Unii tineri cu faptele drept pilduitoare dovezi în sine, un preşedinte al statului nici măcar cu mult mai simpla de rostit vorbă potrivită la momentul aparte al răsplătirii lor.
Unora le vin aşadar mai greu a lega vorbele – deşi şi pentru asta în special sunt remuneraţi regeşte, a da din gură, decât le vine altora a spori prin sport renumele unei naţiuni în lume.
Sau ilustrarea contrastului elocvent între pe de-o parte roadele meritorii ale faptelor exemplare din partea tinerilor români de ispravă înălţând „tricolorul” pe scena sportului mondial, iar pe de-altă parte incompetenţa însuşi preşedintelui ţării de-a nu stăpâni cum se cuvine vorbele mai lesne de articulat din „fişa postului”, funcţie impunând de la sine fluenţa discursului diplomatic protocolar.
Fâsâit într-un cadru oficial, al ceremoniei decorării sportivilor „tricolori” medaliaţi olimpic la Paris, dar nu numai a lor din lumea arenelor, într-o colosală gafă cu conotaţii chiar lugubre din partea lui Klaus Werner Iohannis, încurcând de-a binelea borcanele din vorbe – „comemorare” în loc de „ceremonie”, iar asta tocmai din partea unui… cadru didactic.
Sau dovada altfel decriptată c-aşa-zisul proiect „România educată” ori sloganul „România lucrului bine făcut” au fost doar vorbe-n vânt din sforăitorul repertoriu nesfârşit de larg al tipicului caragialesc pseudopolitician din Carpaţi, din moment ce şi de la vârful Administraţiei Prezidenţiale se poate rostogoli bolovănos lovitura unui „Dorel”, în acest caz pe adresa Dicţionarului explicativ al limbii române.
Şi-atunci cum ar mai rămâne cu mult invocatul şi vehiculatul „proiect de ţară”?
Să nu se fi ales de el oare praful, ţăndări, nu alta în mandatele profesorului de liceu reales şef de stat, dacă s-a pripit a-i şi „comemora” deja pe „tricolorii” medaliaţi olimpic în acelaşi ultim mandat al său în care era de datoria sa a-i decora în ceremonia din 11 septembrie 2024!?
Ba bine că nu.
O ceremonie a elogierii măiestriei şi performanţei sportive, şi nu o comemorare asociată strict momentelor solemne sau tragice.
Dar cum tot în 11 septembrie se împlineau şi 23 de ani de la demolarea controlată a „gemenelor” de peste Ocean, fals vândută opiniei publice mondiale drept altceva, şi gândul şefilor-marionetă executanţi de serviciu prin teritorii poate rămâne cuplat „comemorării” ca parte a întreţinerii mascaradei şi minciunii – o minciună de-o mie de ori repetată devenind truism, aşadar „numai avioane-n cap”, în cazul şi… capul unora.
Uitând de la mână pân-la gură diferenţele şi „scoţând porumbelul” ca ironie a sorţii, ca revanşă şi râset al istoriei pe calea de ieşire din scenă a celor împinşi temporar la înaintare a da nu neapărat doct din „clanţă”.
Iar citându-l întocmai pe alesul a milioane de români, ”Comemorarea de astăzi reprezintă fotografia de moment a multor ani de muncă din partea sportivilor, a unor generaţii tinere de oameni în sport, a unei istorii îndelungate cu multe bucurii, dar şi cu provocări…”
Metaforic vorbind, cel cu „România educată” în sertar îngropând dintr-o singură şi-unică vorbă roadele sub formă medaliată a acelor mulţi ani de muncă invocaţi de la pupitrul prezidenţial.
Suficient fiind de-astă dată şi-acest cuvânt pe post de altă dovadă supremă că Palatul Cotroceni era o pălărie mult prea mare pentru cel de la catedra de liceu, dar totuşi bine, bine înfiptă pe cap de către urzitorii ungându-l şi inducându-l în scenă.
Sportivi români şi-au făcut datoria vara aceasta la Paris la cea de-a XXXIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice, cucerind medalii la gimnastică artistică şi haltere dar mai ales la înot şi în special la canotaj, însă faptele lor cu trudă zămislite în „Oraşul Luminii” au fost umbrite cu conotaţii chiar sinistre dintr-o singură vorbă chiar la ora ceremoniei de decorare a performerilor şi altor figuri marcante ale lumii arenelor din partea Administraţiei Prezidenţiale, acoperind ulterior gafa măcar în scris, pe propriul site printr-o înlocuire, nu „comemorare” ci „ceremonie”.
Înţeleptului îi e de-ajuns o vorbă pentru înţelegerea mesajului, iar cititorului de pe prompter îi e suficient un cuvânt rostit în graiul liber pentru a se autodemasca.
Urâtă fiind „bătrâneţea” pe post de ultime luni ale unor mandate nu doar îngropând medalii din răstălmăcirea Dicţionarului explicativ al limbii române, ci îngropând de-a dreptul o ţară prăvălindu-se întins spre vreo 200 de miliarde de euro datorie externă.
Însă întotdeauna „A murit regele! Trăiască regele!”, fără a se trage şi învăţămintele, ci doar următoarele gafe de proporţii aşteptând cu nerăbdare a se rostogoli spre opinia publică.
O fotografie a momentului în 11 septembrie nefiind cea a anilor de muncă ai medaliaţilor olimpici din sportul românesc, conform profesorului care şi-a trădat catedra, ci a incapacităţii aşa-zişilor „aleşi” de fapt propuşi prin vânturarea lor din culise sub nasul norodului de a-şi exercita coerent articulat atribuţiile din „schema postului”, incompetenţă în sine pentru care şi erau iniţial identificaţi din umbră drept viitori „lideri ai maselor”.
Iar tragicomicul „mesele mă vor” din 1989 s-a şi pus postdecembrist repetitiv la cale, mai subtil sau mai pe şleau, inclusiv în cazul celui cu „avioane-n cap” şi implicit „comemorarea” în gură, de unde şi picajul în gol din ultimele peste 3 decenii inclusiv al sportului carpatin, de la zestrea de spre exemplu 7 medalii de aur, 11 de argint şi 6 de bronz la ediţia din 1988 de la Seul a Jocurilor Olimpice de vară, 24 în total pentru locul 8 mondial, la mult mai modestele bilanţuri ale participărilor recente, 1-1-2 în 2016 la Rio de Janeiro, 1-3-0 în 2021 la Tokyo şi 3-4-2 vara aceasta la Paris.
Grăitoarele cifre vorbind elocvent de la sine în privinţa rostogolirii de-a berbeleacul a arenei interne căreia carul i-a fost dispus înaintea boilor prin politici şi strategii demascând mentalităţi greşite şi implicit lipsa voinţei unei radicale schimbări autentice pe aceste meleaguri – totul ca urmare a limitărilor conştiinţei spirituale.
Iar până şi-această brumă de medalii în comparaţie cu zăpezile de-altădată fiind îngropată dintr-o vorbă rostogolită taman de la vârful statului, atât cât a mai şi rămas din el.
Şi-atunci şi ce şanse reale ar mai putea avea cu-adevărat această naţie mereu hrănindu-şi iluziile deşarte!?
Strict acele şanse pe care şi le poate asigura un popor care neîndoielnic îşi merită cu prisosinţă pseudoconducătorii, oglinzi în faţa neputinţei colective a maselor de a-şi înfrânge fricile şi individualismul eronat asociat scânteierii divine.
De fapt, şeful de stat n-a surprins deloc, ci doar a reconfirmat în nume personal şi-al pseudoclasei politice indiferent de coloraturi şi miasme că vlădică şi opincă se merită reciproc.
Şi că sportul, precum alte domenii ale vieţii sociale, poate fi sabotat nu doar prin cele puse sau nepuse la cale, caz al „proiectului de ţară” din România postdecembristă, ci şi dintr-o singură vorbă.
Eficienţă pe post de paradox extrem într-o coruptă moral naţie ajunsă datoare vândută pe seama propriilor slăbiciuni şi a ineficienţei întreţinute sistemic în România formelor fără fond.
Iar cine se-mbată cu apă rece că „uite domnule ce s-a reuşit la Paris!” chiar nu deduce nivelul masiv al decăderii în special din noul mileniu, preferând amăgirea de-a se lăsa minţit frumos cu aceeaşi frecţie la piciorul de lemn a salvării aparenţelor şi reciclării falselor impresii.
