Într-o continuă şi neabătută decădere fără chip de atenuare, darmite redresare, fotbalul românesc s-a manifestat şi mai acut negativ în regresul său tocmai când îl ardea buza mai tare, la ora găzduirii turneului final de „tineret” UEFA Euro U-21 2023 pentru care era calificat din oficiu – mare măr otrăvit fără „sâmburii” necesarelor jocuri oficiale în picioare din preliminarii, iar eşecul eliminării fără gol marcat în 270 de minute, un eşec cât se poate de previzibil şi anticipabil, este dovada sugestivă a reculului în formă continuată al sportului în 11 carpatin.
Picajul fiind evident prin prisma traiectoriei descendente a naţionalelor de „tineret”, de la reuşita calificării în premieră absolută a naţionalei U21, ajunsă în sfârşit şi în cele din urmă la un turneu final, cu ocazia celei de-a 22-a ediţii a „Europenelor” categoriei de vârstă, la care şi avansa din grupe în semifinale, la insuccesul total de a nu înscrie deloc peste doar 4 ani pe propriul teren, cu ocazia unui turneu final pentru care n-a transpirat în preliminarii, calificată fiind din oficiu în calitatea FRF de co-organizatoare a întrecerii.
O ilustrată oglindind elocvent decăderea fotbalului intern în forma sa „272-0”, decădere cu atât mai alarmantă cu cât este evidenţiată tocmai prin prisma noilor generaţii ale sportului în 11 din Carpaţi, necompetitive, drept „produse” ale unui fotbal necompetitiv, totul manifestându-se sub imperiul resortului cauză – efect.
Ceea ce ar putea sugera implicit „viitorul de aur” al fotbalului românesc.
Într-un imperceptibil dar cert şi clar regres încă din ultimii ani ai mileniului trecut, când Gheorghe Hagi răbufnea public prin a avertiza şi atenţiona odată cu ultima participare a „seniorilor” la „Mondial”, în urmă cu 7 ediţii şi 25 de ani, că ulterior se va alege praful – ceea ce din acest colţ de ţară atrăgeam atenţia prin semnale de alarmă încă binişor înaintea „episodului fericit” Coupe du Monde 1998, România şi-a accelerat în ultimul deceniu şi ceva picajul iniţial, generat pe-atunci în haosul aşa-zisei „tranziţii” de Vest Sălbatic al pseudo-„democraţiei” tare prost înţelese.
Se pomenea atunci tipic româneşte, din vorbe fără suportul faptelor, inexistente în absenţa unei voinţe autentice a schimbării, de „momente zero” ale fotbalului intern, care bineînţeles că s-au lăsat zadarnic aşteptate, iluzii cât se poate de deşarte fiind alimentate cu ocazia „schimbării de regim” din 2014, când false impresii pe post de praf în ochi şi insultarea inteligenţei cunoscătorilor avizaţi din fenomen erau împrăştiate cu ocazia învestirii la cârma FRF a unui tânăr tehnocrat „de laborator” antrenat pentru funcţie în sfera minifotbalului şi uns de „sistem” în fruntea fotbalului prin intermediul „serviciilor”.
Ceea ce a urmat în mandatele lui Burleanu ţinând de formele fără fond, conturate prin exerciţii de imagine şi Public Relations, utile camuflării şi distorsionării realităţilor obiective ale stării de fapt din fotbalul intern, dar bineînţeles fără un efect pozitiv în privinţa prioritarei redresări a sportului în 11 intern.
Care n-avea cum a se ivi în absenţa schimbărilor autentice şi veritabile, dimpotrivă, regresul continuându-şi neabătut cursul.
A existat ce-i drept acea premieră absolută a calificării în sfârşit şi în cele din urmă a „tineretului” României la un turneu final Euro U-21, abia la a 22-a sa ediţie, cea din 2019 din Italia şi San Marino, dar modul absolut delirant şi rupt de realitate în care s-au putut manifesta unii vectori de influenţă din fenomenul intern pe seama pătrunderii din serii în semifinalele întrecerii, sărindu-se la concluzii care mai de care mai pripite, ce alimentau aceleaşi iluzii deşarte şi false aşteptări, era ca un semn cât se poate de evident al măsurii în care, pe fondul decăderii continue în peste două decenii, fotbalul românesc îşi pierduse boii şi rătăcise busola, degradat de-a binelea.
Şi bineînţeles că entuziasmul nerealist de moment al scânteierii din 2019 – ivit şi pe fondul alinerii în „Cizmă” de către principalele protagoniste europene a unor garnituri nu neapărat cu toţi jucătorii de bază, ci în baza unei strategii mult mai complexe şi ample, raportate tuturor selecţionatelor juvenile ale unei federaţii din fotbalul consolidat, a fâsâit treptat şi sigur, tocmai pentru că noile „valuri” n-aveau consistenţa necesară în profunzimea sectorului juvenil intern, fiind „produse” ale unui acelaşi fotbal corupt şi alterat. Care n-avea capacitatea de a livra calitativ în regim de continuitate.
Din contră, supralicitată şi supraestimată valoric, tânăra generaţie semifinalistă în 2019 a fost implicit periclitată dar şi defectuos indusă spre seniorat, tranziţie spre „tricolori” care de fapt a eşuat în mare măsură, iar urmaşele sale, în regres de la o ediţie la alta în actualul deceniu, n-au mai depăşit faza grupelor turneului final U21, cu remarca ţinând de faptul că dacă România s-a mai calificat totuşi şi pentru competiţia din 2021, ulterior a avut dezavantajul de a nu avea parte de meciuri în picioare la ora campaniei preliminare pentru Euro 2023, când tocmai acele partide de calificare ar fi servit mult mai bine, necesar absolut, unui fotbal în căutarea futilă a redresării.
Dar rătăcit ca raţiune şi discernământ, ceea ce i-a orbit judecata, bucurându-se degeaba la oportunitatea calificării din oficiu, în calitate de gazdă organizatoare. Fără a intui şi deduce atât handicapul căscat prin lipsa jocurilor oficiale din picioarele actualei generaţii U21 vreme de mai bine de 2 ani, din martie 2021, cât şi deznodământul anticipabil şi previzibil al celor doar 3 apariţii acasă în grupa din iunie 2023 de la Bucureşti.
Capac la toate, eliminarea înainte de termen, încă după eşecurile la zero cu Spania şi Ucraina, în condiţiile în care ibericii aveau 80% posesie a balonului până la pauza acelui 3-0 conturat în Ghencea în repriza a II-a, iar vecinii de la nord au încheiat în inferioritate numerică partida adjudecată cu 1-0, a fost desăvârşită fără niciun gol marcat ci într-o defensivă disperată pe final în faţa Croaţiei, care lovea şi transversala, 0-0 şi o „lanternă roşie” în braţele reprezentanţilor FRF.
Marile aşteptări şi iluziile deşarte au fost fără realism alimentate de aceleaşi false impresii ale loviturilor de imagine şi exerciţiilor de PR ale FRF, forme însă fără fond, realităţile „din iarbă” fiind în schimb cât se poate de evidente pentru orice cunoscător avizat al fenomenului, ancorat în realitatea factuală obiectivă şi căruia nu i-ar surâde a se minţi frumos.
Iar realitatea e că pe când fotbalul românesc se bucura prosteşte în 2022 că e din oficiu în buzunar cu biletele UEFA Euro U-21 2023, pe când restul Europei îşi roda necesar şi conştiincios noua generaţie de „tineret”, sportul în 11 din Carpaţi mai efectua anul trecut un pas decisiv şi mai elocvent ca niciodată în sensul degenerării sale capitale prin a încuviinţa la vot realegerea în unanimitate, 272-0, a preşedintelui federal şi pentru un al treilea mandat.
Nici Partidul Comunist Român n-avea unanimitate în sufragii, de faţadă, la ora celor mai „avântaţi” ani ai socialismului ceauşist spre „dezvoltare şi progres”, dar i-au conferit-o lui Burleanu alegătorii săi, suflarea fotbalului intern, la ceasul scrutinului fără contracandidat din 2022, premonitoriu într-un „an electoral” celui al dezastrului de zilele trecute din Ghencea, în iunie 2023.
Nicio abţinere la urne, întreg fotbalul românesc fiind implicit complice şi pătraş degradării sale, pe care aşadar a validat-o prin vot, căci continua decădere era evidentă şi în prealabil, în 2021. S-a creat însă foarte falsa impresie că sportul în 11 din Carpaţi s-ar fi reîncadrat pe un drum mai bun, în revenire, odată cu excepţia consumată în 2019 în Italia, ceea ce nu era deloc cazul, doar un puseu punctual şi fără consistenţa profunzimii, urmările fiind cât se poate de elocvente, deja în 2021 la Budapesta, unde „tineretul” selecţionat de Mutu era copios dominat de Olanda şi Germania, cu atât mai semnificative, „zero barat” în iunie 2023 pe „Steaua”.
Şi am folosit în titlu cuvintele „până şi de Ucraina”, în sensul că România U21 a fost învinsă şi eliminată în Ghencea fie şi de vecinii de la nord, deşi federaţia de la Kiev avea cu această ocazie abia o primă reprezentare după 7 ediţii şi 14 ani la un turneu final de tineret, pe când „tricolorii” erau la cea de-a treia succesivă, şi încă pe teren propriu, insuficient însă, din cauza necompetitivităţii fotbalului administrat lamentabil de FRF, labil în planul performanţei sportive. Pentru a nu mai pomeni şi aspectul că tinerii Ucrainei s-au aliniat şi calificat imbatabili pe Dâmboviţa în pofida situaţiei catastrofale a ţării pe care o reprezintă, un stat eşuat la stadiul de a fi bananier şi deturnat de nazificarea alimentată prin lovitura de palat cu infiltraţii a Maidanului din 2014, aproape 10 ani în care corupţia abisală ca „placă turnantă” a multor fărădelegi cheie înfăptuite pe acest teritoriu, gen trafic de tot felul, bioterorism sau epurare etnică a naţionalităţilor conlocuitoare în frunte cu cea rusă dar printre care şi cea română, a făcut şi face ravagii ascunse în naţiunea de la nord, actualmente împinsă înadins în abis prin sacrificarea în masă şi pe capete a propriilor tineri „carne de tun”, victime prin „tocare” sub formă de genocid în favoarea intereselor de profit ale cotaţiilor bursiere.
Învinsă acasă fără a înscrie dar printr-un autogol până şi în faţa tinerilor unei naţiuni trecând printr-o asemenea tragedie existenţială de exterminare, România „fotbalului lui 272-0” dovedeşte la ce nivel copios al decăderii a ajuns.
Iar decăderea va avea continuarea sa implacabilă şi în viitor, chiar şi în cazul unei posibile reveniri a seniorilor „tricolori” la turneul final Euro de anul viitor, eventuală calificare doar pe seama lărgirii formatului numeric al întrecerii, dar nu şi a nivelului valoric al fotbalului intern, iar picajul va continua tocmai în absenţa voinţei autentice a unei veritabile schimbări.
Schimbarea a fost în rău în 2022, atunci când votanţii au pus ştampila „peceţii finale” a degenerării fotbalului intern în versiunea sa „272-0”, actualizată aşadar de râsul lumii. La un asemenea rezultat la urne, rezultatele în iarbă nu pot fi cu mult diferite, prinse în plasa aceluiaşi „zero”. Chiar şi cu Ucraina, deloc de mirare cu Spania ori Croaţia. Cel mai mult alarmând însă acele 20-21% ca procente pe post de posesie a mingii de către „tricolori” săptămâna trecută în prima repriză a meciurilor cu Elveţia, la seniori, respectiv Spania, la „tineret”.
Un fotbal românesc ajuns a se apăra pe scena internaţională de maniera în care o făcea odată Andorra în faţa „tricolorilor”, implicit deficitar în privinţa incisivităţii ofensive şi afundat în ineficacitate.
Într-atât de mult poate decade treptat fotbalul românesc. A cărui suflare internă, chiar şi aşa, în pofida tuturor evidenţelor, este însă imună şi total ignorantă în ceea ce priveşte nivelul valoric tot mai slab la care activează în „sistemul” din Carpaţi. Un fotbal mioritic crezându-se încă „zmeu” în întâlnirile devalorizate ale întrecerilor interne, şi căruia i se dă mai mereu peste nas pe plan extern, fără a avea însă capacitatea de deducţie în legătură cu nivelul patetic la care operează pe terenurile patriei. Un dezastru în formă continuată, dar cu impresii şi închipuiri ţinând de eronate percepţii prin supralicitare şi supraevaluare.
