BC Timişoara şi baschetul nostru masculin în general primesc în aceste zile lecţii despre cum te poţi totuşi impune prin jucători autohtoni, în cazul lui Szolnoki Olaj KK fiind vorba de 5 maghiari din totalul celor 8 sportivi utilizaţi marţi pe Bega, ca o dovadă că Elisabeta Lipă adevăr a grăit la prezenţa sa în aprilie în oraşul nostru, cum că „baschetul românesc îşi fură singur căciula” prin limitarea şanselor propriilor generaţii în favoarea libertăţii totale în favoarea importurilor, cu 5 din 5 pe parchet, instituită de Carmen Tocală, preşedintele FRB.
Marţi seară, la 48 de ore după disputarea unui alt joc în Liga Adriatică, multipla campioană a Ungariei a descins la Timişoara şi a dispus fără a fi deloc condusă de vicecampioana României, mai ales prin aportul unor baschetbalişti maghiari, şi anume coşgeterul Balasz Simon, autor a 20 de puncte în cele 32 de minute jucate, Marton Bader, principal recuperator, cu 11 în 28 de minute jucate, respectiv acelaşi Simon dar şi Akos Horvath, cu cîte 6 assists, ultimul evoluînd şi el 32 de minute.

Fanii lui Szolnoki Olaj KK au jubilat la succesul favoriţilor la Timişoara, adjudecat preponderent cu maghiari, în dauna unei gazde neprofitînd însă prin străinii săi de politica înlesnită de FRB
Dacă-i adăugăm pe Fodor, cu 14 minute jucate, şi Szabo, cu 12, rezultă că un veritabil 5 maghiar a adunat 118 minute laolaltă, cu 53 de puncte înscrise, din totalul de 93, glasul rece al cifrelor indicînd foarte clar că aportul jucătorilor din ţara de provenienţă a clubului oaspete a fost hotărîtor în a dispune pe tărîm românesc de o grupare „violetă” marşînd puternic pe străini greblaţi din toate zările, marţi găsindu-şi loc dintre „tricolori” doar Căpuşan şi Popescu, cîte 13 minute, plus Andrei, zece, cu nici o secundă pe parchet în cazul bănăţeanului de pe bancă, ex-căpitanul Dan Păltinişanu, imaculat ca minute jucate în FIBA EuroChallenge Cup.
Iar dacă un veteran nu mai prinde echipa, pe undeva pe bună dreptate şi explicabil, dată fiind politica de importuri a clubului, atunci ce speranţe ar putea să nutrească unii tineri crescuţi la CSŞ Bega sau aiurea prin pepinierele ţării? Zilch.
Implicit, reglementarea menţinută de Federaţia Maghiară de Baschet, de a alinia concomitent pe parchet 2 jucători autohtoni, are efecte mai mult decît benefice pentru propria „bătătură” tocmai prin faptul că, văzîndu-se obligată de legile din FIBA EuroChallenge de a respecta şabloanele după care evoluează în competiţia internă, Szolnoki Olaj KK şi celelalte cluburi maghiare aliniate în eurocupe dau ocazia baschetbaliştilor din Ungaria de a căpăta experienţă la acest mai înalt nivel continental, plus, în cazul vişiniilor, şi în jocurile cu ex-iugoslavi, din Liga Adriatică.
Care va să zică, pe cînd jucătorii maghiari au şansa de a deveni şi mai performanţi prin evoluţiile în eurocupe, cluburile româneşti apelează masiv la străini în speranţa unor cît mai facile rezultate imediate, în detrimentul localnicilor, nici măcar… cărăuşi de apă la ora partidelor internaţionale, dar cedează în cele din urmă, „careul” grupărilor Ligii Naţionale în EuroChallenge strîngînd 4 succese din 12 meciuri disputate în prima jumătate a fazei grupelor.
E drept, se poate spune şi că străinii Timişoarei au trecut de o altă grupare maghiară, Lami-Ved Kormend, care a utilizat pe Bega chiar 8 baschetbalişti autohtoni, cîţi a avut Olaj KK pe foaie, din totalul celor 11 cu care a cedat cu 75:65, dar şi în acel caz a fost mai mult decît lăudabil să-i vezi pe oaspeţi jucîndu-l pe budapestanul de numai 19 ani Csapai, pe cînd alde Georgian Păun abia s-a strecurat cu acea ocazie între cei 12.
Menţionăm aceste aspecte în situaţia în care BC Timişoara a fost ca şi surclasată pe teren propriu, mizînd exclusiv pe străini sau cel mult non-bănăţeni, unii dintre ei cu contracte de bune mii de euro din banul public al unei comunităţi deseori tînguindu-se că n-ar fi suficiente fonduri pentru varii necesităţi, care contracte nu sunt la fel de transparente, şi făcute publice, pe cît de firesc ar fi, şi în contextul în care mai marii clubului alb-violet marşează puternic pe viziunea federală că unicul traseu spre marea performanţă ar putea fi croit mai ales graţie unei asemenea legi „a celor 5” şi implicit nu cu tineri crescuţi peste ani în propriile centre juvenil-şcolare.
În primăvară, cu ocazia revenirii pe Bega a Campionatului Naţional de canotaj Fond pentru seniori, multipla campioană olimpică Elisabeta Lipă a făcut la un moment dat o paranteză, în cadrul unei discuţii mai degrabă libere, punctând în calitatea sa şi de conducător al CS Dinamo că strategia aleasă de F.R. Baschet cu privire la dreptul de utilizare a 5 jucători străini în acelaşi timp este una eronată şi detrimentală perspectivelor sportului la coş din România. Desigur, opinînd din preajma sportului pe ape, Lipă n-avea cum să aibă trecere în faţa strategiilor mai comercialist-mercantile ale diriguitorilor forului baschetbalistic, dar cert este că viziunea deţinătoarei a 5 medalii olimpice de aur se regăseşte şi în practică, în fapte, aplicînd aşadar fără pic de ipocrizie ceea ce pledează: Nicolae Toader are numai tineri români sub panourile alb-roşilor, printre care, nota bene, şi un anumit Leonard Filip, cu 30 de minute jucate recent împotriva echipei de la care este împrumutat, BC Timişoara.
Într-un contrast izbitor şi parcă dezarmant, Badnjarevic n-a apelat nici măcar în facila deplasare la „mînjii” lui Dinamo la oarece mai tineri localnici, în condiţiile în care un respiro în cel mai lesne meci de campionat ar fi fost şi binevenit pe fondul celor două meciuri pe săptămînă, inclusiv cu eurocupe în program, dintre localnici doar Păltinişanu fiind utilizat 4:57 minute iar Dodoc fiind unicul cîştigat, cu nişte rare 25 de minute prinse.
Dacă nici măcar cu Dinamo n-a apelat cît de cît la o şi mai largă rotaţie, atunci antrenorul sîrb al Timişoarei nu poate cu adevărat justifica prezenţa între primii 12 a unui fost căpitan ajuns parcă pandativ, mai ales în condiţiile cîtorva mii de euro contract lunar. De fapt, într-atît de dezarmaţi pot fi unii de actuala turnură a lucrurilor, cu marşarea în neştire pe nişte străini cu care, firesc, că doar e sport, se mai şi pierde, încît dinspre părinţi ai celor mai promiţătoare talente lansate în ultimii ani de baschetul juvenil local ne mai parvin semnale în a reaminti prin măcar succinte consemnări de la partide ale „satelitului” U23 că respectivii aspiranţi totuşi… există.
E bine spus, există, pentru că de expus în luminile rampei, ioc. Mereu se vor repeta ideile cum că sunt complet necopţi şi n-au pregătirea, anvergura, dibăcia şi experienţa necesară la nivelul seniorilor, dar dacă nici măcar în deplasarea la Dinamo n-au fost în lot, pentru a se duela cu nişte proaspeţi seniori prim-divizionari, adică pe calapodul lor, sau poate nu vor fi nici sîmbătă de la ora 17, la Miercurea Ciuc, cu BC Csikszereda Perla Harghitei, atunci înseamnă de fapt că nu li se oferă nici cea mai mică şansă.
