Sporttim uneşte oameni. Ex-canotoare, foste colege în 1973 la Metalul Bucureşti, se regăsesc în urma unei consemnări despre… ape şi vâsle

Un reportaj despre canotajul timişorean, publicat de Sporttim în 2010, şi pe marginea căruia cititorii, dintre foşti sportivi, au trimis în timp mesaje de aducere aminte, are încă şi acum căutare, foste colege de club răspunzându-şi şi regăsindu-se practic după ani buni, să cam fie 4 decenii. Mulţumindu-le personal că ne lecturează şi bucurându-ne că, fără să vrem, s-au reapropiat, le-am pus în legătură directă, noi rememorând integral mai jos consemnarea de la vremea respectivă, prezentată sub titlul „Canotajul local, cu vâslele, dar şi cu… lopata şi aspiratorul”. E drept, interlocutorul Ioan Matei a aruncat între timp prosopul iar Florin Marian Enache a ajuns şi el la un club bucureştean, dar aspectele de ordin general au rămas în mare aceleaşi, tot de actualitate…

Deşi dură, partea frumoasă e ieşirea pe apă. Pe uscat, greutăţile de tot felul ale canotajului pot fi descurajante…

„Prin alte părţi, antrenorii apar destinşi la pregătiri, echipaţi impecabil”, oftează Ioan Matei, sprijinindu-se în lopată. Suntem în curtea secţiei de canotaj a C.S. Banatul, unde antrenorul de 58 ani reîngrădeşte şi reamenajează, în paralel cu lărgirea în interior a sălii găzduind ergometrele şi aparate de forţă. În Timişoara, antrenorii de canotaj antrenează, fac selecţia şi programul de pregătire, construiesc ziduri şi chiar fac curat. Iar juniorii ajută, înainte şi după antrenamente, fotografia de prezentare a reportajului, cu Alex Iorgovan lansându-se în încălzirea pe apă, fiind partea plină a paharului…

La CS Banatul cel puţin, clădirea e şi pe post de dormitoare pentru unii juniori veniţi de la ţară. „E un club independent, privat, ce găzduieşte activitatea de creştere a acestor canotori. Ne autofinanţăm şi sunt multe de făcut”.

În primul rând, antrenamentele. Nimeresc într-o miercuri, şi ce văd? „Fie şi pe ploaie, câtă vreme nu îngheaţă Bega, se vâsleşte”, dă din umeri Ioan Matei. E o dimineaţă cu frig iernatic, soarele e cu dinţi iar pe ponton, jos la apă, vântul scade şi mai mult temperatura. „V-aţi luat şi brâurile, nu doar căciulile?” îşi întreabă antrenorul băieţii.

Juniorii CS Banatul ies pe rând în kilometrii de încălzire. Apoi e antrenamentul propriu-zis…

După o încălzire de 7-8 minute, pentru creşterea mobilităţii, şi două ture de alergare peste podurile Mihai Viteazu şi Michelangelo, tinerii canotori sunt gata pentru primul contact cu apa, pe cel puţin 3 kilometri, pornind în aval. E o zi ca oricare alta, dintr-un ciclu săptămânal de pregătire uneori şi cu peste 7 şedinţe, în care îi mai aşteaptă ca trunchi al antrenamentului două serii a câte 2.000 metri, cu o cadenţă de 16-18 vâsle pe minut. Dacă nu vi se pare suficient, ei bine, sportivii încheie cu alte 30 de minute de alergare.

„Aperitivul” e rutină, veşnic stas, cu 7-8 minute de încălzire, două ture de alergare peste poduri şi 3 kilometri de vâslit pe apă, după care, în funcţie de parametrii sportivilor şi factori legaţi de nivelul şi perioada de pregătire ori condiţia lor medicală, programul variază de la zi la zi. Lunea de exemplu cu 6.000 metri de vâslit, urmaţi de alţi 2 kilometri, cu o cadenţă „4” de doar 12-14 rame pe minut, şi 30 minute de alergare la final. Marţea creşte ritmul, la 14-16 pe minut, într-o serie de 4 kilometri plus o alta de 2.000 metri, urmate de forţă şi o oră de dezvoltare fizică generală.

