România, fără vicecampioni, cioburi în Letonia: 53-89

Mai toate cluburile din redenumita Ligă Naţională se înghesuie să coopteze jucători străini cu certitudine nu de prima mînă, amatorii de baschet sunt atraşi de mirajul evoluţiilor acestora şi titlurile abundă mai ales despre noi şi noi stranieri. Dar, aşa cum s-a văzut ieri la Riga, în preliminariile EuroBasket 2013, există şi un revers al medaliei, la care ne referim şi prin spusele pivotului Timişoarei, Bogdan Popescu, la debut astăzi cu vicecampioana B.C. în seria jocurilor amicale din Serbia, cu Vizura, şi care puncta în februarie, în exclusivitate pentru www.sporttim.ro, problema importurilor sub panourile masculine.

Matricea e aceeaşi, aşa încît vorbele sale rezistă oricărei perioade de transferări. „Infuzia de jucători străini în campionatul românesc poate fi şi bună, şi rea. Important este ca totul să fie făcut cu cap. Dacă de acolo, de sus, totul ar fi făcut cu cap şi ar fi stabilit un obiectiv clar, nu ar dăuna. Dar dacă aduci 6, 7 jucători străini care valoric nu sunt cu nimic peste cei români, este inexplicabil, mai ales în contextul în care naţionala e moartă. Nu cred că în următorii ani vor mai fi 10 jucători români care să fie în stare să ducă naţionala în spate. După generaţia mea şi a lui Virgil Stănescu, nu prea vine nimic. În contextul acesta, dacă omori jucătorul român, ţinîndu-l pe bancă, fără să-i dai şanse să progreseze, este o idee foarte proastă”, ne declara Popescu în cursul sezonului trecut.

Vlahovic, Cepulis şi Hargrove reuşeau 57 din cele 80 de puncte ale Ploieştiului, iar Jovanovic, Cuic şi Sarovic 50 din cele 78 ale Timişoarei, într-unul din jocurile finalei play-off 2012

Subiectul este tabu, stînjeneşte, şi este abordat într-o covîrşitor de mică proporţie raportat la subiectele despre evoluţiile şi aportul importurilor în prima ligă masculină. Caravana merge înainte, lumea baschetului şi anturajele sale par satisfăcute de mersul lucrurilor, iar înfrîngerile naţionalei sunt în consecinţă consemnate sec, ca şi cum mai nimic nu s-ar fi întîmplat, fără de exemplu tunetele din fotbal.

Şi totuşi, ei bine, România este în această lună în plină campanie a preliminariilor Europeanului ce va începe în 4 septembrie 2013 în Slovenia, iar eşecul de aseară, din Estonia, cu un copleşitor 89:53, a aruncat-o pe ultimul loc, al cincilea, în Grupa D de calificare. Iar cum doar primele cîte două clasate din fiecare cele 6 grupe respectiv cele mai bune 4 ocupante ale locurilor 3 vor obţine biletele pentru turneul final de 24 de echipe, la care s-au calificat deja pe baza rezultatelor de la J.O. 7 reprezentative continentale plus cea a ţării gazdă, printre care, din zonă, şi Macedonia, „tricolorii” trebuie să se descurce mult mai bine începînd de joi, din deplasarea în Olanda, iar apoi la partidele cu Georgia (duminică 2 septembrie, acasă), Bosnia şi Herţegovina (8.09; deplasare) şi revanşa cu Letonia (11.09; a).

Fără convocaţi ai vicecampioanei BC Timişoara în teren, România a capotat usturător în ţara Baltică, după ce debuta în 15 august cu ceea ce a rămas drept unicul succes pînă la ora actuală, 90:84 cu Olanda, la Sibiu, urmat de înfrîngeri, 84:60 în Georgia şi 79:84 cu bosniacii, pe teren propriu.

Aşadar, încotro? Regulamentul este suficient de lax în privinţa numărului de străini în lot respectiv pe parchet, iar orice grupare care-şi trasează anumite obiective îndrăzneţe nu prea concepe să abordeze problema altfel decît cum a mai adăugat în această vară şi BC Timişoara listei stranierilor, prin Djerasimovic, Johnson şi Sollazzo. Iar după cum a spus şi Bogdan Popescu, recrutarea are… două faţete.

Fără doar şi poate însă, una dintre cauzele şchiopătării „tricolorilor” este generată şi de acest cerc vicios în care o prea mare dependenţă de jucătorii importaţi mai ales pentru piesele cheie în <5-urile> de bază ale fruntaşelor elitei frînează mai mult sau mai puţin filtrarea propriilor produse ale pepinierelor. Unii vor spune că prezenţa stranierilor în Liga Naţională nu poate decît să ridice valoarea competiţiei, ceea ce poate fi însă valabil doar pînă la un punct, după care urmează întrebările: creşterea nivelului potenţialilor selecţionabili autohtoni este mai mare prin antrenamentele cu străinii şi mai degrabă în „umbra” lor, ca rezerve, sau jucînd cît mai mult cu putinţă, inclusiv în jocuri pe muchie?; cîtă încredere se acordă cu adevărat unor tineri autohtoni?; după ce barometre se cuantifică numărul preferabil de străini într-un lot? Şi multe altele…

… La care am adăuga una: Qui bono? Fără răspuns, pentru a nu pătrunde într-o zonă niscaiva mai gri, inclusiv a speculaţiilor.  Dar oricum am lua-o, să nu ne mai mirăm atunci de nimic în seri cu ciocane „handicap 36”, în Letonia, ci să înghiţim în sec: cum ţi-i creşti, aşa îi ai. Şi poate că nu multora le pasă de soarta reprezentativei „tricolore”, deşi este un exponent marcant a ceea ce se doreşte Federaţia de specialitate.

Nu mai batem însă cîmpii şi vă lăsăm cu alte spuse ale pivotului Popescu, despre răbdarea necesară în creşterea noilor generaţii respectiv postura de Cenuşăreasă a naţionalei, dovedită în aceste săptămîni de români la duelurile inter-ţări europene: „Ar fi foarte bine dacă s-ar investi cu adevărat la nivel de copii în baschetul nostru. Dar cred că deocamdată suntem departe. În România nici măcar business nu se face din baschet. Majoritatea echipelor sunt susținute de primării și autorități locale, care o fac pentru sport. Nu cred că aceștia scot ceva bani din baschet. La nivel de copii îţi trebuie în primul rând infrastructură, mai apoi antrenori și condiţii, ca respectivii mici baschetbaliști să crească. Dar un astfel de proiect ar trebui derulat pe termen lung, cu cap, ca mai apoi, după mulți ani să se culeagă roadele. Din păcate, în țara asta nu există nici măcar antrenori serioși pentru copii și juniori. Acolo ai nevoie de scouting, trebuie să umbli să cauți talente, să știi să lucrezi. Un astfel de antrenor este Milorad Perovic, secundul nostru. Dacă aș avea propria academie de baschet, el ar fi primul antrenor pe care l-aș aduce. Datorită lui, jucători ca Toth sau Milencovici au făcut pasul către prima echipă. Din păcate, poate peste un an va veni alt antrenor și le va spune, <Ia să vedem, ştii? Aha, deci nu ştii! Umătorul!>. Tinerii au nevoie de șansă, trebuie lucrat cu ei. Deci nu cred că e o legătură foarte mare între aducerea de jucători străini și creșterea propriei pepiniere. După cum spuneam, să ajungi să creşti generaţii de copii în condiţii optime ai nevoie de mult mai mulți bani şi de o perioadă lungă, doar că la noi în țară, ce durează? Eu sunt foarte circumspect…La noi totul se schimbă de la un an la altul”.

˝Baschetul nostru la nivel european e cam aşa… Sunt primii, sunt ultimii, se trage linie şi abia după aceea suntem noi. Şi – din păcate – talente există, potențialul ar fi mare. Dar totul e degeaba dacă jucătorii nu sunt ajutați. Concepţia, mentalitatea, sunt mulţi factori care influenţează nivelul scăzut al baschetului românesc…” 

Dar poate că tocmai unii ca Popescu vor ajunge la un moment dat, din alte posturi în piramida baschetului, să spună „e de-ajuns”. Deşi tendinţele actuale tind a extremiza ceea ce devine o problemă reală.

Acest articol a fost publicat în Baschet și etichetat cu , , , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la România, fără vicecampioni, cioburi în Letonia: 53-89

  1. Doru Chiu spune:

    Cata dreptate are, din pacate… O sa moara si initiativele firave daca nu sunt sustinute. Sunt cateva cluburi private care se ocupa de copii, dar baza de selectie este determinata de suportul parintilor, care achita lunar o mica suma, fara de care nu ar exista clubul. Poate ca ar fi mai multe talente, dar cine sa plateasca pentru ei. Autoritatile locale sustin doar echipele de seniori, copii nu au nci o sustinere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


noua − 8 =

 


Ultimele articole din categoria Baschet: