Scriam deunăzi că o statistică europeană i-a depistat pe români pe ultimul loc în uniune, 27 din 27, la practicarea sportului măcar o dată pe săptămână. Despre această realitate şi altfel ilustrată.

Prin prisma clişeului dintr-un parc timişorean într-o seară lungă de vară, cu fileul de volei desfăşurat între copaci, pe iarbă.

Iar de-o parte şi alta a fileului destul de înalt ridicat, nu tu tineri români, ci asiatici insuficienţi la număr pentru a asigura echipe sextet, precum în volei, dar măcar 5 contra 5.

Cu un „arbitru” în dreptul fileului, stimulându-i pe acorduri de chitară, cu degetele pe corzi. 

Nu erau cele mai ritmate interpretări, aşa cum nici schimburile de mingi la fileu nu erau cele mai fluente între tineri cu o medie de înălţime inferioară celei a europenilor, dar asiaticii confirmau şi altfel statistica dată publicităţii de Europe Magazine.

În sensul că doar un român din cinci, adică 20%, practică sportul măcar o dată pe săptămână, referirea fiind la subiecţii de la 15 ani în sus.

Aproape doar pe jumătate în raport cu media europeană oricum suficient de scăzută, 38%, undeva niţel peste unul din 3 europeni practicând măcar o dată săptămânal sportul.

Cu bulgarii şi românii la coada clasamentului, cu procente modeste, 21% respectiv 20%, doar cu slovenii din fostul „bloc estic” răsăriţi peste acel 50%, pe locul 7 la nivel continental.

Şi cine oare să mai şi joace ceva?

Pe cea mai apropiată bancă de terenul improvizat de către asiatici în parcul timişorean, un tânăr român singur cuc, trăgând nu tocmai în cea mai mare linişte de o ţigară, ci cumva „pe vârful degetelor”.

Şi având o circumferinţă a taliei mai măricică decât a tinerilor de la fileu ajunşi prin părţile noastre din estul lumii.

Un pufos, cum i s-ar mai putea zice, din rândurile şi rândurile pufoşilor conturaţi în anii de pe urmă ca urmare a preluării postdecembriste la pachet a unui aşa-zis „stil de viaţă” din păcate tot mai nesănătos. Parte a „deal”-ului implicând faimosul „export de democraţie” de renume mondial.

Ne-au murit din nou recent lăudătorii şi pe unde accesezi aşa-zise „surse de informare” dai de un curent nou, al trâmbiţării emancipării românilor, cum că s-ar identifica semnele ultimul răcnet ale compatriotului în devenire, care zice-se mult ar mai fi „crescut” de la ce era odată.

Şi-ar fi brusc în rând cu tinerii lor omologi continentali – aceştia pare-se un etalon de rafinament, grad de sofisticare şi în special aşa-zis „coolness” conform romglezei încetăţenite, retorici din gama „vrem o ţară ca afară”, cu tendinţa de a copia drept cea mai bună dovadă a capacităţii de a flata.

Doar că, vedem graficul pe baza datelor statistice, cu toată ditamai emanciparea n-ar fi tocmai pe acelaşi palier, asta vizavi de înglobarea practicării sportului într-un aşa-zis „stil de viaţă” măcar ceva mai sănătos şi implicit îmbunătăţit.

Ci la coada clasamentului. 

Halal emancipare.

Şi vedem şi ilustrata din parcul timişorean, cu asiaticii practicând voleiul pe iarbă, iar autohtonul de unul singur pe suprafeţe asfaltate, niţel mai rotunjor la pântec şi savurând sau nu prea o ţigară. 

Ilustrată nu neapărat mostră a unui eşantion caracteristic, dar în tot cazul sugestivă de-a binelea.

Acestea fiind zise iar acestea fiind dovezile crâmpei de la firul ierbii, într-una din cele mai lungi seri ale anului într-o fostă capitală europeană a culturii, cu asiaticii împărtăşind bucuria jocului şi-un tânăr cetăţean unional mai pântecos pufăind solitar din şezut, importantă nu este însă realitatea factuală obiectivă, ci propaganda întreţinută de aşa-zisele „surse de informare” în ton cu noile tendinţe chic prefabricate în laboratoarele condiţionării psihologice la ingineria socială a integrării europene şi euro-atlantice, care musai ne trage de chică în rândul celor deja aşa-zis „emancipaţi”, sofisticaţi, rafinaţi, înavuţiţi şi tot tacâmul pledoariilor pro-domo.

Iar tot auzindu-i, ajungi a-i şi crede în cele din urmă. Condiţionare psihologică. 

Iar tot fiind tras de chică, ba mai cu un şpiţ în fund în plus drept pas înainte pe liniile ingineriei sociale, ajungi într-adevăr a fi „crescut” în rând cu omologii unionali, la nivelul „emancipării” lor. 

Şi uite-aşa, unii cu „emanciparea”, alţii cu naturaleţea traiului firesc pe pământ. Dar câinii latră, caravana se rostogoleşte de-a-n-boulea pe pavajul acelor cele mai bune intenţii.

Iar într-o bună zi, în bolta peste decenii, pe când cei pe cale de actuală dezlocuire vor fi fost între timp dezlocuiţi de către înlocuitori, un astfel de crâmpei al poveştilor din parc va fi devenit parte a folclorului procesului de dezlocuire al celor vizaţi dezlocuirii cu „sângele proaspăt” prevăzut de peste mări şi ţări în „schema de tratament” a globalizării „emancipaţilor” în diferitele trepte de viteză ale struţocămilei unionale, de la ai lor familiarizaţi în ale emancipării, la ai noştri crescuţi dintr-o dată ca brazii în ale emancipării.

Gata, s-a decretat, suntem emancipaţi nevoie mare. Iar nimeni şi nimic nu va mai clinti acest piedestal. Asta contând, propaganda de faţadă, şi nu realitatea dezlocuirii prin ocolirea emancipării îmbăţoşate ocoş pe piedestal, învăluire-n toată regula.