Amintiri cu Angelo Niculescu

Răzvan Toma semnează în Statisticianul fotbalului despre Angelo Niculescu…

Sâmbătă, pe când participam la o plăcută reuniune cu foști colegi de liceu, bunul meu prieten de la ProSport Andru Nenciu m-a sunat să-mi spună despre decesul lui Angelo Niculescu. Știam că era în vârstă, iar acest moment era inevitabil. Însă oameni suntem și orice pierdere, mai ales când e legată de un om de valoare, produce tristețe. De altfel, după moartea soției sale de-acum aproape opt ani, îi mărturisea unui alt prieten de-al meu, regretatul Dan Cristea, că nu știe de ce Dumnezeu l-a mai lăsat să trăiască, pentru că nu vedea rostul unei vieți în singurătate.

Angelo Niculescu

Angelo Niculescu

 

Pot spune că am făcut ochi în fotbal chiar în vremea lui Angelo Niculescu, căci atunci acesta era selecționerul României, aflându-se la apogeul carierei de tehnician. Cu un pic de șansă, palmaresul său la echipa noastră națională ar fi fost ceva mai încărcat. Aceasta pentru că nu a fost departe de a trece de faza grupelor la Mundialul mexican din 1970 și nici de a ajunge în primele patru la Euro 1972.

Chiar dacă după perioada de selecționer, nu a mai câștigat vreun trofeu la nivelul Diviziei A, peste tot pe unde a fost și-a lăsat amprenta, punând pe picioare echipele respective.

Fiind prezent la aniversarea a 75 de ani de viață a clubului meu de suflet Politehnica Timișoara, în 1996, am avut șansa să stau ore bune la aceeași masă cu Angelo Niculescu și astfel să-l cunosc personal. A fost o experiență foarte plăcută și interesantă, având în fața mea nu doar o legendă a fotbalului, ci și un om inteligent, modest, răbdător, dotat cu harul povestirii. L-am întrebat o mulțime de lucruri, și din fotbalul intern, și din cel internațional, evident nelipsind celebrele „de ce n-a jucat Dobrin în Mexic?” și „cum era cu temporizarea?”. Cu toate că le auzise de sute, poate chiar de mii de ori, după cum afirmam mai înainte, mi-a răspuns foarte răbdător, dar și politicos, neexistând echivoc ceea ce spunea. „Dobrin nu era pregătit pentru condițiile din Mexic, dar nici nu făcea nimic pentru a rezolva această problemă. Din contră, a comis mai multe acte de indisciplină și aș fi greșit față de ceilalți jucători, care munceau pe rupte, dacă nu aș fi luat măsuri. Dar cel mai pornit pe el era șeful delegației noastre, Ion Balaș, vicepreședinte FRF, care voia să-l trimită înapoi în țară însoțit și de o notă scrisă care i-ar fi făcut mult rău. L-am convins că nu are rost să facă așa ceva”. Apoi când discuția a alunecat pe ideea că întotdeauna începea echipa cu Radu Nunweiller, bătrânul profesor a făcut o pauză, a ridicat capul, privind gânditor în zare, după care a tras aer în piept, spunându-mi: „Radu era din toate punctele de vedere un exemplu. Se pregătea exemplar, își mobiliza coechipierii, când era mai greu era primul care sărea în ajutor, te puteai baza oricând pe el…”. Brusc, vorbele i s-au oprit, a lăsat privirea ușor în jos, a încercat să reia discuția, dar glasul îi era pierit din cauza emoției, observând în același timp că ochii îi fuseseră năpădiți de lacrimi, fiind obligat să-și scoată batista pentru a-și șterge ochelarii. Nu-mi mai trebuia vreun alt cuvânt ca să îmi dau seama de sentimentele care îl legau de fostul jucător dinamovist.

Referitor la Iordănescu. „Mă bucur azi când văd că și Iordănescu are parte de tot felul de figuri din partea unor jucători din națională pe care îi antrenează, să vadă și el cum e. Și el mi-a scos mie peri albi prin firea lui  mofturoasă. Mereu îmi spunea că nu mai vrea să evolueze extrem stânga, cu toate că eu știam bine de ce insistam să joace acolo”.

Referitor la calificarea la turneul final din Mexic. „A fost o muncă titanică și o presiune pe măsură. Nu ne mai calificasem dinainte de război. Devenise un complex. Se știe, meciul cu Grecia de la București a fost decisiv. Un egal ne era de-ajuns și așa s-a întâmplat, dar cu câte emoții. Însă pe cât de mult m-am bucurat de acea calificare, pe atât de mare dezgust m-a apucat când am văzut zgârcenia autorităților comuniste de recompensa acea performanță. Aproape că îmi părea rău că ne calificasem. Mi-e și jenă să spun ce ni s-a oferit și la ce insistențe. Păi dacă grecii s-ar fi calificat, deveneau cu toții oameni pe viață”.

Legat de temporizare. „Atunci când te lupți cu unul mai puternic ca tine, dacă o faci direct, ești pierdut. Așa că trebuie să cauți o altă cale prin care să înclini balanța atuurilor spre tine. Cam așa ceva este temporizarea. De exmplu, în Mexic, Anglia era mai puternică decât noi din mai toate punctele de vedere. Ori prin acest joc prelungit de pase laterale, am izbutit să le tocim forța, să-i enervăm, să-i surprindem. De aceea au și lăsat acea impresie că puteau fi bătuți, observată mai ales la TV. Din teren însă se vedea cu totul altfel. Dar sunt de-acord, cu un pic de noroc, puteam termina acel meci egal”.

Referitor la originile sale oltenești. „E adevărat, m-am născut la Craiova și am stat acolo în anii tinereții, însă nu m-am considerat niciodată oltean. N-am folosit decât la școală, la gramatică, perfectul simplu. Consider că a fost doar o pură întâmplare că m-am născut acolo”.

Nu puteam să nu-l întreb și ceva legat de echipa mea de suflet, „Poli” Timișoara. „Când am venit eu la Timișoara am găsit condiții foarte bune, o organizare așijderea. Lotul nu era rău, se putea face performanță, însă ca să cucerești titlul, trebuia să ai unul de excepție, așa cum s-a întâmplat la Universitatea Craiova. Doar astfel puteai învinge obstacolele întinse de Dinamo și Steaua și dincolo de gazonul verde”.

Înainte de a încheia, mă mai opresc la câteva scurte păreri pertinente ale unor oameni care au lucrat cu recentul dispărut, tocmai pentru a-i finisa portretul.

Într-un recent interviu pe care i l-am luat lui Mircea Sandu pentru „Ilfov Sport”, acesta l-a enumerat pe Angelo Niculescu printre oamenii care i-au fost modele în viață, în pofida faptului că a fost un antrenor destul de sever. Sportul Studențesc a fost prima echipă la care nea Angelo a avut angajament, după ce părăsise echipa națională, lucrând în Regie timp de patru sezoane.

Aurel Măndoiu, fost reputat antrenor în sectorul juvenil și fost jucător la Progresul și Sportul Studențesc în anii 60-70, își amintea: „Era un om foarte corect. Își lua banii care i se cuveneau, numai după ce erau plătiți absolut toți jucătorii”.

Adrian Chisăliță, fost conducător la „Poli” Timișoara în anii 80, mi-a spus că nu a mai cunoscut „un domn în adevăratul sens al cuvântului ca Angelo Niculescu”.

Așadar, marele maestru în fotbal Angelo Niculescu a rămas pentru totdeauna în istoria sportului nostru rege. Fără el, acesta ar fi fost mult mai sărac.

Dumnezeu să-l odihnească!

*

Angelo NICULESCU

Născut: 01.10.1921 (Craiova)

Decedat: 20.06.2015 (București)

În Divizia A

1954: Dinamo                                                           13. 7. 3. 3. 35-18 (et. 14-26)

1955: Dinamo                                                           24. 15. 7. 2. 42-19

1956: Dinamo                                                           24. 13. 3. 8. 48-34

1957-58: Dinamo                                                     2. 0. 1. 1. 2-3 (et. 1-2)

1962-63: Dinamo                                                     14. 7. 6. 1. 26-11 (et. 1-14)

1964-65: Dinamo                                                     26. 17. 4. 5. 56-22

1965-66: Dinamo                                                     4. 1. 0. 3. 6-11 (et. 1-4)

1973-74: Sp.Stud.                                                    25. 9. 7. 9. 29-30 (et. 10-34)

1974-75: Sp.Stud.                                                    34. 15. 6. 13. 48-49

1975-76: Sp.Stud.                                                    34. 14. 9. 11. 52-41

1976-77: Sp.Stud.                                                    34. 13. 9. 12. 34-34

1977-78: „Poli” Tim.                                                 34. 16. 6. 12. 48-38

1978-79: „Poli” Tim.                                                 34. 13. 5. 16. 35-37

1979-80: Dinamo                                                     34. 14. 9. 11. 50-37

1980-81: SC Bacău                                                 34. 14. 5. 15. 46-51

1981-82: „U” Cluj                                                      34. 11. 8. 15. 34-49

Total: 404. 179. 88. 137. 591-484

A cucerit 3 titluri, toate cu Dinamo.

1967-1972: echipa națională       38. 14. 17. 7. 46-32

A calificat-o la turneul final al CM 1970 și a prins „sferturile” CE 1972

 

 

Acest articol a fost publicat în Fotbal, Liga 1 și etichetat cu , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


× 6 = optsprezece

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: