Poate am mai scris despre cele ce urmează, nu îmi amintesc precis.

Fac parte dintr-o organizaţie profesională în care se presupune că s-au adunat cei mai experimentaţi practicieni specializaţi în managementul firmelor în dificultate.

Admiterea se face pe bază de recomandări, nu intră oricine, spre deosebire de multe alte asociaţii profesionale care au ajuns să îşi piardă credibilitatea. 

Asociaţia cu pricina, să-i spune ABC, a organizat în urmă cu vreo doi ani o conferinţă internaţională la care au fost invitaţi să participe şi omologii occidentali. Conferinţa a fost organizată la BNR, ceea ce a crescut şi mai mult prestigiul evenimentului.

Am participat şi eu din postura de membru oarecare, cred că singurul din afara Bucureştiului, în favoarea apartenenţei mele la organizaţie figurând şi un trecut corporatist vechi de peste 20 de ani.

Au fost prezenți şi invitaţi din ministere, a vorbit destul de multă lume.

Memorabil pentru mine a fost un speaker, american din Texas care ne-a spus direct: „Europa trebuie să înveţe să trăiască fără să se mai aprovizioneze cu energie din Rusia.”

Toată sala plină de specialişti în rentabilizarea întreprinderilor aplauda frenetic.

După vreo 20 de minute în care tehnocraţii români s-au împărtăşit cu înţelepciune texană a urmat sesiunea de întrebări şi răspunsuri. Deşi la astfel de evenimente e greu să te pui de-a curmezişul, riscând ca toată lumea să se uite chiorâş la tine, nu m-am putut abţine să nu mă ridic în picioare şi să-l chestionez politicos pe american asupra modului în care va arăta viitorul industriei europene.

A urmat un scurt dialog de tipul următor:

– Ce se va întâmpla cu industria europeană dacă nu va mai avea acces la energie ieftină?

– Vor fi construite / extinse terminalele pentru gaz lichefiat în porturile din Spania şi Portugalia. Apoi, acesta va fi transportat prin conducte spre centrele industriale din Germania şi Franţa.

– OK. Dar gazul lichefiat va fi mai scump, nu?

– Evident.

– Există reţele de conducte care să transporte gazul din porturile de la Atlantic spre centrele industriale?

– Nu. Ele vor trebui construite.

– Dar asta va dura, nu?

– Da, va dura 5-6 ani.

– Şi ce se va întâmpla cu industria manufacturieră europeană în aceşti 5-6 ani? Nu e o perioadă tocmai scurtă.

– E foarte posibil ca industriile manufacturiere europene să trebuiască să-şi mute centrele de producţie în Mexic şi Brazilia, dacă vor să supravieţuiască. Europa trebuie să se specializeze în industrii de înaltă tehnologie.

Eu am tăcut.

Sala care începea să dea semne de nelinişte că un prost local s-a aflat în treabă permiţându-şi să deranjeze prestigiosul oaspete s-a relaxat.

Au urmat aplauze, lumea a ieşit la cafea.

Cum nici nu dormisem bine, m-a luat cu friguri, gândindu-mă: „Băi, ăştia nu realizează ce le-a spus omul ăsta?! Că intenţionează să închidă industria europeană şi că sutele de mii de oameni care au mai rămas activi în economia românească lucrând la subsidiarele locale ale firmelor multinaţionale îşi vor pierde locul de muncă?”

Răspunsul este: NU.

NU REALIZAU ceea ce în mod surprinzător de onest le fusese spus în faţă.

Asta dacă trecem peste întrebarea dacă erau cu adevărat interesaţi de soarta industriei româneşti şi nu doar de a face „networking” cu mai marii băncilor româneşti şi cu omologii străini.

Un al doilea exemplu vine dintr-o discuţie privată cu o persoană implicată în actualizarea unor aspecte din legislaţia românească.

Persoana respectivă, tehnocrat de rang înalt, era plătită de Banca Mondială pentru a „armoniza” legislaţia românească în concordanţă cu anumite recomandări ale Băncii Mondiale.

Am întrebat-o dacă ştie cine sunt acţionarii Băncii Mondiale şi ai FMI, răspunsul fiind, evident „băncile centrale”.

Cum nu mă las uşor la chestiuni de genul ăsta, am revenit:

– Dar la băncile centrale, mai ales la FED, banca centrală americană, ştii cine e acţionar?

– Nu.

– Şi nu te interesează? Nu vrei să ştii pentru cine lucrezi de fapt? Indirect lucrezi pentru ei.

– Nu. Tu te ocupi de chestiuni de genul ăsta. Eu ştiu că modificările pe care le propun sunt bune, sunt necesare mediului economic. Îmi e suficient.

Sigur că persoana din faţa mea nu era nici proastă, nici neinformată şi cunoştea măcar în termeni aproximativi cine era „beneficiarul final”, ca să folosim terminologia profesională.

Ce vreau să spun cu cele două exemple de mai sus?

Când în următoarele două săptămâni veţi auzi foarte mult colportându-se părerea unor „mari intelectuali”, a unor „tehnocraţi” mustind de experienţă şi înţelepciune, să vă aduceţi aminte de exemplele de mai sus.

Din păcate, în ultimii 30 de ani, în crema intelectualităţii, a clasei politice şi economice din România (şi chiar din Europa) au fost promovaţi şi răsplătiţi oamenii care nu pun probleme, care se conformează unor foi de parcurs primite din afară. Cei care au primit stipendii, funcţii, grade, pensii şi ranguri academice sunt doar cei care nu au pus probleme.

Ei vor veni acum să ne ţină lecţii, să ne împărtăşească din profesionalismul lor.

În imagine Augustin Carstens, General Manager al Băncii pentru Reglemente Internaționale