Un fost baschetbalist profesionist în NBA care era cooptat în urmă cu 20 de ani de Boston Celtics, Brandon Hunter, a decedat marţi la timpuria vârstă de 42 de ani, „pare-se” ca urmare a unui „colaps la finele clasei de yoga”, după cum a semnalat pe reţelele de socializare un fost antrenor al tânărului la Ohio University, O’Shea. Un munte de om la peste 2 metri, atacantul de poziţia 4 avea a trece Atlanticul în 2006, mai întâi la Panathinaikos, devenind pelerin pe la alte 11 cluburi europene până în 2013, când lua calea Uruguay-ului. Au mai trecut alţi 10 ani iar de marţi a îngroşat rândurile celor din lumea arenelor răpuşi în ultimii peste 2 ani şi jumătate de la startul aşa-zisei „vaccinări”, urmând a fi cel mai probabil adăugat în viitorul apropiat pe lista actualizată de goodsciencing.com – „ştiinţa are nevoie de o discuţie deschisă, orice altceva e totalitarist”, contabilizând „1.396 de sportivi decedaţi de când cu injecţiile covid”, accesibilă aici.
Michael Yeadon, reputatul cercetător ştiinţific englez chiar fost vice preşedinte la Pfizer, recunoscut de când cu lansarea aşa-zisei „campanii de vaccinare” pentru intervenţiile sale preventive şi pline de avertismente explicative în sensul periculozităţii serului „covid”, a subliniat recent într-o altă notă făcută publică pe marginea pLandemiei „sperietoare” şi a inoculărilor ulterioare că „mi-e teamă că nu-i scăpare de realitatea că aceasta-i o lovitură de stat globală şi omucidere în masă cu intenţie”.
Tot mai mulţi fiind şi sufletiştii din lumea arenelor care-şi dau vremelnic suflarea, fapt remarcat cu tristeţe la aflarea veştii decesului lui Brandon Hunter de un fost coechipier al acestuia pentru scurt timp la Milwaukee Bucks în 2015, T.J. Ford, mărturisind că „doar ce-am vorbit săptămâna trecută. Tot pierd recent o mulţime de prieteni.”
Unul ar fi întâmplător, deşi tare rar se duceau de tineri înainte de 2021 cei de vârsta a doua conectaţi într-o oarecare măsură cu lumea arenelor, 2 ar putea fi o coincidenţă tragică, dar „tot pierd recent o mulţime de prieteni” e deja cu totul altceva.
Semnificativ fiind aspectul că de când cu aceste nenumărate decese, în ultimii peste 2 ani şi jumătate, odată cu injecţiile covid, ştirile de presă nu mai au nici pe departe tenta din 2020 conform căreia orice moarte era stereotip asociată „virusului ucigaş” şi trâmbiţată astfel încă din titlu, chiar şi dacă survenea în urma unui accident rutier, ci doar strecoară la un moment dat printre rânduri, aşa cum e menţionat la finele celui de-al şaselea paragraf din articolul publicat de independent.co.uk în legătură cu decesul lui Hunter, că „n-au fost confirmate detalii din jurul circumstanţelor morţii sale.”
Covid în sus, covid în jos la ştirea oricărui deces mai ales din 2020, nici cea mai mică aluzie în schimb vizavi de aşa-zisa „vaccinare” în articolele pe marginea atâtor şi atâtor decese survenite din 2021 odată cu lansarea injectărilor.
Decesul lui Brandon Hunter a fost confirmat de mulţi cunoscuţi din vremea carierei sale baschetbalistice, una începută din liceu înainte de-a ajunge la Ohio University, fiind „cel mai bun jucător pe care am avut norocul să-l antrenez – a excelat”, după cum i-a mai adus un omagiu fostul său îndrumător la echipa studenţească, OShea.
Celtics avea a-l coopta la „verzii” din Boston în 2003, adunând 36 de apariţii cu o medie de 3,5 puncte şi 3,3 recuperări într-un sezon, cel următor petrecându-l la Orlando Magic, cu o medie de 3,1 puncte în cele 31 de meciuri jucate pentru cei din Florida, lansând un mesaj că sunt „teribil de întristaţi la aflarea veştii pierderii fostului coechipier”, tot conform articolului din cotidianul online londonez.
Nestatornicia sa la cluburi avea a se amplifica în Europa, în 2006 de la „verzii” atenieni ai lui Panathinaikos la Carpisa Napoli, iar apoi pentru ediţia 2006-2007 la TDShop.it Livorno, o ediţie mai apoi tot în „Cizmă”, la Angelico Biella.
Un intermezzo puertorican în 2008 la Capitanes de Arecibo, revenind în Italia pentru 2008/9 la Premiata Montegranaro, apoi în 2009-2010 la Hapoel Ierusalim, iar în sezonul următor la Aliaga Petkim, în baschetul turcesc. Nu s-a oprit nici acolo, ajungând în Letonia, la Ventspils, iar pentru ediţia 2011-2012 în Germania, la BCC Bayreuth. Tot o ediţie şi la Hapoel Gilboa Galil, înaintea ultimelor popasuri europene, la Entente Orleanaise şi ALM Evreux Basket. În acelaşi 2013 mai jucând ultima dată la CA Aguada, în Uruguay, înainte de a se repatria, pe plan local, în oraşul natal, Cincinnati, unde avea a se lansa în afaceri, în domeniul imobiliar şi în managementul sportiv, bucurându-se de viaţa de familie, având 2 copii, după cum a precizat un post local, WCPO, citat peste Ocean.