Pardonabil? Doar în condiţiile în care BC Timişoara va atinge prin strategia aleasă obiectivul de cucerire al Ligii Naţionale, şi preferabil şi al Cupei României, masivele importuri fiind văzute ca obligatorii pentru atacarea, din nou, a titlului naţional. Întrecere în care contracandidatele au poate străini ceva mai puţin adaptabili şi competitivi decît cei ai Timişoarei, în contrast cu FIBA EuroChallenge, unde tocmai vecinii maghiari, ca o ironie a sorţii, ne-au servit-o rece că, bineînţeles, se poate şi altfel. Prin oferirea de credit propriilor vlăstare…
Desigur, subiectul este mult mai larg, totul plecînd de la crezuri dar şi de la o bună strategie pe termen lung, împletită cu o foarte bună organizare, disciplină, seriozitate şi nu în cele din urmă răbdare, pe care mai nimeni în ziua de azi nu o mai stăpîneşte şi posedă. Este cel mai facil să arunci cu banul public, şi încă fără a fi luat deloc la întrebări, eventual de cîte un pe ici-colea „naiv” şi „nervos” , pe cînd este înmiit mai greu să găseşti soluţii în tăcere şi să ai tenacitatea de a răzbi în cele din urmă pe măsura adevăratului croi al propriei plapumi.
Sau poate că Timişoara îşi permite luxul şi are într-adevăr bani de o echipă de milioane de euro, ce poate fi dovedită la scor acasă de nişte vecini dintr-o ţară cu nici o jumătate din populaţia României dar cu net mai multe recente medalii olimpice, şi care aplică exact strategia văzută ca imposibilă în România în general şi în capitala Banatului în particular.
Şi poate tocmai de aceea, dintr-o populaţie mult mai puţin numeroasă, Ungaria izbîndeşte în arena internaţională. Pentru că dă încredere şi credit tinerilor săi, după ce i-a pregătit ca atare pentru marile confruntări.
Pe cînd la noi, vorba unicei la nivel mondial Lipă, „ne furăm singuri căciula”. Este poate pentru prima oară în peste două decenii de consemnări redactoriceşti cînd salut un demers al clubului alb-roşu, şi indiferent de circumstanţele ce stau în spatele acestei politici pro-autohtone, este de lăudat că CS Dinamo a avut măcar tăria şi curajul de ieşi din tiparele luate de bune, de a pune altfel problema.
Iar dacă tot au făcut presiuni pe lîngă FRB să primească verde la cei 5 străini concomitent pe parchet, mai marile cluburi masculine româneşti măcar, unu la mînă, de s-ar impune în străinătate prin importurile lor, şi doi la mînă, de-ar genera cine ştie ce profituri şi încasări din această nu tocmai afacere ci totuşi joc ce ar trebui să rămînă baschetul,
O fi poate mai mare spectacolul conferit de oarece slam-dunkuri, dar cam într-un acelaşi ton cu spectacolul cu poale în cap generat de majorete în time-out-uri, dacă se percepe bine nuanţa… Bineînţeles, după asemenea rînduri am putea fi automat suspectaţi de eventuale tente naţionaliste ori de vreun patetic patriotism local, dar de fapt n-are nimic de-a face una cu alta.
Deja sunt doi cei care şi-au manifestat public cel puţin scepticismul faţă de linia la prima vedere salvatoare, ca unică soluţie, dar de fapt moartă, aleasă de FRB şi avide de succes precum BC Timişoara, aşa încît, unde sunt cel puţin doi, vorba englezului, este deja o mulţime… Bogdan Popescu, în exclusivitatea pe care ne-o acorda, din experienţa trăită în baschetul occidental, respectiv Elisabeta Lipă, cu simţămintele unui campion pe plan global care înţelege cel mai bine politica paşilor mărunţi dar drepţi, de la a avea şansa să fii promovat în lotul reprezentativ şi pînă la răsplătirea încrederii acordate.
Totuşi, este foarte clar că în mai capitonatele birouri locale ale stăpînitorilor locului s-au trasat înţelepte planuri şi obiective, iar nimic altceva decît mult rîvnitele trofee, cu care în cele din urmă, eventual, aceiaşi neaveniţi se vor fotografia, aşa încît abrazivul Badnjarevic n-are altceva de făcut decît să ducă la îndeplinire, fără vreo urmă de sentimentalism sau prin testări, ţelurile pentru care, şi doar pentru care, a fost investit pe Bega.
Să aibă vîntul în pînze pentru a atinge, fie şi aşa, piscul năzuit. Altfel, vorbele lui Lipă, valabile nu de pe azi pe mîine, ci pe termen lung, vor avea cu atît mai mare acoperire. Pe care oricum o au, mai ales prin lecţia de marţi de maghiară.