Tabelul cu ciclul săptămânal numărul 4 de pregătire la CS Banatul. Desert, „forţa”…

Forţa? Genoflexiuni, ramat orizontal, scăriţă, abdomene, flotări. Pot fi şi şase serii a câte 8 repetări din fiecare exerciţiu. Miercurea creşte ştrocul, la 16-18 vâsle pe minut în două porţii de 2.000 metri, iar joia coboară la 12-14 pe minut în două serii a câte 4 kilometri, finalul de săptămână fiind la o intensitate mare, cu o cadenţă de 18-20 vâsle pe 2.000 metri şi apoi pe 1 kilometru.

Şi apoi, bineînţeles, multe depind şi de tehnica şi tactica aleasă în funcţie de echipaj, care poate fi individual, pereche sau de 4, în probe de vâsle sau rame. Se adună şi peste câte două ore de antrenament, dimineaţa şi după-amiaza, cu şcoala între, iar complexitatea acestui sport costisitor îi îndeamnă pe antrenori să solicite un sprijin consistent pentru continuitatea la Timişoara măcar cu Juniorii I, dacă nu şi la nivelul seniorilor, ca pe vremuri şi cum ar fi normal.

Selecţia, şi prin nordul Moldovei…

Fiecare junior ajuns la cluburile locale are povestea sa când e vorba de selecţie, după cum povesteşte Ecaterina Calapis, de la CSŞ Bega: „Pe Alexandra Hada am remarcat-o întâmplător în gară, când ne pregăteam să plecăm în cantonament. I-am vorbit şi m-a refuzat, neştiind despre ce-i vorba în canotaj. Sau îmi aduc aminte de Mirela Rogoz, la Arieşeni fiind, într-o sală de clasă. I-am rugat pe elevi să se ridice în picioare, să vedem care e mai înalt. Tocmai ea n-a vrut să se ridice. Dar acum sunt cu noi!”

Între fetele din barca CSŞ Bega, şi anume Alexandra Hada, Cristina Butnariu, Adelina Mureşan şi Mihaela Tudose, se regăsesc eleve care iniţial s-au ferit de selecţia antrenoarei Calapis, la descinderea dumneaei în şcoli. Pofta vine… vâslind

Parametrii sunt seci. La fete, 1,80 înălţime, o anvergură a braţelor întinse în lateral de 1,84 metri şi de 2,32 metri deasupra capului. În aceste condiţii, selecţia naturală primează din start. Ioan Matei, de la CS Banatul, îşi aminteşte de un tur prin judeţele Botoşani, Suceava şi Maramureş, chiar şi prin zona comunei Mihăileni, a multiplei campioane olimpice Elisabeta Lipă: „Statistica spune că majoritatea campioanelor se trag din acea zonă, fetele fiind mai viguroase şi mai determinate să-şi facă un rost prin alte părţi, mai îmbelşugate. De aceea am optat să dau un tur, ce-i drept în cea mai mare viteză, vreo lună, pe drumuri dintre cele mai desfundate, între sate. Lovindu-se de greutăţi şi de munca fizică, ar fi mai predispuse efortului, să spună da provocării. S-a dovedit însă a fi în van, deşi selecţionasem 13 potenţiale junioare în parametri. N-au venit, din păcate. N-au găsit motivaţia suficientă”.

Fiecare antrenor cu programul său de de forţă. La CSŞ Bega sună cam aşa…

Selecţii, programe de pregătire, antrenamente, inclusiv luând şalupele şi urmărindu-şi ambarcaţiunile elevilor în avalul Begăi, şi nu în ultimul rând activităţi gospodăreşti. Pe Ioan Matei l-am găsit de fiecare dată construind, inclusiv noua sală lărgită cu cele 8 ergometre a 1.500 euro bucata. Pe celălalt mal, la CSŞ Bega, fosta canotoare Calapis îmi arată aspiratorul adus de-acasă, odată cu disponibilizarea femeii de serviciu:„Nu putem da cu mătura, căci s-ar ridica praful iar juniorii l-ar inhala în repetiţiile la ergometre”. Calapis şi Bena, cu ingeniozitate şi efort, au reamenajat vechiul hambar de ambarcaţiuni în această sală funcţională cu ergometre şi aparate de forţă.

