Când lumea se certa pe jucăriile militare (cine să aibă mai multe tancuri, avioane, mitraliere, chiar rachete cu încărcătură nucleară), niște români s-au apucat de sport.

Lipoveanul Ivan Patzaichin știe să vâslească în lotca sa. Habar nu are de alți vâslași. Este luat în lotul olimpic, și domnul Ivan nu are adversari. Medalie de aur, medalie de aur, medalie de aur… Nici nu le mai știe numărul. El știe doar de delata sa (Delta Dunării), de ciorba de pește (după ce a tras o votcă mică) cu rudele, prietenii, vecinii, cunoștințele – toți lipoveni și oameni dintr-o bucată. Ca orice mare valoare, Ivan nu se va lăuda niciodată. El consideră că a făcut un lucru normal: să vâslească. Dacă alții n-au fost în stare să se țină după el – nu e vina lui.

Un ziar sportiv de mare prestigiu internațional, chiar mondial, stabilește cea mai bună echipă a lumii din toate sporturile, adică: baschet, baseball, cricket, handbal, hochei pe gheață, hochei pe iarbă, fotbal, polo pe apă, rugby, volei etc. Dupa îndelungi și grele dezbateri, între ziariști dar și mari glorii sportive ale lumii, se decide că echipa cu numărul unu (number one) a lumii este echipa de handbal a României.

Inegalabilul Cristian Gațu vine să ridice prețiosul trofeu, cuminte și modest, spre marea invidie și perplexitate a unor mari puteri sportive ale lumii. Acest Cristian Gațu, alături de echipa sa de aur a handbalului românesc, rămâne în memoria colectivă (pe lângă numeroasele trofee mondiale, europene, olimpice sau ale echipei Steaua București, al cărei membru a fost) prin meciul cu Borak Banja Luka, din fosta Iugoslavie. Vă amintiți? Acești handbaliști iugoslavi practicau un handbal nebunesc, contrar tuturor principiilor handbalului, fără nicio teamă, și au reușit să învingă echipa Steaua la București, la două goluri diferență. Era un meci din cupele europene la handbal masculin. Peste două săptămâni, Cristian Gațu a mers cu echipa sa la Banja Luka. Trebuia sa învingă formația din Yugoslavia la două goluri diferență pentru a se califica și a merge mai departe. Au făcut un meci memorabil, impecabil dar totodată extrem de spectaculos, de mare, mare luptă, de la început până la sfârșit, împotriva unor excelenți handbaliști iugoslavi. Un meci pe care îl vezi o dată la o sută de ani. Deci au învins! Dar în ultimul minut al partidei arbitrul rus (mai bine zis sovietic, din marea URSS) a dictat o aruncare de la 7 metri pentru echipa Borak Banja Luka. Absolut pe nedrept, fără nici un motiv. Exact în ultimul minut de joc, astfel încât Steaua să nu mai aibă timp să mai înscrie o data. Teribil acest arbitru rus (mai bine zis, sovietic). A știut teribil de bine cum să elimine Steaua. Cei de la Borak Banja Luka au fructificat aruncarea de la 7 metri și au eliminat Steaua. Cristian Gațu a plâns. Toată lupta sa, tot efortul său de a coordona o echipă formată din monștri sacri ai handbalului s-a spulberat. Deci, Cristian Gațu a plâns. O emoție puternică a năpădit atunci toată suflarea sportivă românească și un sentiment de revoltă, chiar de ură, a determinat mulțimea să iasă în stradă, rostind vorbe grele la adresa fostei URSS, inclusiv „Moarte rușilor!”.

Eram atunci elev în Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc. Nu vă imaginați ce efect a avut plânsul lui Gațu asupra unor elevi. Eram în total 1.440 de elevi și am ieșit cu toții pe platou (adică acel pătrat mare, placat cu azbest, din curtea cazărmii). Gesturile au fost diverse, urletele au fost teribile, de parcă toată viața noastră depindea de rezultatul acelui meci. Unii mai pătimași au cerut să vină pe platou toți profesorii de limba rusă. Ei au venit, și-au cerut scuze și au încercat să calmeze protestanții spunând că asta e situația, nu putem să ne punem cu cei mari. Asta i-a îndârjit și mai mult pe înflăcărații susținatori ai echipei Steaua și ai lui Cristian Gatu, care au mers înfuriați (ca revoluționarii din Comuna din Paris) și au cules toate manualele de limba rusă pe care le-au găsit la repezeală, le-au adus pe platou, unde au făcut un morman mare de cărți și le-au dat foc. Alte urlete, de satisfacție și răzbunare. Nimeni din personalul (militar) de conducere a liceului n-a zis nimic. Târziu, pe la miezul nopții, spiritele s-au mai calmat și protestanții au mers la culcare. Au rămas ura pentru rușii nedrepți și marea dragoste pentru Cristian Gațu. O dragoste veșnică, până la moarte…

Ungurii nu au mari personalități, dar sunt uniți în jurul câtorva membri marcanți. Am trăit doi ani în orașul Sfântu Gheorghe din județul Covasna, am citit reviste venite de la Budapesta, multe cărți scrise de autori maghiari și am vizionat multe filme din Ungaria. Am avut prieteni foarte buni, maghiari. Pentru a-i înțelege trebuie să ne amintim teribilul fotbal practicat de Puskas, Fazekas et comp. Un fotbal foarte spectaculos, foarte eficient, o inovație a anilor ’50.

Iar Béla Károlyi și soția sa Marta sunt etnici maghiari din Ardeal. Este cunoscută fidelitatea maghiarilor. Dacă s-au decis să slujească România, Bella și Marta au făcut-o din toată inima, cu multă muncă și pasiune pentru gimnastica, cu un teribil simț al competiției. Maestru al găsirii de talente, Bella Karoly a luat-o pe Nadia Comăneci din orașul Onești, pentru a o antrena. Un antrenament neobișnuit. Specialiștii spuneau că mișcările Nadiei în jurul barei fixe sfidează legile biologiei, anatomiei umane și fizicii. Așa ceva nu s-a mai văzut pe fața pământului. Bella Karoly a făcut pionierat în gimnastică. Obișnuită cu munca, Nadia Comăneci executa fără crâcnire comenzile antrenorului. Nu știa cât talent are. Știa doar că trebuie să-și facă treaba. Cel care a observat cu rigoare și competență calitățile sportive și talentul Nadiei Comăneci a fost Bella Karoly. Cu un simț al succesului ieșit din comun, Bella Karoly i-a „dat” Nadiei exerciții extrem de dificile, dar totodată foarte spectaculoase. O comuniune sublimă antrenor-sportiv. Mai ceva ca o familie, mai mult și mai bine decât o relație tată – fiică. Cântecul succesului pe bârnă, la sol, la bara fixă, la paralele inegale. Prințesa sportului românesc asculta melodia „Fernando” a formației suedeze ABBA, iar antrenorul a cerut ca proba de la sol să fie executată de Nadia pe ritmurile melodiei „Fernando”.

1976, Montreal, Olimpiada, proba de gimnastică. Nadia avea doar 14 ani. O apariție uluitoare pentru publicul spectator. Cum a zis țăranul lui Marin Preda când a văzut cămila: „Așa ceva nu există!” La fel au zis și americanii, vecini cu Canada, spectatori sau telespectatori: „Așa ceva nu există” „Din ce țară vine această minune a gimnasticii?” au întrebat americanii. „Din România” a sunat răspunsul de undeva din eter. Există și astăzi, după 41 de ani, americani care nu știu altceva despre România decât Nadia Comăneci, și zâmbesc nostalgic, cu plăcere și simpatie pentru Nadia: „Nadia Comăneci…”

Gimnastica feminină are două ere: înainte de Nadia Comăneci și după Nadia Comăneci. Multe gimnaste au încercat s-o imite după Olimpiada de la Montreal. Ne amintim de celebra greșeală a calculatorului olimpic: i-a dat Nadiei nota 1. De fapt, calculatorul nu avea dotarea tehnică pentru 4 digiți (ci doar pentru 3 digiți) și în loc de nota 10 a scris nota 1. A fost prima notă de zece din istoria gimnasticii feminine. Admirația publicului de pretutindeni s-a împletit cu simpatia imensă pentru Nadia, chiar cu dragostea pentru această copilă incredibilă. Nadia era imperturbabilă la orice aparat. Nimeni și nimic n-o putea deruta. Gimnastica i-a intrat în sânge. Gimnastica era în toată ființa ei. Talentul ei se vroia neetalat și subtil, dar ieșea în evidență la orice mișcare a Nadiei. Chiar și nespecialiștii au privit uimiți execuțiile desăvârșite ale Nadiei. Chiar dacă este o ființă foarte modestă (în comportamentul ei), Nadia Comăneci ramâne cea mai mare performeră din istoria sportului românesc și una din marile vedete mondiale ale sportului. Zâmbiți, vă rog!

Ilie Năstase este un artist al tenisului. Nimeni nu-l poate imita, oricât ar vrea. El are acea plăcere de a juca, plăcere și de a ridiculiza adversarul, dorință de a învinge și a fi number one. Angajat ani de zile al turneului de la Roland Garros (teren cu zgură – pe care era mare specialist), turneu pe care l-a câștigat de nenumărate ori, numărul 1 în Marele Premiu FILT (care era un clasament al primilor zece jucători de tenis ai lumii), prieten cu toată lumea, el făcea și glume pentru publicul care îl admira, îl aclama, chiar îl iubea pentru felul său de a fi, pentru inegalabilul său stil de joc. Astfel, cândva într-o vara, fiind în teren într-o partidă de simplu, el a întrebat arbitrul: „May I take off my skirt?” Arbitrul a înțeles „May I take off my shirt?” (Adică: Pot să-mi dau jos tricoul?) și arbitrul a zis: Yes! Iar Ilie Năstase și-a dat jos șortul și a continuat să joace tenis – spre marele amuzament al bărbaților spectatori și marea încântare a fetelor spectatoare, care l-au aplaudat și i-au zâmbit dulce. Nu știm cum or fi reacționat sutele de milioane de telespectatori (era un meci oficial important, transmis de multe televiziuni). Și pe câți nu i-a avut oare ca adversari!? De exemplu, printre alții, Tony Roche, Stan Smith, în Cupa Davis, Rod Laver, Ken Rosewall, John Newcombe, Arthur Ashe, Jan Kodes, Tom Okker, Nikola Plic, Roger Taylor sau Ray Keldie…