Slavă Domnului, Timişoara trage în sfîrşit la ceva titluri

Se pare că doar zăpada o poate momentan încurca pe BC Timişoara din ceea ce se conturează etapă de etapă a fi un prim titlu naţional la sporturi cu minge pentru oraşul de pe Bega după peste 20 de ani, secetă zugrăvită şi la finele lui 2011 de faptul că echipele judeţului s-au dovedit a fi CSM Lugoj şi CS AEM Luxten Timişoara, prima în ramurile olimpice, drept campioană naţională la lupte, a doua la neolimpice, inclusiv ca vicecampioană europeană pe cluburi, prin şahiste. Însă tot apropiindu-ne de un asemenea fericit deznodămînt sub panouri, senzaţia este una a marilor speranţe, cu o oarecare tentă de aprehensiune, conferită poate de contraperformanţele pe linie la capitolul triumfuri pe ţară, în mai toate disciplinele, înregistrate în amintitele ultime două decenii, rateuri ce în timp au erodat oarecum crezul că Timişoara ar mai putea în cele din urmă cuceri într-o bună zi ceva.

Am tot asistat, ediţie de ediţie, la triumfurile altora, fie de prin Bucureşti, dar şi din de exemplu Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Constanţa, desigur Cluj Napoca, ba chiar şi un Zalău, şi care-or mai fi fost ele… Uneori într-o tumultoasă frustrare, cel mai adesea asociată fotbalului, de cele mai multe ori într-o aproape nepăsătoare resemnare, cel mai concret – cazul handbalului. Poloul pe apă s-a scufundat, „problemă rezolvată”, n-am mai avut cu ce să ne batem capul, voleiul a resimţit găurile de caşcaval ale delăsătoarei nesusţineri mai ca mărimea ochiurilor plasei fileului, bucuria constînd în „numerele” lui „Jeli” şi eventuala subzistenţă în A, rugbyul avea prea multe suflete, de la XV în sus, pentru ca restrînsele fonduri ale nepăsării în care fusese lăsat să spînzure să ajungă la toţi, iar handbalul, ei bine, handbalul doar ne readucea aminte cu jind de acel rar titlu din 1991. Triumf parcă aidoma unei întîmplări, unui meteorit pe cerul înourat al Timişoarei sportive, excepţia care confirma regula că pe-aici nu se… cîştigă.

Şi asta pomenind doar de băieţi, de Matei&Co., căci gloria semicercului feminin apusese în asemenea hal odată cu dezagregarea tot mai accentuată a industriilor susţinătoare încît mediocritatea în liga a doua devenise noua condiţie a oraşului ex-vicecampion european. Desigur, în ziua de azi, în care BC Timişoara trage tot mai întins la titlu, mai ales după ce a răpus psihologic şi campioana en-titre, cu un 72:71, pe acelaşi parchet se chinuie şi actuala Universitatea, torpilată a handbalului feminin care, asociind-o întrucîtva ca soartă cu starea afiliată dar dezactivată a voleiului feminin, de sub umbrela aceluiaşi club, lasă senzaţia că iniţiala „U” e sinonimă în sporturile cu minge comei clinice a echipelor.

Timişoara e aşadar cu de toate, de la „Lei din Banat” sărind spre sceptru, la un fileu în zdrenţe tras pe dreapta după puseul Tender, dar lucrurile totuşi se mai schimbă, mai din orgoliu rănit, cazul Clubului Sportiv Municipal, care, şi din mîndria bănăţeanului, a magnetizat în 2011 cremă a luptătorilor întru contracararea supremaţiei naţionale a Lugojului mai sus amintit, mai din imperiozitatea de a întreprinde orice, doar să se scuture inerţia, cazul iniţiativei de start a Clubului Sportiv, asudînd din nimic dar cu o remarcabilă atitudine faţă de sport, pe semicercul feminin.

Şi aceste lucruri care se schimbă în bine survin în varii moduri, fie prin efort bugetar local, cazul baschetului, fie prin pripăşirea din Arad a unui împătimit investitor privat cu balonul oval în suflet, Dan Dinu, semn că Timişoara are din nou resurse, vivacitate şi mai ales idei şi temeritate, măcar pe unele fronturi…

Nişte salve de avertisment, atenţie!, contăm totuşi şi încercăm din răsputeri şi din nu prea mult să atingem zonele rarefiate ale ierarhiilor, au lansat în 2011 atît fetele de la BCM Danzio, sub panouri, cît şi rugbyştii din Ronaţ, ambele grupări răbufnind oarecum din anonimat dar foarte decis, aidoma calului negru de pe turnantă, şi forţînd uşa careului de aşi în Divizia A respectiv Superliga, piciorul în prag punîndu-l pe locurile 4 şi 3, cu meritorii sforţări.

Pătrunderea lor în play-off a sugerat emanciparea de la un sezon la altul a unor formaţii locale din ramuri asfixiate de lipsa rezultatelor notabile, mai ales pe fondul subţirimii susţinerii lor, şi în special ca o ieşire din uriaşa umbră conturată de acaparantul fotbal, în stare de şoc şi picaj liber prin declasarea vicecampioanei. De fapt, se poate lesne spune că respectivele tot mai năruite speranţe de magnetizare a unui titlu naţional pe Bega au fost întreţinute în ultimii cîţiva ani de acelaşi rege fotbal, prin ai săi polişti, dar Fata Morgana din preajma dreptunghiului verde pare a lăsa subit locul, odată cu intrarea în 2012, unui contur parcă palpabil, definit, şlefuit migălos dar şi furibund, în doar o jumătate de an, sub nişte panouri de baschet.

Mai întîi salvele, în 2011, acum asaltul, în 2012. Unii au aşteptat cu diferite grade de circumspecţie să vadă cum îşi intră în mîna Diviziei A noua garnitură asamblată aproape peste noapte de Predrag Badnjarevic, iar semnele toamnei au devenit tot mai edificatoare în privinţa găsirii acelui ideal făgaş pentru un parcurs cît mai întins spre onoruri, ceea ce tocmai se întîmplă, sub ochii noştri. Iar zăpada pare doar a încetini apropierea de deziderat dar nu şi crea troiene de netrecut.

Tentativele lui BCM Danzio şi RCM mvt UVT Timişoara de scuturare a inerţiei şi repoziţionare favorabilă în ierarhii precum şi forcingul aproape de nicăieri, mai exact, să nu uităm, de pe locul 11 la finele sezonului trecut, iscat de noua faţă afişată de baschetul masculin, sugerează şi conferă speranţe că după lungi ani de aşteptare, restrişte şi derivă, Timişoara sporturilor pe echipe cu minge pare a se fi regrupat, a fi găsit acel ingredient cu care nu doar că e mai greu de răpus de adversare care pînă mai ieri îi luau constant faţa, ci din contră, îi oferă încet dar sigur acel aer al învingătorului.

Desigur, raportat la tradiţia, aspiraţiile şi potenţialul oraşului, şi mai ales comparativ cu aceleaşi coordonate ale altor localităţi din ţară, ne putem întreba cu regret cum de Timişoara a fost într-atît de contraperformantă în aceste două decenii, cu titlurile curgînd sistematic spre alte zări, mai ales în condiţiile în care, să nu uităm, Oraşul Revoluţiei a ieşit poate cel mai pe val la capitolul moral şi aspiraţional din zdruncinătura lui ´89, avînd implicit şi resurse umane, logistice şi materiale pentru a lua altora faţa. Pe de altă parte însă, mai degrabă ne-am bucura de actualul parcurs, l-am savura cît e viu, în timp real şi energizant, strîngînd pumnii pentru ca aşteptările să şi fie confirmate.

Iar preambulul poate fi adulmecat deja din februarie, ocazia fiind oferită de acest Final Four din 17-18, ce ne reaminteşte că baschetul masculin a adus totuşi recent un trofeu pe Bega, în 2010, şi anume Cupa României. A cuceri competiţia K.O. este mai mult decît plauzibil şi ar dubla triumful la baionetă adjudecat în Cetatea Unirii de RCM mvt UVT Timişoara, cu acele şarje demne de… nedorita Gold Corporation cu care Lemnaru i-a lăsat mască pe campionii băimăreni, după ce, atît de delicios, galben-albaştrii trecuseră în drumul lor spre finală de eternele Dinamo şi Steaua.

Care, fie vorba, nu mai sunt nici pe departe ce-au fost în unele dintre sporturile de echipă, reculul lor şi al Bucureştiului în general, pe fondul totuşi al unei dezgheţări a acelui împietrit sistem cooperatist-clientelar-mitoman de pervertire a rezultatului sportiv şi manipulare a realităţilor din teren, contribuind la primenirea apelor.

Într-adevăr, BC Timişoara nu-şi poate adăuga vineri seară o altă victorie în Divizia A, la Giurgiu, dar dacă ai parcurge programul competiţional următor al baschetbaliştilor, precum şi cel deja anunţat al rugbyştilor, care intră în scenă la fine de martie, în Bucureşti, îţi poţi spune încrezător cu mîna pe inimă că şi acolo, şi acolo, şi acolo, şi acolo, se poate într-adevăr cîştiga. Pînă la triumful final… Titlul.

Şansele în ceea ce-i priveşte pe baschetbalişti au devenit reale iar perspectivele trupei din Ronaţ par a fi dintre cele mai bune, desigur, ca şi în cazul lui Baschet Club, rămînînd de văzut cum vor şarja Lemnaru&Co. în acele „prime schimburi” ce pot fi deja edificatoare.

Şi-atunci unde rămîne fotbalul sau, mă rog, Poli? Într-o postură ce necesită o imperioasă majoră redefinire, şi care să-i readucă acei mai mulţi spectatori decît i-a luat faţa pînă şi asistenţa îngrămădită în „Constantin Jude” la duelul totuşi inegal alb-violeţi – HCM Constanţa. Da, încheiem cu handbalul pentru că pe semicerc a sosit acel ultim titlu naţional din ´91, iar tentativele lasciv-neîncrezătoare ale clubului polist sunt poate măsura reală a marilor căutări fără efect şi finalitate duse de Timişoara în aceste două decenii în care tot alţii au acumulat titluri peste titluri.

Dar urmaşa lui ELBA pare a reînoda o necesitate, ceea ce ne-ar dezmorţi întrucîtva din înţepeneala cu care se cuceresc titluri, la masă, pe eşichierul şahist. Timişoara poate şi trebuie să facă mai mult, ba chiar e datoare cu mingea, dacă e să cuantifici cîţi bani încasează pentru a prospera în echipe, comparativ cu mai puţinul din care canotori ce au luat 3 dintre primele patru locuri la olimpici pe 2011 în Timiş au dus numele oraşului la nivel mondial. Cu titluri de numero uno în lume. Poate că unii ar trebui să se întindă, motivaţional, la o prietenească şuetă ca între performeri ai sportului cu tînărul canotor Adrian Cionca, pentru a înţelege că trebuie uneori să tragi pînă în pînzele albe, pînă ce-ţi ies ochii din cap şi nu mai vezi finishul. Alb al acelor clipe care înseamnă însă triumful. Trofeul. Totul este posibil dar şi dacă ai pierdut, continuă…