Pe pereţi, nu doar afişe inspiraţionale, „Sunt cel mai bun!”, „Depăşeşte-ţi colegul, învinge-ţi adversarul!”, dar în faţa ochilor juniorilor sunt şi sfaturile practice: „Foloseşte piciorul din atac!”, „Trage de umăr în degajare”, „Respiră în ritmul de lucru”.

Cătălin Arghire, Cristina Sorca, Daniel Donci şi Florin Enache, vicecampion Balcanic la 8+1, într-o zi normală la „ergo”, în sala CSŞ Bega, sub supravegherea antrenorilor Ecaterina Calapis, preşedintă a Asociaţiei Judeţeene de Canotaj, şi profesor Dorin Bena

Atmosfera de lucru e remarcabilă, disciplinată, dar antrenamentul nu se sfârşeşte aici. Fetele îşi scot bărcile din hangare şi le lansează de pe ponton, pun vâslele în rasterele lor, ba mai şi spală de mână: „Imaginaţi-vă că vin la 8 dimineaţa aici, înainte de şcoală, mănâncă şi ele ceva, şi-apoi se întorc. Altfel ar fi o nebunie, dacă nu le-ar place nespus canotajul. O fac din pasiune şi merită preţuire pentru rezultatele obţinute în numele Timişoarei!”

La canotajul sărac, nici norocul nu trage…

„Le-am recuperat la pasarelă, spre gară. Le dusese apa. Două ambarcaţiuni ce-au fost aruncate azi-noapte în Bega, de pe stativele lor. Noroc că nu s-au deteriorat. Mai rău, celor de la CSŞ1, secţia de kaiac-canoe, le-au rostogolit trailerul de transport al caiacelor…”, oftează Ioan Matei. Citesc pe ambarcaţiuni înscrisul în limba engleză. Hand made. Fabricate prin lucru manual. By West Kayak Paddles Canoe Rowing Sports. În bărcuţe s-au investit timp, bani şi migală, ca să nu mai amintim de plăţile făcute de clubul timişorean. „Nu-s ieftine. Una de 8 vâsle, din China, am luat-o la un preţ de dumping, 25.000 euro, iar una convertibilă, pentru vâsle sau rame, pereche, e cam la 13 mii”.

Ce minţi bolnave ar putea împinge în Bega echipamentele sportivilor din oraş?

Nu-i de-ajuns aşadar că antrenorii din canotajul timişorean se luptă pentru o masă caldă de prânz în faţa sportivilor, pentru îmbunătăţirea bazei materiale, construind pe cont propriu, ori se confruntă şi cu cazuri limită, în care juniori le leşină pe aparate ori câte un ghinionist îşi rupe clavicula.

„Ceea ce echivalează cu 2 ani out… Cât despre băieţii leşinaţi de efortul depus, credeţi că l-ar mai face dacă nu s-ar automotiva? Imaginaţi-vă că selecţionaţii noştri nu provin din mediile familiale cele mai favorizate, ci mai degrabă dintre nevoiaşi, care părinţi cât îi pot ajuta cu adevărat pe copii!? Şi văd sosirea lor la club ca o şansă de mai bine, ca o manta de vreme rea”, explică Matei.

În plus, canotorii sunt vulnerabili şi unor asemenea atacuri. Trei reprezentanţi ai Primăriei, ajunşi la faţa locului, deplâng şi ei aruncarea echipamentelor în Bega: „Într-adevăr, poţi fi luat în derâdere dacă te zbaţi pentru sport”.

Ambarcaţiuni şi vâsle, în hangarul celor de la CSŞ Bega

Discutând pe tema greutăţilor şi lipsurilor cu care se confruntă canotajul local, unele de bază, Matei foloseşte cuvântul„nebun” când se referă la efortul depus pe… mai nimic. „În total, în România sunt 52 antrenori de canotaj. Atât. În asemenea circumstanţe, bronzul smuls la Karapiro e de fapt de aur, peste posibilităţile noastre actuale. Nu se ştie că ambarcaţiunea transportată în Noua Zeelandă a sfârşit avariată pe drum. Comparativ, de exemplu Olanda are 2.500 antrenori şi 10.000 sportivi, care n-au altă grijă decât să se echipeze şi să se antreneze. Noi vâslim cu bărci de împrumut sau ne deplasăm cu maşini proprii, de exemplu cum am făcut-o chiar eu la Bled, cu ambarcaţiunea pe maşină, 50 de litri în tanc şi covrigi… Nu sunt condiţiile optime pentru un ciclu de pregătire olimpic, lung de 8 ani pentru un junior. Dintre noi, sunt antrenori care au aruncat prosopul, şi-au luat calea străinătăţii. Lucian Moldovan, fost la CFR Timişoara, a ales Spania, echipajul său de 4 rame băieţi depăşind România. Aşa pierdem încet, încet lungimi de barcă”.

