Zici stadion și sală de sport, spui de fapt integrare în planul urbanistic general, cu căi largi de acces și parcări, conexiuni la transportul în comun, auxiliare gen complex comercial, hotel etcetera. Tot tacâmul, adică spațiu. Iar Timișoara și periurbanul s-au aglomerat haotic

A reînceput frenezia planurilor cincinale și urlă deja prostia din toți rărunchii. Au lopățică și greblă și sunt la stadiul plasării formelor în spațiul de joacă, ba aici, ba colea, fiecare șef cu ale lui dar nimic la unison și în orice caz de parcă n-ar fi în primul rând esențială și imperios necesară mai ales o eficientă integrare într-un plan urbanistic general, de care depinzi, ținând cont de multe aspecte vitale. Căci Timișoara a ars haotic etape și și-a complicat existența prin aglomerare ca mediu urban revărsat în cel periurban, de unde că nu se mai poate nici pe departe jongla în voie, plimbări cu degetul pe hartă. Se pomenește de-acum până și de-un referendum, altă cheltuială anapoda din pușculița comună, pe când sute de mii de oameni din zona capitalei Banatului realmente n-au nici în clin, nici în mânecă cu sportul, semn că se bat câmpii încă din start.

stema_pmt_noua_color_mica

Când se pune de-un stadion și o sală polivalentă, nu mai e vorba de două șiruri de palmieri și un pasaj subteran unui banal giratoriu, ci despre viziunea de ansamblu și perspectivă a unui amplasament adecvat ales ca spațiu interconectat unor mai largi și fluente artere dar în mod ideal și rețelei de transport în comun, înglobând prin conexiuni tot ceea ce înseamnă aceasta, în ideea eficientizării descinderii publicului la evenimentele de profil precum și a ulterioarei evacuări rapide, în timp util și fără ambuteiaje în trafic, bătăi de cap și chiar pericole. Căci dacă tot s-ar plănui mai mari, moderne și noi mult dorite arene sportive, atunci să fie văzute drept magneți pentru găzduirea unor viitoare desfășurări de forțe în competiții internaționale, și nu prin prisma actualei goliciuni din tribunele timișorene, ceea ce implică în mod direct capacitatea de absorbție a zonei cu pricina, într-un interval comprimat de timp, atât la sosire cât și la plecare, a unor puhoaie fie și de zeci de mii de spectatori călătorind de fie unde.

Ridici stadionul sau sala polivalentă și pentru jocuri din campionatul intern, nu cu mult mai multe mii de spectatori decât bruma actuală, indiferent ce condiții îmbunătățite și cu puf roz sub dorsal le-ai pune la dispoziție doritorilor, dar și în perspectiva captării într-o bună zi a unor eventuale evenimente internaționale, gen chiar și secțiuni ale unor turnee finale, ceea ce obligă în sfera interconectivității, cu predilecție pentru eficiență și utilitate într-o epocă a vitezei. S-ar investi pentru apariția pe harta Europei centrale a unei noi oferte de profil iar amortizarea s-ar face în timp inclusiv prin captarea unor mai mari evenimente, însă experiența locului în cazul ridicării unor asemenea arene a căpătat rugina timpului, cu jumătatea de secol, cea în cazul organizării și orchestrării unor partide cu mare aflux de privitori a căzut de dată recentă în derizoriu pe fondul absenteismului general, iar cea legată de întreținerea și administrarea respectivelor edificii ridică semne de întrebare pe măsură.

Și de-ar fi doar atât…

Privind însă harta rețelei stradale a Timișoarei, cu transportul în comun aferent, precum și principalele repere ale orașului ca puncte de comunicație cu România și lumea largă, gara de cale ferată, autogara, căile rutiere de acces în oraș, aeroportul, căci un port la apa navigabilă e Fata Morgana în municipiul cu împleticiți aberând pe seama vaporașelor, remarci fără ezitare că sistematizarea urbană lasă serios de dorit prin punctele sale esențiale, fără nodurile unor bune conexiuni, deficitul fiind exacerbat de dată recentă, în deceniile sălbaticei lăbărțări anapoda, prin dezordine și chiar haos. Timișoara e prinsă în propria-i menghină prin alipirea nestructurată, fără noimă și după ureche a periurbanului, cu un flux și reflux mereu gâtuite pe meschine căi de acces fără o eficientă interconectivitate.

Poate vă veți întreba ce legătură ar putea avea alegerea amplasamentului unor necesare arene cu minusurile acestei pseudo-dezvoltări urbane și periurbane a unei capitale a Banatului încovoindu-se în detrimentul calității reale a vieții sub tot mai complexele nevoi și așteptări în continuă creștere ale unei populații avid consumatoare de bunuri și servicii, însă impactul complicațiilor ivite prin redirecționarea social-economică a Timișoarei actuale de la stadiul inițial al unei ”cetăți” are influențe directe și asupra opțiunii cu care se va confrunta pe această linie a infrastructurii sportive, ce trebuie neapărat croită ca parte a unui ansamblu judicios interconectat, și nicidecum altfel. Asta dacă nu cumva se dorește doar pulverizarea banilor și resurselor de tot felul numai de dragul investițiilor de ochii lumii, însă exacerbând ulterior cu atât mai mult evidentele complicații deja existente.

Decât o parașutare alandala, ceva, undeva, cât să fie, mai bine lipsă. Iar o constatare la prima vedere ar fi că n-ai mai prea avea unde să arunci un ac în oraș, și mai concentrat prin recente plombări cu vaste spații în special comerciale, care până și acestea au ales ca ultimă strigare amplasamente mai periferice, alipirea periurbanului, văzută inițial ca o soluție, complicând de fapt în plus datele problemei prin modul disfuncțional în care s-a efectuat. Triburi din fundul junglei ar jeli din toți rărunchii la ce fac orbii orășeni cu pământul, dându-și cap în cap și călcându-se pe bătături. Și-atunci, dacă n-ar mai fi ac de cojocul tot mai strâmt al Timișoarei, unde ditamai stadionul și sala polivalentă ca părți ale unei mai vaste structuri musai cu spații adiacente de parcare și auxiliare, musai cu eficiente căi de acces, musai bine interconectate porților de acces rutier, aerian ori chiar pe linia ferată!?!

Vitala necesitate a spațiului în raport cu timpul constituie cheia unei opțiuni pe această temă în epoca limuzinei dar și în condițiile date pe situația de caz a unui transport în comun tot mai covârșit prin limitarea la vechi trebuințe, iar a-ți imagina ce înseamnă la ora actuală umplerea la capacitate maximă în zi de meci sau eveniment fie și a unor arene precum ”Constantin Jude” sau ”Dan Păltinișanu” te determină să înțelegi că orașul în sine cu greu mai conferă soluțiile viabile pentru asemenea desfășurări de forțe, fiind în schimb de fapt nevoie de vaste spații de manevră pentru tot ceea ce ar implica săli polivalente sau arene ale mileniului 3, cu tot tacâmul aferent. Ori o faci cum trebuie, ori mai bine aloci banii pentru spitale și școli, și asta o zic deși de pe baricada sportului, hârșâit zeci de ani pe arene și rute de concurs, ca spectator, ziarist și adesea competitor.

Zona din jurul lui ”Dan Păltinișanu” a fost sufocată și ca și blocată pe 21 mai 2016, la descinderea a doar câteva mii de spectatori sâmbăta după-amiaza la o finală de Cupa României la rugby, parcarea dovedindu-se o nesărată glumă în toată micimea sa, iar la ”Constantin Jude” n-are rost să ne mai referim ca amplasament în noile localități ale lumii globalizate, fără parcare dar colț în colț cu o benzinărie, hilară dar de înțeles fiind de exemplu opțiunea șoferului neavând de ales al autocarului baschetbaliștilor de la U BT Cluj, buf pe Eroilor vizavi de sală, cu două roți binișor pe trotuarul dinspre căminul din Complexul Studențesc iar cu celelalte două pe banda rutieră de înscriere la dreapta.

Ardeleni apropo de care Dobra, Robu și ceilalți decidenți n-ar trebui expediați să caște bine ochii și să ia notițe în jurul noilor arene sportive ridicate pe continent ori aiurea, ci fie chiar și în aglomeratul și întortocheatul Cluj.

Implicit, gândul te-ar duce fie și chiar la o aberație de genul celei emanate de Călin Dobra, pomenind ceva despre ieșirea spre Giroc, așadar la o mărginime a Timișoarei, oricare ar fi aceea însă totuși ușor și fluent accesibilă, dar încercați și un exercițiu de imaginație cu evenimente sportive și nu numai la ceas de seară în anotimpurile reci, pe frig și vânt, resimțindu-se și suflând cu atât mai tare în zone deschise, câmpiile limitrofe, pentru a vă pune pe gânduri. Oamenii au devenit tot mai comozi, cu o aversiune în creștere la orice cât de mic disconfort sau risc, așa încât minutele aferente pelerinajului itinerant la și de la arenă n-ar mai fi la fel de dezirabile. Să mai merg ori să vizionez pe micul ecran? Iar aglomeratul sud extrem al Timișoarei ar cam sări din capul locului din schemă în ideea că de exemplu aeroportul este amplasat în nord-est iar legăturile spre principalele și potențialele căi rutiere de comunicație cu adulatul spațiu federal continental se fac momentan prin est și nord-est sau s-ar mai putea face mai degrabă prin vest, eventual, cândva, sud-vest.

Timișoara încearcă să dreagă busuiocul și să se plieze pe necesitățile unei conurbații corespunzătoare noului mileniu, adecvat adaptată, însă momentan horcăie și tușește supărător ca infrastructură, plătind tribut într-un raport cauză-efect întrepătrunderii sale cu periurbanul într-o abordare cu carul în fața boilor dar și caracterului său magnetic pe piața muncii, cu beneficii dar și urmări în timp în ceea ce privește suprasolicitarea unui cadru urban conceput cândva pentru alte nevoi și scârțâind acum din toate încheieturile, cu o insuficientă capacitate de absorbție ca spațiu locativ și ofertant de bunuri și servicii.

Iar cu arene sportive proiectate inclusiv pentru mai mari evenimente de profil nu este de joacă, relativ la necesitatea spațiului adiacent acestora și al căilor conexe de acces. Și cu atât mai mult într-un oraș fără un cult real al transportului în comun de masă, oricum în descreștere în raport procentual cu balonarea numărului locuitorilor, tramvaiele având evidentele lor limitări, și în special ca frecvență și intervale orare pe linii cu bucle la capete, iar troleibuzele ca și capacitate.

Și nici n-ai rețele ferate locale pentru trenuri urbane de suprafață bine interconectate inclusiv la gară sau aeroport, plus cu noduri de schimb, care ar deține capacități portante utilizabile în flux continuu în regimul de urgență al unui eveniment sportiv sau cultural major, precum sunt cele deservind stadioane sau săli polivalente din țări în care bunul public comun n-a fost desconsiderat și subminat precum în România, așa încât constrângerile sunt suficient de mari iar marjele de manevră ale Timișoarei, reduse.

N-a avut capitala Banatului spațiu să-și permită nu luxul ci normalitatea de a ridica o nouă polivalentă de peste 3.000 de locuri, înghesuind-o pe o arteră rătăcită pe nicăieri, departe de stații ale transportului în comun dar și fără ample spații de parcare, și nici n-a avut mușchi s-o finiseze de aproape 7 ani încoace, așa încât reactualizatele bâlbâieli despre viitoare arene n-au darul să confere foarte mari speranțe, chiar dacă au fost stimulate de proiecte răzbătând ”de la centru”, pe filiere ministeriale.

Pe-aici, dat fiind că nu se mai vede deloc pădurea din cauza copacilor, capul și mintea limpede dar mai ales sufletul și voința comună nu mai sunt la locul lor, ci rătăcesc brambura.

De unde și o asemenea inepție precum a primarului Robu, cum că tocmai pe-această temă a amplasamentului unor edificii trebuincioase lumii sportului s-ar cuveni un referendum. Nu se pretează absolut deloc, bani risipiți pe apa canalului Bega, cu certitudine mai utili altor demersuri. Chiar nu este cât se poate de clar în ce măsură s-a micșorat plaja împătimiților rămași activ, direct și pe viu în implicarea lor în jurul fenomenului sportiv!? Fără absolut nici cea mai mică exagerare, sute de mii de oameni care locuiesc în Timișoara și spațiul periurban n-au contact cu lumea arenelor, nici măcar indirect, existențele respectivilor derulându-se pe alte coordonate, cu alte priorități, ceea ce nu constituie o rușine, un păcat sau o problemă. Opțiunea dumnealor. Dar aceasta este fără doar și poate realitatea, și anume că Timișoara nu este un mare oraș de și pentru sport, pro-sport. Sunt multe fațete ale acestui domeniu, incluzând-o pe cea a infrastructurii, fațete străine majorității locuitorilor cu ale lor obiceiuri și predilecții spre alte sfere, motiv pentru care o consultare la nivel general, în masă, ar fi futilă.

Se caută pe undeva dinspre Municipalitate co-responsabilizarea populației printr-un reflex din tacâmul pâine și circ, mascându-se însă indirect absența unor mult mai necesare dezbateri și a unui mult mai vital dialog social pe subiecte deja consumate, în derulare sau bătând la ușă, și pe seama cărora chiar le-ar arde multora buza. Câți s-ar urni spre urne pe o asemenea temă a necesității ori amplasamentului arenelor sportive și ce ar putea alege o tanti sau un nenea trecându-le vag odată pe la ureche ceva despre un meci, aiurea!? Ce-i drept, e plină ochi Timișoara de asemenea doamne și domni habar n-având la modul general de lumea sportului local, darmite de mașinațiunile din imoralele și infectele sale catacombe, însă ale căror contribuții bugetare peste ani au fost negreșit alocate din pix și pe ochi frumoși sferei arenelor fără ca respectiva majoritate a locuitorilor să fie câtuși de puțin întrebată ori solicitată sub forma unui referendum în sensul distribuirii fondurilor totale colectate, așa încât ar avea dreptul la cuvânt, dar tocmai nu în acest caz. Câți au fost oare la alegerile locale!? Jalnic și doar cât să fie reales Robu cu un derizoriu procentaj din totalul celor cu drept de vot.

Așa cum relevam din titlu, e nevoie de un amplu spațiu vital pentru desfășurarea unor noi arene, atât stadionul și sala cât și respectivul cadru urban trebuind să fie adecvat concepute și amplasate ca parte a unui eficient tot unitar, printr-o utilă integrare în planul urbanistic general. Cu acces direct sau din proximitate la largi căi rutiere, cu parcări extinse, cu acces rapid la stații ale transportului în comun, în mod ideal interconectat unor repere precum gară, autogară și aeroport, și în plus cu spații disponibile auxiliarelor gen complexe comerciale, hoteluri și tot tacâmul aferent.

De unde că de exemplu ceva de genul zonei estice Complexului Sportiv ”Dan Păltinișanu” ar putea avea potențialul de a bifa măcar parte din aceste cerințe, pe latura nordică a Bulevardului Doctor Iosif Bulbuca, spre giratoriul de la Calea Buziașului, astfel încât să nu fie nici în centru dar nici în mărginimea Timișoarei, cu posibilități de dezvoltare a căilor de legătură și în general al unui întreg complex tematic.

Dar dat fiind că suntem în Timișoara, e foarte mult până departe. Deoarece a căzut prizonieră unei situații paradoxale, căutând a se integra în cea mai mare viteză – și nu doar în a doua – mersului lucrurilor la nivel continental, însă pe un cadru structural general mai mult decât șubred și conceput cândva pentru alte nevoi, totul fiind completat de luptele intestine duse pentru acapararea butoanelor de control pe plan local și județean de clici de viermi la suflet cu interese personale și de grup dar nu ale comunității, cu capacul final pus fără doar și poate de gândirea îngustă și meschină, modul limitat de abordare a provocărilor induse de o veritabilă emancipare și nu doar de fațadă, precum și mentalitatea în general păguboasă din această cândva mândră capitală a Banatului, acaparată acum în tentaculele unei caracatițe. Și n-am zis mafie, că nu-i doar una.

Dar dați înainte, șefilor, și deversați zilnic toate elucubrațiile ce nu vă costă nimic despre mult visatele arene sportive, prin puzderia de oficioase mascând variate interese de grup, de partid și de stat. Niciodată nu e prea târziu însă Timișoara și-a căzut deja examenele în domeniu și din 1990 încoace, iar la derapajele generate prin opțiunile în favoarea defilării în frunte cu toată trupa actuală de mai mari sau mai mici dregători, mai mare râsul dar și rușinea. Chiar să nu mai fie cu cine iar la actuala clică să se reducă tot ce mai poate stoarce Timișoara!? Atunci, vai și amar! Însă, într-adevăr, speranța moare întotdeauna ultima…

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Baschet și etichetat cu , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.


Ultimele articole din categoria Baschet: