În general cu un aer detaşat, uşor aferat, împănat pe-alocuri cu oarecare preţiozitate şi chiar spleen în „disecţiile” din emisiunea Fotbal Club de la Digi Sport, Ilie Dumitrescu iute s-a aprins în schimb într-o vehementă combustie din şezut în direcţia unui fost coleg de naţională, Dorinel Munteanu, la care s-a referit până şi-n sensul că „nu e tolerant” pe seama unei ieşiri a antrenorului gălăţenilor de pe podiumul SuperLigii în prima repriză a jocului de vineri seară Oţelul – Dinamo 1948, încheiat 1-1, izbitor fiind de fapt contrastul între stilul tipic „aşezat” al bucureşteanului din studio şi propria-i bruscă vehemenţă din vorbe la adresa „Furnicii” din spaţiul tehnic. 

Ori ce-a avut la gură Dumitrescu din liniştea studioului firmei de cabluri, că „nu se poate aşa ceva”, că „nu ai voie să faci” şi „nu poţi avea o reacţie de genul ăsta!”, a depăşit de fapt în intensitate – prin insistenţa cu care a înfierat „corecţia” şi prin luare de tricou aplicată de Munteanu unui tânăr titular român al Oţelului – însăşi învolburarea în sine a „Furnicii” recordman al selecţiilor pentru România în tumultul jocului acasă din etapa a X-a a primei scene.  

Încât pe bună dreptate bănăţeanul a remarcat, intervievat fiind după meci, „acesta a fost incidentul care s-a mediatizat imediat.”

Corectă observaţie punctată de „Furnica” strângătoare a 134 de apariţii în „tricolor”, record cu tot cu 16 goluri marcate la naţională, care va să zică mai mult decât dublul selecţiilor adunate de Ilie Dumitrescu, 62.

Dorinel Munteanu străduindu-se cu bune şi rele de-aproape 20 de ani, iniţial ca antrenor-jucător, a-şi croi şi-n spaţiul tehnic o carieră pe măsura celei extrem de pline în teren pentru naţională dar şi-n cele 10 sezoane pe muchie în fotbalul occidental, punând osul la greu pentru două cluburi în 8 ediţii de Bundesliga, fără a insista prea mult în a reaminti în contrast că analistul stilizat din studioul cablagiilor n-a prins nici 30 de meciuri în ansamblu pentru Spurs şi West Ham, iar tentativa carierei în antrenorat i s-a stins oricum încă de-aproape 15 ani.  

Reorientându-se cât se poate de convenabil. 

Există aşadar un evident contrast probat de fapte între pasiunea greu egalabilă pentru fotbal cu care a înţeles Dorinel Munteanu să-l înfulece pe nerăsuflate ca mod de a-şi urma menirea şi vocaţia – veritabil stil de viaţă, şi comoda alternativă convenabil aleasă de Ilie Dumitrescu nu sub forma prezenţei pe margine în treningul vreunui club, prezenţă mereu sub presiune, ci a etalării cravatelor din garderobă în faţa camerelor de luat vederi. 

După ce Dumitrescu preferase încă de la 29 de ani a-şi agăţa în 1998 ghetele în cui, cu o frugală revenire în roş-albastru la sosirea din Mexic, Munteanu încă a mai jucat în schimb spre 40 de ani şi la vasluieni în sezoanele succesive de formare în antrenorat în care continua în paralel şi-n „iarbă” pentru CFR Cluj şi FC Argeş, în cele din urmă chiar şi la 40 de ani ca antrenor-jucător al Universităţii Cluj, fundaţie pe post de lansare spre acel titlu de campion al ţării adjudecat peste alţi doar 3 ani pe banca tehnică a dunărenilor, ca tânăr antrenor la 43 de ani.

Unul continuând a lua la fel de mult din plin în piept viaţa sportului rege, deşi cu tot renumele recordului selecţiilor sale inclusiv cu câte două participări la „Mondiale” respectiv „Europene” – asta după ce îmbrăca şi „tricolorul” României U21, plus decada în fotbalul de club vestic, celălalt ieşit fiind în schimb încă din 2010 din circuitul antrenoratului, dandy prin studiouri şi pe la filmări pentru case de pariuri, dar făr-a putea împărtăşi de exemplu la rândul său dac-o fi transpirat pentru „tineretul” reprezentativei FRF, altă etapă „arsă” de ciocolatiul bucureştean.

Iar cine dintre ei, Munteanu ori Dumitrescu, aduce un mai mare aport fotbalului din rolul exersat, unul ca truditor inclusiv în ale instruirii tânărului jucător român ivit cu un inevitabil insuficient bagaj din sectorul juvenil, implicit nici pe departe pregătit în totalitate în faţa meandrelor senioratului, celălalt cu „disecţiile” din şezut şi departe de vâltoarea fazelor de joc, e cât se poate de limpede şi clar. 

Fără a mai adăuga că nu la fel de evident ar fi aportul pe care l-ar putea aduce Ilie Dumitrescu sănătăţii organice a fenomenului şi mentalului maleabil al tânărului jucător român prin publicitatea efectuată şi tot prin intermediul micului ecran firmelor de pariuri, cu toate complicaţiile vădite sau mai subtile ce-au fost induse integrităţii fotbalului de pe urma infiltrării acestui domeniu în sportul rege, în care între timp a dat din plin buzna, „stăpân” de-a binelea. 

Rândurile de faţă nefiind o pledoarie pro-Munteanu, în apărarea cărăşeanului din Grădinari, care în minutul 33 al meciului acasă de campionat, la 1-1, a izbucnit verbal la adresa fundaşului lateral al Oţelului, David Maftei (20 de ani), care tocmai greşise o minge în tuşă şi pe care în plus, la muştruluiala de la margine, l-a şi luat de guler, ci a orientării obiectivului tocmai spre remarca bine punctată apoi de către „Furnică”, şi-anume „acesta a fost incidentul care s-a mediatizat imediat.”

Bineînţeles, în căutarea nodului în papură pe seama antrenorului secund clasatei în elită.

În căutarea în studio a subiectului magnetizând audienţa.

Fără ca mulţi să-şi pună problema că poate Munteanu o fi avut motivele sale cât se poate de întemeiate să sporească intensitatea „corecţiei” la adresa unuia dintre cei numai şi numai 2 titulari români dintre jucătorii de câmp ai Oţelului, Maftei alături de Pop.

Acesta putând constitui în fapt un motiv de preocupare pentru aşa-zişii „analişti” dar şi pe post de punct de plecare al unei necesare dezbateri, de ce atât de puţini tineri români suficient de competitivi pentru a fi aliniaţi la nivelul rigorilor SuperLigii, dar şi de ce oare atâta muncă de lămurire la adresa lor, că doar n-o fi recordmanul selecţiilor pentru România exagerat „de intolerant” în a-şi suplimenta spusele, asta pentru a cita apropo de „toleranţă” din clasicul în viaţă Ilie Dumitrescu. 

Un indiciu cert venind apoi tocmai din partea celui înfierat, Munteanu: „La mine sunt nişte reguli care trebuie respectate. Jucătorii trebuie să se uite la mine când îi atenţionez… E greu să mă chinui cu aceşti jucători care nu au bunul simţ să se uite la mine. Nu îmi e ruşine să îi atenţionez şi mai dur. Ei trebuie să ţină minte asta, şi cei mai tineri, şi cei mai bătrâni. La ce ţine de respectarea sarcinilor, nu există cale de înţelegere.”

Mai la obiect din partea truditorului din spaţiul tehnic, decât toate remarcile „stilistului” cu vorbele din şezut. 

Mai la obiect în căutarea şi-n România a rigorii disciplinare care-i asigurau cândva „Furnicii” două sezoane pline-n Belgia, la Cercle Bruges, ca rampă de lansare spre Bundesliga, unde lega alte 4 sezoane pline la 1. FK Koln şi încă tot pe-atâtea la fel de pline, ba chiar şi mai şi, la VfL Wolfsburg. 

Seriozitatea nemţească din el împingându-l a adăuga simţământul că „poate trebuia să fiu şi mai dur.”

Se trage de tricou la greu şi-n fotbalul internaţional, iar dacă la tragerea de guler pe margine din partea recordmanului selecţiilor pentru România, la cei 56 de ani ai săi pe care i-a împlinit la 20 iunie, pe seama unui tânăr la 20 de primăveri, se sare de o asemenea manieră precum a altfel tacticosului Ilie Dumitrescu, atunci puţin de mirare că nu s-au înţeles chiar prea multe din deşertăciunea rătăcirii de către fotbalul românesc a tâlcului cultivării sectorului juvenil, neglijat postdecembrist cu consecinţele ca atare ale inducţiei spre seniorat ale unor generaţii mai neglijent instruite pentru a se racorda rigorilor senioratului, cu tot ceea ce implică performanţa sportivă în regim de competitivitate la acest nivel.

Iar că s-a ajuns aici, cu „Furnica” de-altădată Munteanu de gulerul unui tânăr de 20 de ani, e tocmai ca urmare a deficitarei instruiri în „pepiniere” a fotbaliştilor de mâine ai României, pe fondul unei oricum tot mai „fluente” educaţii de ordin general, plină de lacune. 

Ori unul ca Dorinel Munteanu e constrâns, în acel mereu rol unghiurit sub presiune constantă al antrenorului principal, s-o mai facă şi pe dădaca la adresa tânărului fotbalist român absolvent al sistemului juvenil fără doar şi poate cu bagajul incomplet. 

Iar numai de-asta i-ar mai arde în plin sezon competiţional al elitei unui tehnician care se respectă, a mai face şi pe instructorul sportiv, mentorul şi educatorul celor din „noile valuri”, lăsând la o parte inevitabilele necesare corijări din mers şi din aproape în aproape ale deficienţelor relativ sumarului bagaj tehnico-tactic şi psiho-emoţional al tânărului purtător de bocanci autohton, aşa cum a fost acesta plămădit în sectorul juvenil.

Şi-i ai din păcate aşa cum au şi fost crescuţi. 

Aceasta reprezentând adevărata problemă de fond, dar în nici un caz forma dată la suprafaţă de către cel neîndoielnic trecut prin cabina de machiaj înainte de a lua loc în studio. 

Căruia „Furnica” i-a servit-o din plin în replică, „să audă cine comentează. Nu să mă submineze. Nu sunt antrenor de paie sau antrenor care primeşte telefoane din tribune!”

„Of” al „neamţului” recordman al selecţiilor pentru România cu 10 sezoane pline în Occident dintre care 8 pline ochi în Bundesliga, „of” şi al celui care a câştigat deja campionatul cu Oţelul Galaţi în prima ligă a României, în 2011, spre finele primei sale şederi de 3 sezoane la Dunăre cu începere din 2009, reînnodată cu măcar deja alte 3 din 2021 la gălăţeni, timp în care i-a ridicat pe moldavi din Liga 3 în SuperLiga, de anul trecut din nou în elită iar în 2024 finalişti ai Cupei României şi primind-o vineri de pe locul 2 şi fără înfrângere în 8 etape pe Dinamo 1948. 

Tot atâtea dovezi ale „fotbalului mâncat pe pâine” de harnica „Furnică”, în lumina cărora repetitivitatea iscată de Dumitrescu a adus a vorbe goale. Plusând bucureşteanul prin a da cât se poate de nepotrivit şi o tentă premonitorie ca nuca-n perete: „O să rămână toată viaţa la Galaţi!” 

Revenind şi altfel, ca formă de trădare, fără să vrea, a unui oarecare aer de ignorantă superioritate superficială, şi-n orice caz nejustificată: „Poate vrea să rămână toată viaţa la Galaţi…”

Ori la Galaţi chiar a fost învinsă cândva marea Juventus Torino, tot la Galaţi, chiar cu Munteanu pe banca tehnică, adjudecându-se acum doar 13 ani trofeul titlului naţional de campioană în România, pe când Ilie Dumitrescu aruncase deja pe-atunci prosopul şi-n antrenorat, după ce oricum o încheia chiar vremelnic cu practicarea fotbalului, cochetând frugal la vremea respectivă cu impresariatul. 

Iar referindu-se depreciativ la secund clasata la zi şi fără eşec în SuperLiga, Dumitrescu şi-a manifestat vădita ignoranţă care nu şade bine unui presupus analist cât se poate de stilizat vestimentar precum se înfăţişează.

Nu de alta dar se poate constata că Ilie Dumitrescu a rămas în studio în Bucureşti.

„Greierele şi furnica”, Munteanu perseverând în a-şi hrăni chemarea către antrenorat, cu tot cu munca de instruire a noului fotbalist român, palidă umbră după chipul şi asemănarea necultivării cum se cuvine în postdecembrism a sectorului juvenil. 

Iar cifrele vorbesc de la sine în favoarea cărăşeanului, cu-atât mai mult şi răspândind umbra în care ar rămâne Dumitrescu, căutând în schimb luminile rampei studiourilor TV. 

Căci, deloc puţin lucru după promovarea „din prima” din Liga 2, ce-i drept de pe locul 3, Munteanu a ghidat-o pe Oţelul pe poziţia a 11-a la finele sezonului regulat trecut al SuperLigii, cu bilanţul 6 16 8, unul aşadar dominat majoritar de remize, însă mult îmbunătăţit în play-out, 6 1 2 11-7, încheiat în consecinţă la un singur punct de liderul grupei a II-a valorice, UTA, care va să zică gălăţeni pe treapta a opta în elita internă la capătul ediţiei 2023-2024. Pe 6 încheind de exemplu Rapid.

Iar truda migăloasă a „Furnicii” strângătoare de remize s-a manifestat şi-n noul campionat, cu ex-campioana Farul, la Arad, Ploieşti dar şi la Gloria Buzău, încât bilanţul cu care era aşteptată Dinamo îi asigurase locul 2, mai exact 8 4 4 0, în aşteptarea programării restanţei cu CFR Cluj.

Victoriile fiind conturate pe rând la Botoşani dar şi la Bucureşti, 2-0 pe terenul campioanei FCSB, urmate de cele pe teren propriu, 1-0 cu sibienii şi 2-0 cu Sepsi, context în care, după 3 apariţii fără gol primit, disputa cu Dinamo era cu-atât mai importantă în percepţia lui Munteanu, „la bătaie” în frunte cu omologul Ioan Ovidiu Sabău, imbatabil la rândul său cu liderul „U” Cluj.

Universitari clujeni la care bănăţeanul mai şi juca aşadar încă şi la 40 de ani, cel pornit în fotbal de la Minerul Oraviţa şi Metalul Bocşa fiind obişnuit a trage din greu pe un traseu incipient dinspre Reşiţa cu destinaţia Sibiu, iar abia de-acolo la 23 de ani la Dinamo Bucureşti, din 1991 şi deci… rival „în iarbă” vreme de două sezoane cu stelistul Ilie Dumitrescu. 

Căruia, bucureştean fiind, îi era mai la îndemână preluarea din prima de către steliştii care-l induceau treptat pe aripă după câştigarea în 1986 a Cupei Campionilor Europeni, cu o perioadă de „călire” la FC Olt, trupă din Scorniceşti pentru care tot în ultimii ani predecembrişti până şi-acolo Dorinel Munteanu îşi aducea un mai mare aport ulterior decât Ilie Dumitrescu. 

Cel care, asta-i realitatea, deşi „pe valul” sfertului de finală atins de România la US World Cup 1994, cu stelistul dublu marcator în memorabila eliminare cu 3-2 a Argentinei din optimi, a adunat din acelaşi 1994 doar 18 apariţii cu 4 goluri la Tottenham Hotspur Londra, împrumutându-l ulterior Sevillei care renunţa a-l şi achiziţiona definitiv dat fiind dorinţa englezilor de a-şi recupera oarecum investiţia eşuată, continuarea fiind sub forma celor numai şi numai 10 apariţii fără gol pentru West Ham United Londra.

Ori până a fi ajuns Albionul a găzdui turneul final UEFA Euro 1996, prim-divizionarele londoneze şi nu numai erau deja lămurite în privinţa bucureşteanului ex-stelist, incapabil a se plia unui regim de continuitate.

Un alt memorabil triumf „tricolor”, cel al calificării semnate în noiembrie 1993 la Cardiff şi cu Dumitrescu semnatar al victoriei cu 2-1 în dauna Ţării Galilor şi implicit al reuşitei prinderii biletelor pentru SUA, memorabil triumf coroborat cu prestaţiile de la turneul final nord-american, îi asigurau transferul în Albion, un altul fiind obţinut ceva mai vremelnic de Munteanu în Belgia, în 1993, înaintea „momentului Cardiff”, însă fostul stelist n-a şi confirmat în insulă, anul 1996 văzându-l deja trecând iarăşi Atlanticul.   

Iar chit că „Furnica” a strâns ditamai cariera-n Occident cu-aproape, aproape 300 de jocuri şi peste 40 de goluri pân-la 35 de ani la 3 cluburi, cu finalitatea în 2003 la Wolfsburg, truditorul a mai avut totuşi „nervi”, chiar şi-aşa, la „repatriere”, şi de Steaua, şi de CFR Cluj, chiar şi de argeşeni şi vasluieni.

Trăind din plin fotbalul, la supraplin.

Ori ce-a întreprins totuşi Ilie Dumitrescu în antrenorat, pornind, culmea ironiei dar şi a sorţii, tot de la Galaţi, în 2000!?

Doar un an mai apoi lăsând Braşovul pentru prima „aventură” cipriotă, la Alki, care-a ţinut un sezon după care deschisă i-a fost poarta reprezentativei naţionale de tineret pentru care nu jucase însă, şi al cărei selecţioner a rezistat 6 săptămâni.

Iar după nici un sezon plin la FCM Bacău, pe care o lăsa în zona retrogradării, se lansa în cea de-a doua „aventură” cipriotă, şi la Apollon,  cu greu rezistând apoi cel mult un sezon, petrecut la Kallithea, în periplul pe la nu mai puţin de 6 grupări greceşti, tot mai lămurite, la penultima dintre acestea, PAOK Salonic, fanii criticându-i stilul de joc şi grăbindu-i debarcarea autumnală, după o sosire în februarie, fără ca anii ieşirii sale din cadru să fi estompat memoria de elefant a pasionaţilor eleni, la Panthrakikos rezistând chiar un singur meci, în mai 2009. Iar ulterior 40 de zile la o ultimă tentativă eşuată şi la stelişti.

Contrastele vorbind de la sine în favoarea „Furnicii” ai cărei secund clasaţi strâng aproape 10 mii de spectatori în tribunele arenei Galaţiului la descinderea dinamoviştilor salvaţi de pe locul de baraj, 1-1 semnat vineri de la ora 21 de Selmani din penalty, în minutul 18 pentru bucureşteni, respectiv Maciel cu egalarea din minutul 22 pentru elevii lui Dorinel Munteanu, contând la start pe Popescu – Maftei, Cisse, Zivulic, Tomasevic – Cisotti, Lameira, Teles – Maciel, Juric şi Alexandru Pop.

Iar pentru atât lucru, că recordmanul selecţiilor pentru România şi-a văzut de treabă în activitatea sa şi de instruire a jucătorului autohton de mâine, s-a sesizat exploziv Dumitrescu prin a derapa la adresa lui Munteanu că „nu e tolerant”.

Iar pentru conformitate, mai jos, şi intoleranţa comodului stilat bucureştean la adresa rigurozităţii disciplinare ce ex-stelistului fără doar şi poate i-a lipsit pe termen lung ca jucător în acel necesar regim de continuitate căruia nu i s-a dedicat. 

„Nu poţi avea o reacţie de genul ăsta, să tragi un jucător aşa de tricou. Nu se poate aşa ceva, nu poţi să faci aşa ceva! Dar dacă astea sunt metodele lui şi aşa încearcă el să-şi impună respectul acolo, în vestiar sau în club… la alt club ar fi existat o reacţie. Nu ai voie să faci aşa ceva, să tragi jucătorul de tricou! Nu se poate! De asta spun, păcat de tot ceea ce face acolo sportiv, ţine echipa asta în viaţă, e un proiect pe care l-a început în Liga 3, a fost la penalty-uri de a câştiga Cupa României… Dacă l-ai băgat titular şi i-ai dat încredere, nu poţi să ai… păcat de gesturile astea. E păcat de ce face bine. Eu rămân cu imaginea asta. Nu e tolerant, nu ai voie să faci aşa ceva. Mai arătaţi-mi un gest de genul ăsta.”