„Nebunia” sa a fost şi-n trecut pasiunea şi ambiţia altora. Îmi povesteşte despre Francisc Cerhati, cazangiul care a pus umărul, cu roaba, la zidirea actualului sediu, devenind ulterior campion al ţării la canotaj. Se întâmpla pe când Timişoara, graţie primarului de-atunci, la rândul său canotor, îşi extindea baza nautică şi la fostul CFR, care a preluat clădirea după război, la ora actuală proprietarul în acte fiind CS Banatul dar nebuloasa ţinând de revendicarea făcută de CFR şi dorinţa cu bătaie lungă a autorităţilor de a utiliza spaţiul poate în alte scopuri.

Partea a II-a: Sudoare pentru înlocuirea vicecampionului mondial plecat

Canotajul timişorean speră să preia la anul Centrul Olimpic Naţional de juniori I, pentru a da continuitate pregătirii şi roadelor culese cu cadeţii, dintre care vicecampionul mondial Cristian Pârghie a fost pierdut nu demult pentru alte ape…

În 2008, juniorul descoperit de Elvira Văsuţ la Colegiul Tehnic MIU avea să devină vicecampion mondial la dublu vâsle din postura de canotor al CSŞ Bega Timişoara. În mod normal, ţinând cont de efortul depus pentru şlefuirea sa, Timişoara ar fi trebuit să ţină cu dinţii de talentatul Pârghie. Cristian n-a primit însă indemnizaţie de efort, şansele să-şi continue cariera înspre seniorat aici aşadar anulându-se. El a trecut cu dublă legitimare la Olimpia Bucureşti, continuându-şi activitatea departe de luciul Begăi, cu consecinţele de rigoare.

Mai exact? „E un caz clasic. Din două valori, mereu o preferă pe a lor în detrimentul celor plecaţi de-aici, mai ales cu ocazia competiţiilor internaţionale. Anul acesta a coborât pe locul 5 pentru că a fost ales la pereche cu un băiat cu 30 de secunde sub nivelul său. L-a tras în jos, chiar colegul său recunoscând asta”, îmi explică Ioan Matei, de la CS Banatul, ideea fiind repetată în altă formă şi de Ecaterina Calapis, de la CSŞ Bega. „Pe vremuri, eram remuneraţi din producţia de stat, urmam învăţământul superior şi vâsleam pe apă pentru Timişoara, şi ca seniori. Acum însă, de aceea nu există seniorat în canotajul local, pentru că nu ne putem autosusţine la acest nivel, canotorii fiind obligaţi să urmeze o facultate şi să lucreze. Totul se rupe la pasul de la juniorii II. Din păcate, odată ajunşi la Centrele Naţionale, aleşii cad pradă selecţiilor în bărci pe prietenii, pe simpatii, aspecte de care aveam să mă conving la faţa locului. Şi-n acest an am avut o fată care n-a ajuns la Balcaniadă, în ciuda timpilor săi, pentru că n-ar fi avut o anume mişcare a braţului. Ceea ce are de fapt de-a face şi cu comoditatea selecţionerilor de a nu regla barca în funcţie de sportiv, cum este recomandat, şi nu invers”.

În canotaj, pe cât de nemiloasă e lupta cu secundele, pe atât de mare e miza câştigării simpatiilor. Ca oraş lansându-se încă din 1863 la apă cu Asociaţia Regata, Timişoara râvneşte pe drept în această iarnă la obţinerea finanţării din partea Comitetului Olimpic Român pentru găzduirea pe malurile Begăi a Centrului Olimpic Naţional de juniori I. Importanţa ancorării sale pe canalul nostru ţine de păstrarea la vatră a unor tinere speranţe cu care se lucrează cu sârg şi pasiune, în condiţii vitrege, şi nu fără rezultate.

Dar odată remarcaţi la nivelul juniorilor II, cei mai buni dintre tinerii canotori timişoreni sunt înhăţaţi la celelalte Centre Naţionale. De aici şi încercările antrenorilor localnici de a stopa exodul prin înfiinţarea unui Centru chiar aici. „Ideea unui Centru de juniori II la Timişoara a izvorât în anul 2004 iar recent a fost pus pe roate, în baza unei colaborări cu Federaţia Română, incluzând cheltuieli de masă în valoare de 30 lei pe zi de persoană. În toamna lui 2008 la clubul vecin, de pe celălalt mal, CSŞ Bega, iar în 19 octombrie 2009 a intrat în activitate şi aici, la noi”, explică Ioan Matei, de la CS Banatul.

„Roadele se văd, în sensul că juniori de-ai noştri au fost selecţionaţi în Centrul Naţional de la Snagov, la categoria I, 16-18 ani… Ioana Iancu, Ciprian Novac şi Beniamin Turtureanu. Dar adevărul e că… i-am pierdut”, a continuat Matei, care este ajutat în pregătirea sportivilor de elevul său, Lucian Mincu, 21 ani, campion naţional de tineret, actualmente student la F.E.F.S.

Atât Matei cât şi colegii săi de la CSŞ Bega, Ecaterina Calapis şi profesorul de sport Dorin Bena, subliniază faptul că Timişoara are toate atributele pentru a găzdui şi ea un Centru Naţional de Juniori I: „În primul rând e Bega, care, spre deosebire de Snagov, lac mai nou permanent brăzdat de şalupe de agrement, e un canal navigabil ideal pentru antrenamente şi competiţii. În al doilea rând, chiar şi înghesuite şi pe alocuri deficitare şi învechite, bazele materiale de pe ambele maluri, de lângă <Vaporul> şi de-aici, de la fosta bază CFR, sunt accesibile în acest scop. Şi-atunci ce i-ar costa să ne dea juniorii I aici, decât să-i risipească pe cei plecaţi de-aici? Chiar nimic! Ba nu… Bunăvoinţă!”

Pe Bega s-a vâslit în concursuri în 2010, după ceva vreme… C.N. Fond

Ceva speranţe au înmugurit când cu găzduirea pentru prima oară după 12 ani de către Timişoara, între 8 şi 10 aprilie, a Campionatului Naţional de Fond pentru juniori, parteneriatul dintre cluburile locale pe de-o parte, CSŞ Bega, CS Banatul, CS Universitatea şi CSM, şi autorităţi, asigurând cadrul adecvat pentru găzduirea cluburilor oaspete cu tot cu ambarcaţiunile lor, a federalilor şi a 25 arbitri.

Ecaterina Calapis, vâslind cu succes pentru alb-violetul Politehnicii până în anii ´80, e pe aceeaşi lungime de undă:„Nu ne alegem practic cu nimic din plecarea vârfurilor noastre la Centre. Părinţii lor sunt nemulţumiţi şi îngrijoraţi dacă le pleacă acolo, neîncrezători, iar copiii ne sună că nu le e bine, că se simt dezavantajaţi. Argumentul împotriva pledoariei noastre este că prin înfiinţarea unui Centru şi la Timişoara ar scădea competitivitatea lor. Dar din contră… Ar deveni cu atât mai competitivi, trăgând pentru a dovedi că merităm să avem un Centru şi <acasă>. Există la Snagov, Năvodari, Orşova şi Fălticeni, unde antrenorul locului s-a întors după ce se răzvrătise pentru strămutarea la Iaşi, fără condiţii, căldură, alimentaţie corespunzătoare”.

Ce interese nu lasă canotajul timişorean să respire normal?

„Vom face în iarnă lobby pentru ca la anul să fie o echipă de Juniori I şi la Timişoara. Să nu ne mai plece elevii! Depindem însă până şi de faptul că alocarea fondurilor e condiţionată implicit de rezultatele anuale obţinute, iar comparativ cu alte ramuri, canotajul s-a întors <doar> cu un bronz în proba de 8 1 de la Karapiro. Pledăm însă pentru a găsi înţelegere la domnul Dobrescu, secretarul C.O.R.”

Pe lângă Cristian Ilie Pârghie, care se antrenează cu Tineretul la Snagov, Timişoara i-a cedat din acelaşi motiv printre degete pe Radu Stanciu, ajuns alături de Pârghie, pe juniorii I Adrian Cionca, Mirela Rogoz şi Roxana Maftei, aflaţi şi ei la Snagov, plus pe Ionuţ Atofanei, sfârşit pe malul Dunării, la Orşova, unde antrenează Elvira Văsuţ, şi dumneaei de la CSŞ Bega, care are un reprezentant între dascăli şi la Snagov, în persoana lui Nicolae Vulpe, creditat de cei 7 ani în canotajul asiatic, prin India şi Singapore.

Cu toţii culeg medalii doar cu numele pentru CSŞ Bega. Nu mai sunt pe malurile noastre…

Bega ar fi un cadru ideal pentru pregătirea într-un Centru Olimpic Naţional de Juniori I. Se aude?

Ca un Post Scriptum

În mare, lucrurile stau astfel. Timişoara selectează, modelează şi lansează în canotaj juniori III şi II ce ajung şi în continuare să strângă salbe de medalii, ca juniori I, la tineret şi seniori. Dar pentru alţii, nu de pe malurile Begăi. Iar cluburilor locale şi antrenorilor nu le rămâne nimic de pe urma benzii rulante de generaţii ajunse sub tricolorul României, ci poate regrete şi amintiri, transferurile contracost ca de exemplu în fotbal fiind inexistente. Mai rău, pe la Centre Naţionale şi loturi nu neapărat primează criteriul valoric, alţii fiind preferaţi în detrimentul celor de pe-aici, iar colectivele rămase în Timişoara se zbat în aceleaşi lipsuri şi în anonimat.

Şi mai agravant, valoarea premiilor cucerite la nivel naţional, la Balcaniadă şi chiar Campionatul European fiind depreciată în ochiul opiniei publice, nimic altceva decât medaliile mondiale sau olimpice părând a conta cu adevărat, truditorii de suflet din canotaj sunt tot mai eronat percepuţi în duelul lor inegal cu alte structuri federale, ce beneficiază de baze materiale şi bugete net superioare. Când un bronz mondial smuls mult peste capacităţile actuale ale canotajului nostru ajunge să fie luat în derâdere, atunci întreaga suflare a acestei discipline sfârşeşte prin a vâsli şi mai mult împotriva curentului. Iar mica barcă a canotajului de pe Bega, de la baza piramidei acestei ramuri sportive, e cu atât mai vitregită de circumstanţe.

În concluzie, într-o societate civilă şi comunitate ce-şi respectă şi preţuieşte activitatea sportivă de performanţă, un peisaj sănătos al canotajului timişorean ar arăta astfel în viziunea truditorilor cu ambarcaţiuni cu vâsle… Amatorii de istorie ar vizita aidoma unui muzeu colecţiile fotografice şi documentare despre trecutul canotajului local, expuse în locuri de cinste ale urbei, nu putrezind într-o cabană uitată de lume. Spectatorii s-ar putea reîntoarce pe maluri, dacă s-ar sprijini reînnodarea parteneriatului cu asociaţii străine, Cupa Speranţei Ştefan Bronovschi găzduind în 2007 ultima Regată pe Bega cu participare internaţională, graţie contactelor antrenorilor locului în Belgia. Timişoara s-ar alătura Snagovului, Orşovei, Năvodariului, cu un Centru Naţional de Juniori I, pe canalul navigabil, şi ar dezvolta încet, în paralel, şi o flotilă de agrement pentru publicul amator local. Iar baza materială s-ar ridica la un standard decent, spre normalitate, prin redirecţionarea spre canotaj a clădirii Facultăţii de Hidrotehnică, amplasată pe mal şi actualmente nefolosită.

Visele pot deveni realitate. De ce n-am fi un Boston în miniatură, care dintr-o săptămână de Regate în stil marinăresc, de la 8 la orele 20 punct, generează 2,5 milioane dolari veniturilor locale?

Acest articol a fost publicat în Canotaj și etichetat cu , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


noua × = 45

 


Ultimele articole din categoria Canotaj: