Prima din seria fascinantelor incursiuni în lumea arenelor cu reputatul jurnalist sportiv Răzvan Toma, conform consemnărilor publicate pe ”Statisticianul fotbalului” – un blog pentru cei cărora le place fotbalul în esența lui, cu istoria, cifrele și denominațiile lui exacte”, conform caracterizării autorului. De astăzi, pe coloana dreaptă a paginii I din Sporttim, în rândul editorialiștilor, un penel captivant. Iată-l cu ”Amintirile unui suporter-copil care a crescut”…
Am fost impresionat de acel băiețel care plângea după recentul derby Dinamo – Steaua 1-3, pentru că favoriții lui pierduseră. Erau lacrimi sincere de copil. „Lăsați copilașii să vină la Mine, și nu-i opriți; căci împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei ” – a spus Iisus în cele relatate de Apostolul Marcu în Noul Testament, referindu-se cum nu se putea mai bine la curăția sufletească a copiilor. Pentru că acel mic suporter percepe cu inima, cu sufletul ceea ce se întâmplă în teren, considerând a fi ceva foarte important. Știu aceasta din proprie experiență, pentru că și eu, pe când eram copil, am avut aceleași sentimente, risipind la rându-mi lacrimi pe altarul sportului-rege. Mai apoi, când mi s-a evaporat inocența și am început să înțeleg că realitatea din fotbal conține destule impurități, am avut cam aceeași senzație ca atunci când am aflat că nu există Moș Crăciun.
Suporterul copil
De obicei, primii pași ca suporter îi faci la vârsta amintitului minidinamovist. La baza alegerii favoritei stau diverse motive: de cele mai multe ori ești influențat de membri ai familiei, prieteni, vecini; apoi, de notorietatea unei echipe ca și de poziția ei din clasament; vine la rând, simpatia față de vreun jucător anume; are importanța ei și vizionarea unui meci în care prestația uneia dintre formații impresionează; sentimentul că aleasa te reprezintă; nu poate lipsi de-aici nici efectul „Gică contra”, adică negi ceea ce place majorității și alegi ceva cu totul diferit. Eu însă nu m-am încadrat la niciunul dintre acestea, ci am avut un motiv cu adevărat copilăresc, că doar eram un puști de 6 ani. Într-o zi, pe când mă aflam în casa bunicilor materni, la televizorul lor, marca „Rubin” (era ceva să ai un asemenea aparat pe-atunci), se derula un meci între o echipă având echipament complet alb și o alta cu tricouri cu dungi verticale. Până să aflu numele celor două, deja mi-alesesem favorita, cea în dungi. Bunicul meu m-a lămurit că aceea era Rapid și juca atunci împotriva Politehnicii Iași. Peste ani am localizat temporal momentul, 08.03.1970, scorul final fiind 2-1 pentru giuleșteni. Așadar sămânța rapidismului fusese aruncată și n-a fost greu să încolțească imediat, aflând că în rândurile echipei jucau Răducanu, Dumitru sau Neagu. Nimeni din familia mea nu mai ținuse cu Rapid și din acest motiv am creat multă mirare în jur. Încet-încet, Rapid și tot ce implica el devenea un element foarte important al copilăriei mele. N-am fost un hoinar al stadioanelor. Ca să fii suporter însă nu înseamnă că trebuie neapărat să frecventezi tribunele. M-am entuziasmat nespus la câștigarea Cupei din 1972, ne bănuind pe-atunci că avea să fie unul dintre puținele trofee de care aveam să mă bucur ca suporter, cum nu puteam intui nici că peste doar doi ani aveau să vină și lacrimile amare de care pomeneam mai sus. Ca un făcut, din momentul în care am început să țin cu Rapid, parcursul său o luase pe o pantă descendentă, culminând cu retrogradarea din 1974. Acel șoc l-am resimțit dureros, căci intrase neașteptat în hora retrogradării cu doar o etapă înainte de final. Atunci, avusese un meci la îndemână cu FC Constanța, la București (pe fostul „23 August”), pe care în mod normal trebuia să-l câștige, ceea ce ne-ar fi scutit pe toți de emoții, indiferent de ce urma să se întâmple în ultima etapă. A și condus cu 1-0, numai că avea să-și intre în rol portarul Răducanu, care a făcut numai tâmpenii. Acesta a fost acel meci în care a fost surprins în ofsaid, de care se pomenește adesea. La final a fost 1-1, scor care a transformat-o pe Rapid într-o candidată principală la primul loc retrogradant. Urma să joace în ultima rundă la Iași, cu Politehnica, la rându-i candidată la retrogradare. Dacă Politehnica avea de partea ei avantajul terenului propriu, Rapid avea și opțiunea egalului. Meciul a fost televizat, și îl așteptasem cu înfrigurare toată săptămâna absorbind tot ce scrisese „Sportul” în legătură cu el, ca să nu spun că rugăciunii cotidiene de dinaintea culcării îi alipisem și un… act adițional, ca Doamne-Doamne să o scape pe Rapid. Însă tot nu îmi venea să cred că echipa mea ar putea retrograda. M-am agățat și eu cu disperare de un 0-0 izbăvitor, așa cum au făcut-o în terenul din Copou și jucătorii Rapidului. În minutul 78 însă, după un corner de pe stânga la poarta giuleștenilor, Răducanu, din nou el, a ieșit greșit, pe sub minge, prilejuindu-i lui Simionaș să înscrie cu capul golul victoriei și al salvării pentru ei, dar totodată al condamnării la surghiun în „B” pentru Rapidul meu. Simțeam că trăiesc un coșmar și am început pur și simplu să plâng. Când m-a văzut mama, s-a speriat, crezând că am pățit ceva. Dar chiar pățisem, căzuse Rapidul în „B”, ceea ce pentru mine era suficient pentru a mi se instala profund tristețea în suflet. Mama rămăsese surprinsă de pasiunea mea, căci precum acel băiețel dinamovist, nimic nu reușea să mă consoleze, lacrimile curgându-mi șiroaie. Peste ani gurile rele au spus că la Răducanu n-a fost atunci doar o simplă greșeală… Mă obișnuiam greu cu statutul Diviziei B. La emisiunile sportive radio cele mai importante momente deveniseră pentru mine citirea rezultatelor din această categorie. Aveam totuși să mai înghit și câteva lingurițe de miere, căci Rapid a revenit imediat în „A” la pachet cu o nouă cupă câștigată în 1975 din această postură. Însă viața de prim-eșalon a continuat să fie pentru toată suflarea alb-vișinie tot una de periferie, iar o nouă retrogradare n-a întârziat să apară, în primăvara lui 1977. Era un deja-vu, tot în ultima etapă și pe terenul altei contracandidate, doar că locul Politehnicii Iași fusese luat de FC Constanța, iar scorul final a fost 2-1.
Suporterul adolescent
Mi-am zis „gata!” și asta nu neapărat din cauză că trebuia să iau iar drumul „B”-ului. Însă mă maturizasem, și îmi dădeam seama că Rapid nu mă reprezenta cu adevărat. Simțeam că o echipă studențească putea face acest lucru. Tindeam să mă îndrept spre Sportul Studențesc, aveam însă o frână, pentru că pe vremea când eram rapidist trăisem destule clipe nefericite din cauza grupării din Regie. Așa că ajunsesem chiar într-un impas. Problema însă avea să se rezolve într-un mod mai puțin așteptat. În vara lui 1977 mă aflam în vacanță, la mare. Aflat în vizită la niște cunoscuți, televizorul era deschis, fiind transmis un meci de campionat, Politehnica Timișoara – Universitatea Craiova. Era abia etapa a 2-a a noului sezon. Oaspeții, o forță a fotbalului nostru și atunci, au deschis scorul cu un minut înainte de pauză, prin Balaci. Repriza a doua a fost o cursă de urmărire atât de frumoasă dusă de „Poli” de mi-a mers la suflet, rar văzând echipa olteană atât de dominată în acea perioadă. Un șut pe jos de la marginea careului al fundașului stânga Barna avea să facă dreptate, egalând în minutul 71. Scorul a rămas până la final 1-1, dar „Poli” mă cucerise. Foarte repede pasiunea pentru această echipă m-a cuprins, mai ales că în acel sezon a fost aproape de a cuceri titlul, dar șmecherii roș-albastre au împiedicat-o, mai multe despre acest subiect însă cu alt prilej.
În suflet semnasem deja contractul de fan. Aveam însă și alte legături cu gruparea alb-violetă, tata fiind născut la Bogda, în nordul județului Timiș, făcând facultatea la Timișoara. Ca polist am fost și mai puțin răsfățat din punctul de vedere al trofeelor câștigate decât ca rapidist, doar o cupă, dar am trăit multe momente la mare intensitate. Și aici am avut ocazia să vărs lacrimi, însă unele de bucurie, după câștigarea amintitei cupe și după ce i-am eliminat pe Celtic și Atlético Madrid. Am trăit însă și destule momente triste, frustrări, retrogradări, acea deja cunoscută răzbunare dinamovistă. Indiferent însă „Poli” își luase un loc important în viața mea. Atunci când nu avea meciuri televizate sau în București, ca orice tânăr ieșeam și eu cu fetele la plimbare, prin parcuri, pe alei. Se întâmpla ca pe traseul nostru să dăm de grupuri de oameni care ascultau la radio meciurile etapei. Foarte politicos o rugam pe companioană să mă aștepte puțin, mergând spre a-i întreba pe respectivii „cât e la Timișoara?” sau „ce face Poli?”. Sau și mai tare, în voaiajul de nuntă mă aflam alături de proaspăta soție cazați în hotelul Caraiman din Sinaia. Coborâsem la un moment dat să rezolv ceva la recepție. La întoarcere, pe culoarul unde se afla camera mea răzbăteau dinspre o alta comentariile radio ale etapei. M-am apropiat ușor pentru a auzi mai bine și nu am plecat de-acolo până n-am aflat ce făcea „Poli”, să fi fost vreo opt minute. Bine că n-a ieșit cineva că ar fi spus fie că-l spionez, fie că vreau să-i dau o spargere. Am plecat, în cele din urmă, însă la finalul etapei, am revenit la locul cu pricina pentru a afla scorul final.
Suporterul matur
Ca să mă exprim mai plastic la primele mele perioade de suporter, Rapid a fost ca o iubită cu care am încheiat o căsătorie de mult prea tânăr, când încă nu eram copt. După șapte ani, am „divorțat”, însă în continuare am păstrat relații foarte bune cu „fosta nevastă” pentru că am rămas pentru totdeauna cu o simpatie pentru gruparea giuleșteană, de ale cărei succese, interne sau internaționale, m-am bucurat mereu. Avea să fie singurul meu asemenea „divorț”. La a doua „căsnicie” eram mai matur și știam mai bine ce voiam, alegând-o pe „Poli”. Cu toate că mi-a oferit multe momente dificile, am mai fi „conviețuit” și astăzi, indiferent în ce eșalon s-ar fi aflat, dacă nu deceda. Pentru mine momentul în care a ajuns pe mâna lui Zambon a însemnat crucea pusă. Poli AEK devenită ulterior FC Timișoara mi s-a părut o impostură de cel mai prost gust, neavând-o vreodată la inimă. Sunt „văduv” de ceva vreme și așa voi rămâne. Asta a însemnat pentru mine viața de suporter matur, una cu final trist. Din această perioadă am rămas doar cu o bucurie, oferită de meseria pe care am avut-o, de a-i fi cunoscut personal pe o mulțime dintre cei pe care îi admirasem din tribune, de la TV, radio sau din paginile ziarelor, cei care mă făcuseră să mă gândesc la ei, așa cum afirmam mai sus, chiar și în luna de miere. Anghel, Nedelcu II, Vișan, Păltinișanu, Mehedințu, Dembrovszki, Ad. Manea, Giuchici, Roșca, Șunda, ca să-i pomenesc doar pe câțiva. Iar pe lângă ei și alți oameni din jurul echipei, precum Viorel Boiț, Nicolae Secoșan, Ion V. Ionescu, Gheorghe Codrean, Petru Balaș, Adrian Chisăliță, Ion Cherciu, Dan Bodîrcă etc.
Am făcut această paralelă, pentru că suporterul chiar poate fi comparat cu un îndrăgostit, care își iubește necondiționat adorata, chiar dacă nu primește de la ea întotdeauna cât așteaptă, continuând să facă sacrificii de tot felul doar pentru a trăi împreună fericiți. Sună chiar romantic.
”Statisticianul fotbalului” – un blog de Răzvan Toma, este accesibil la: https://romaniastats.wordpress.com/