-au apucat și controlau toate mașinile mici ce ajungeau acolo, și veniseră și cu autobuzele, erau parcate pe Horia, Cloșca și Crișan. În fiecare sfârșit de săptămână, la piață venea Miliția, venea cu dube mari, iar dacă aveai mai multe perechi de pantofi sau orice altceva, ți le confisca fără nici un motiv, le luau deja de pe drum. Era o piață populară pentru timișoreni pentru că acolo, cum noi nu prea aveam de unde să ne aprovizionăm și cu altele, oamenii mai găseau una-alta. Acolo veneau mii de oameni, ori la Tokes dacă s-au adunat 100 de reformați, cine știa de ei!? Revolta ce s-a născut atunci între oameni era pentru că Miliția confisca, venea să le ia tot, iar oamenii nu mai puteau să cumpere. Și asta a fost clar deja cu o lună înainte! Știu, pentru că duminică de duminică mergeam la piața de vechituri, erau pe-acolo oamenii mai săraci, era existența lor în joc, și într-un fel și țiganii, care au fost foarte activi în zilele acelea de revoltă, să jumulească. Miliția le confisca lucrurile și le depozita în acele autobuze, și n-a mai trebuit prea mult, a fost o scânteie… Revolta a avut acolo un punct, o scânteie, un punct de confruntare cu Miliția…”
