Ca unul prezent între foarte numeroşii fani ai lui „Poli” la primul meci oficial postdecembrist al „violeţilor”, în deplasare la Oradea pe 25 februarie 1990, unde ne-am şi rugat în genunchi în stradă şi s-au păstrat momente de reculegere, unde s-a aplaudat de pe margine şi unde multe, multe altele, avantajul punctelor de reper ale termenilor de comparaţie poate conferi estimativ cu mai mare acurateţe ce-a ajuns un derby de-altădată al „fâşiei vestice”, Timişoara – Oradea.
Nu doar şi cu-atât mai mult din perspectiva istorică a unui plan general şi de ansamblu, în care Oradea şi Timişoara se numărau până în 1989 între cele numai 9 oraşe din România cu cluburi campioane ale ţării la fotbal, aceleaşi nouă rămânând de fapt până în mai recentul 2008, când Cluj devenea al zecelea, ci strict chiar şi postdecembrist.
Pe rând, Bucureştiul, Ploieşti, Timişoara cu cele 6 titluri consecutive ale Chinezului din 1922 în anii ’20, precum şi 4 ale Ripensiei în 6 ediţii între 1933 şi ’38, dar şi Braşov şi Reşiţa tot interbelic, apoi Arad şi Oradea prin I.C.O. în 1949, ulterior încă şi Piteşti şi Craiova, s-au bucurat măcar o dată de hegemonia internă în campionat, într-un cerc restrâns cu Oradea şi Timişoara în cadru. Lărgit prin „liberalizare” din 2008, când CFR Cluj a dat tonul iar Urziceni, Galaţi, Giurgiu şi Constanţa l-au lăbărţat, de-acum 14 oraşe cu laureate ale primei ligi, 4 din capitale ale judeţelor vecine de pe clasica „fâşie vestică”, pe ruta Reşiţa – Timişoara – Arad – Oradea.
Pe care se mânca fotbal pe pâine, ori Timişoara nu mai are fotbal prim-divizionar pentru-al şaselea sezon la rând, încă din 2018, la ora ultimei retrogradări din elită, iar Oradea nici măcar secund-divizionar din 1 iunie 2019, când Luceafărul apunea şi nici măcar pe Criş, ci la Sânmartin, şi-au trecut de fapt deja peste 20 de ani de la ultimul Timişoara – Oradea pe prima scenă în Banat, din 30 august 2003, când una dintre „clone” cu sufixul AEK răsturna scorul prin Silvăşan pe „Dan Păltinişanu”, 2-1 (1-1) de la 0-1 prin reuşita lui Keseru în minutul 14 pentru FC Oradea, care avea a pica de pe locul 16 şi ultimul, cu tot cu un 2-3 (0-2) în returul din 4 aprilie 2004 din Bihor.
Nicio noutate majoră, tot vechiul fost „1 Mai” rezistând demolării peste drum de morgă, ATI şi „Urgenţele” Spitalului Judeţean Timişoara, bătrân oval de care se leagă atâtea amintiri ale fotbalului local dar acum pe post de metaforă a cazului de targă al sportului în 11 de pe Bega, repliat în tranşeele „Electricii” de la Gara Mică pentru revederea aparte cu roş-albaştrii Bihorului, consumată sâmbătă cu Politehnica în rol de gazdă dar şi unică reprezentantă la zi a fotbalului din capitala Banatului pe scena divizionar naţională a primelor 3 nivele valorice, mai exact doar în Liga 3.
Nici tu vreun stadion nou, nici vreun club local în primele două divizii, ci un „colac de salvare” al refugiului „Electrica” pentru reînnodarea în Liga 3 a întâlnirilor pe axa Timişoara – Oradea. Cu-atât se poate înfăţişa capitala Banatului la intrarea în toamna lui 2023, la aproape 34 de ani de la clipele decembriste.
Încât fanii roş-albaştrilor Oradei au fost nevoiţi să-şi preia zona în tribuna a II-a prin a trece de-a latul gazonul „Electricii”, recepţii pe post de compromisuri forţate de criza cronică a infrastructurii sportive timişorene, acutizată.
La asta s-a ajuns, la o modestă tribună a doua a „Electricii” suficientă pentru a alătura galeriile a două dintre cele mai semnificative cluburi din vestul ţării, semn al deşertăciunii fotbalului.
Nu se juca în faţa tribunelor pline nici în acel 24 februarie 1990 posomorât la Oradea, cât încă mirosul de sânge şi răpăitul rafalelor erau proaspete în simţiri, dar nici să-şi fi imaginat cineva rătăcirea postdecembristă, spre nivelul 3 şi străduţele din zona „Electricii”.
Se visa în tente mai luminoase în acel februarie, chit că „Poli” nu încheia prea strălucit anul 1989, pe 10 şi cu un bilanţ negativ în Divizia A, 17 4 6 7 22-24 14 puncte şi doar două în plus faţă de a 16-a şi antepenultima clasată, FC Olt Scorniceşti, care nici nu mai avea a relua returul, desfiinţată laolaltă cu Victoria într-o jumătate de măsură ce le-a ferit pe fruntaşele departamentale Dinamo şi Steaua, ba pe undeva şi „sateliţi” precum Flacăra Moreni ori Inter Sibiu, iar visele se întrupau peste primăvară în realitate, ceea ce începea bine în Bihor, 1-2 de la 1-0 la pauză pentru roş-albaştrii Oradei prin golul lui Vancea din minutul 15, Trăistaru replicând în minutul 56 iar Vlaicu spre final (75), încheindu-se chiar foarte bine, cu vedere spre cupele europene de pe locul 5, cu bilanţul 17 7 10, într-o rocadă de precizie cu cei de pe Criş, pe 5 la finele turului şi pe 10 la căderea cortinei.
Făr-a se pune pe-atunci problema absenţei Oradei ori Timişoarei de pe prima scenă, ci doar cea a poziţiei ierarhice, chiar a cincea pentru roş-albaştri în decembrie 1989, numai în urma celor de la Dinamo, Steaua, Universitatea Craiova şi defuncta Victoria Bucureşti, cu un bilanţ pozitiv pentru bihorenii care începeau sezonul cu un victorios 2-1 pe fostul „1 Mai” în 23 august, marcatori pe finalul reprizelor, Bolba în minutul 41 şi Ovidiu Lazăr la liman în minutul 87, după ce Titi Varga egala la capătul primei ore de joc.
O, Tempora!
Duse-s zăpezile de altădată iar acum atât a mai rămas, „Poli”-n Liga 3 şi bătrânul oval „Dan Păltinişanu” închis peste bulevard de morgă, încât se răsuceşte negreşit „Tata Mare” în mormânt, fanii viola neavând de-ales şi ţinând poziţiile ultimului bastion de rezistenţă, însă nu oricum, ci prin apăsarea punctului pe i, „TRUE FRIENDSHIP – NOT A TREND”.
Şi le vor călca pe urme predecesorilor din galerie pe „Iuliu Bodola” din Oradea la returul din 18 noiembrie, în antepenultima etapă din acest an în Seria 8, în care FC Bihor a fost mutată peste vară în calitate de campioană a Seriei 10, menţinându-şi avansul de 5 puncte şi mărindu-şi la 5 treptele în faţa alb-violeţilor după remiza 1-1 (0-0) de sâmbătă de pe „Electrica”, aşa cum remizate erau şi ultimele dueluri ale favoriţilor fanilor viola cu „ultimul mohican” de pe Criş în Liga 2, 0-0 atât pe „Dan Păltinişanu” în 19 august 2018 cât şi la Sânmartin cu CS Luceafărul în 23 februarie 2019.
Iar dacă vor mai fi alte două întâlniri pe axa „Electrica” – „Iuliu Bodola” şi-n play-off-ul din primăvară, depinde mai ales de capacitatea junilor alb-violeţi de-a strânge rândurile la greu şi de-a se coagula din mers pe noul palier valoric, o provocare în sine.
Altceva nefiind prea mult de zis din catacombele Ligii 3, poate de remarcat reacţia periculos abruptă a unui ex-alb-violet dar totodată şi roş-albastru, atât stelist cât şi orădean, ex-„tricolorul” Iosif Rotariu, la lecţia de binevenită prevenţie în ale patriotismului, dar şi de legislaţie internaţională predată din peluza unei cu totul alte scene, cea a Arenei Naţionale, zilele trecute, cu ocazia descinderii în capitală a exponenţilor fotbalistici ai statului în stat cu capitala emanată la Pristina.
Nerecunoscută, nota bene!, ca poziţie oficială de statul român, a cărui politică de stat este de a nu întreţine relaţii diplomatice cu o entitate separatistă a cărei existenţă n-o recunoaşte pe scena internaţională, ori dacă Guvernul de la Bucureşti nu recunoaşte provincia Kosovo iar sute de fani ai „tricolorilor” din Uniţi sub Tricolor doar dau glas din peluza în care oricum se zice ce se vrea sub cerul liber la nimic altceva decât politica de stat a naţiunii ai cărei cetăţeni sunt şi ei, scandând pe-un stadion ridicat şi din taxele contribuţiilor lor în capitala României cu a cărei selecţionată ţin, este de bezna minţii şi ruşinos pentru un bănăţean sexagenar dintr-un judeţ de origine limitrof Serbiei la fel de creştin-ortodoxă să înfiereze cu-atâta patos punitiv de pe vremea socialismului nişte tineri compatrioţi oferind de fapt o foarte legitimă şi curajoasă lecţie de tot ce s-ar vrea mai bun în politica adevărată, de la legislaţie şi drept internaţional, până la ceea ce înseamnă să deţii coloană vertebrală, integritate şi demnitate.
Sau ce lecţie de autentic şi veritabil patriotism cu rol de necesară prevenţie au etalat nişte temerari autentici şi veritabili patrioţi exact când era şi cazul şi-aveau rara ocazie a vizibilităţii şi expunerii în luminile rampei scenei internaţionale, la ora unei întâlniri sub egida forului unional UEFA ce este de fapt într-atât de dictatorial la ordinele „de mai sus” încât ar dezafilia pe loc orice federaţie naţională ce-ar refuza pe bună dreptate alinierea faţă-n faţă cu reprezentativa separatiştilor prin terorism şi „cu spate” a „calului troian” musulman în leagănul sfânt al creştinism-ortodoxiei vecinilor sârbi, şi ce-a putut înţelege pe de altă parte „Roti” de pe urma ochilor daţi peste cap spre vestiare de mult prea lezaţii oaspeţi ai Bucureştiului.
Căci Iosif Rotariu n-a fost şi anul acesta în linia mediană a naţionalei României la acel 0-0 tur din Kosovo, în urma căruia un alt mijlocaş „tricolor”, al actualelor vremuri, ardelean din oraşul Marii Uniri, Alba Iulia, şi anume Nicolae Stanciu, a pus pe bună dreptate punctul pe i cu banderola de căpitan pe braţ şi degetul arătător îndreptat spre gazdele lor de la Priştina, remarcând public într-o declaraţie oficială că „a fost un comportament foarte urât al spectatorilor de-aici, dar vor veni şi ei la Bucureşti şi vor vedea cum este să joace şi să aibă parte de un astfel de tratament!”
Şi de ce? Pentru că imnul României nu s-a auzit deloc la Priştina din cauza huiduielilor copioase ale unui întreg stadion, preschimbate brusc după „Deşteaptă-te Române!” în scandarea „Ţiganii! Ţiganii!”, repetată pe parcursul turului din iunie fără ca Stanciu şi coechipierii săi să iasă de pe teren ori să-i atragă arbitrului atenţia că tolera un caz clasic din aşa-zisul „rasism” emanat şi intens adus în discuţie în noul mileniu în special într-o singură direcţie, pentru aţâţarea spiritelor şi conturarea doritei posturi de victime a unora şi aceloraşi, se ştie bine şi cine.
Care va să zică tocmai căpitanul Stanciu a dat semnalul şi „verde” încă din tur, cât se poate de clar, limpede şi răspicat, şi nu pe la colţuri ci în spuse oficiale, „dar vor veni şi ei la Bucureşti şi vor vedea cum este să joace şi să aibă parte de un astfel de tratament!”
Semnalul „de luptă” era dat tocmai de unde nu te-aştepţi, din teren, din sânul „tricolorilor” care n-aveau la Pristina nici cea mai mică vină că România stă strâmb şi judecă drept în a nu recunoaşte oficial ca politică de stat nişte separatişti rupând prin terorism pământul sfânt ca leagăn al Serbiei creştin-ortodoxe, la care semnal al căpitanului „tricolorilor” era chiar şi culmea ca Uniţi sub Tricolor sau orice alţi fani mai pătimaşi şi patrioţi ai naţionalei României să nu răspundă cumva în retur.
Răspuns sub forma binevenitei lecţii cu rol de necesară prevenţie a manifestării patriotismului legitim, absolut necesară prevenţie în sensul că lui „Roti” şi tuturor celor rătăciţi în necunoaşterea adevărului istoric şi al realităţii factuale obiective precum ex-internaţionalul „tricolor”, nu le-ar conveni prin ochii urmaşilor lor şi în general a generaţiilor viitoare de români să asiste pe micul ecran la vreun Transylvania – Austria al mileniului 3 tot sub egida oficială a UEFA, şi-am scris Transylvania cu „y” şi nu Ardeal – Austria ori Ardeal – Islanda pentru că tocmai Ardealul e în gâtul destulora dar şi în cătarea unora, să nu se mai audă odată de-Ardeal ca parte a României, şi bineînţeles că nu le-ar conveni absolut deloc, spre deosebire de faptul că nu bagă de seamă precedentele evident create, căci dacă ar conştientiza, nici nu le-ar conveni soarta Basarabiei ori „leagănului” sârbesc Kosovo.
Prevenţie vizavi de apele tulburi de adâncime din Ardeal, prin prisma precedentelor din Basarabia ori Kosovo. Iar pe cât de pline sunt zidurile României de înscrisurile legitime „Basarabia e România!”, la fel de plin de adevăr este şi truismul „Kosovo je Srbija!”, iar dacă „Basarabia e România” s-a mutat marţi seară şi pe Arena Naţională sub forma unui afiş tricolor în peluză, atunci şi „Kosovo je Srbija!” îi ţinea pe cât se poate de bună dreptate companie.
Ori ca nişte tineri cetăţeni români să şi dubleze mesajele scrise mai întâi prin scandări inofensive, „Serbia! Serbia!”, lansate în peluza Arenei Naţionale din capitala ţării lor la un meci al naţionalei României, într-o peluză sub cerul liber în care din câte ştim încă se spune într-adevăr ce se simte pe suflet, şi continuate cu „Kosovo e Serbia!” – ceva mai incisiv pentru sensibilii vizitatori, iar pe de altă parte un fost internaţional „tricolor” să se dedea cu înfierat avânt „roşu” al vremurilor de altădată la a-i vedea pe sute de compatrioţi ai săi purjaţi de pe stadioane şi din fotbal, e un bun exemplu pe linia ideii că poţi să fi fost fie şi-un strălucit şi eminent exponent naţional într-un anumit domeniu, dar asta nu-ţi asigură şi introspecţia necesară pentru a putea lansa pertinente opinii pe subiecte pe care vădit nu le stăpâneşti. A deprins „la Seral” istoria însăilată mincinos de învingători.
Iar fanii din peluză au fost şi oarecum cavalereşti în abordarea lor, prevestind şi prevenind în scris în după-amiaza meciului retur, la 15:47, aşadar cu ore bune înaintea celei de start, că „la meciul tur din Pristina, imnul nostru a fost huiduit îndelung de întregul stadion, iar suporterii români au fost ţinta injuriilor continue şi a jignirilor repetate ale suporterilor kosovari, o mare parte din fani fiind evacuaţi, arestaţi, agresaţi şi amendaţi doar pentru că au afirmat un adevăr istoric subliniat şi la nivel de stat, şi a venit vremea returului”.
Un necesar mesaj pe post de-aducere aminte într-o naţie uitucă nevoie mare în ceea ce priveşte esenţiale aspecte de căpătâi ori adevărurile inconvenabile, memoria de elefant având-o românul pe chestii minore şi de nimic, ale „caprei vecinului”.
Au fost fanii „tricolori” mai deplasaţi decât un întreg stadion kosovar la Priştina, unde din „Ţigani” n-au fost scoşi românii umiliţi, discriminaţi şi-abuzaţi în fel şi chip, dinaintea startului, de la imn, şi până după final, de la primul la ultimul, de la Stanciu şi până la cel mai june suporter!? Nici pe departe, ba din contră, diferenţele fiind majore între tentativa nereuşită şi vagă a suporterilor români din peluză de-a „acoperi” nivelul la maxim al decibelilor şi volumului sonor al imnului separatiştilor pe Arena Naţională, înadins astfel difuzat, completată ulterior prin lecţia de prevenţie în ale patriotismului periclitat prin precedente periculoase, lecţie şi de legislaţie şi drept internaţional, asta pentru cunoscători, iar pe de altă parte atitudinea ultraofensatoare a „lezaţilor” sensibili ex-iugoslavi, doar în viziunea Noii Ordini „victimizaţi”.
Aşadar, ce-au încercat sute de tineri patrioţi români în peluza naţionalei, acasă la ei, având în suflet lecţia istoriei, „Basarabia e România!”, dar şi înţelegerea importanţei prevenţiei – prin prisma precedentului separării prin forţă a Kosovo de Mama Serbia – în ceea ce priveşte ţinutul românesc ardelenesc al atât de mult iubitei de către globaliştii fără frontiere Transilvania cu „y” în abecedarul lor, şi ce-a putut înţelege cărăşanul Iosif „Roti” Rotariu, mai nimic şi pe dos în cele mai tenebroase direcţii, mai nimic exploatat de intervievatorii care i-au folosit vorbele pe post de băţ prin gard într-o gazetă bucureşteană: „Nu ştiu care e regulamentul, dar s-a stat destul de mult la vestiare și mă gândeam că putem pierde și la masa verde. Nu mi se par normale aceste gesturi. Nici măcar când înjură suporterii pe jucători. Dacă vii la stadion trebuie să încurajezi indiferent de echipa pe care o susții. Cum adică dacă nu joacă bine să îi înjuri? Sau să afişezi bannere la adresa adversarilor. Ăștia nu sunt suporteri. E normal că restul stadionului i-a fluierat. Sunt doar câțiva care fac gesturile astea şi prin campionatul intern și prin deplasările echipei naționale. Sunt aceiași peste tot. E un grup foarte restrâns, dar până acum n-a luat nimeni nicio măsură asupra lor. Trebuie să fie interzişi de pe stadionul de fotbal. Foarte bine că i-au identificat după meci, probabil că acum, că îi ştiu, se vor lua măsuri!”
„Roti”, cel plecat de 3 ori de la „Poli”, în primele două dăţi în roş-albastrul stelist, a treia oară la Extensiv Craiova, de unde-ajungea în alt roş-albastru, la FC Bihor, pentru un sezon, 2001/2, reactivându-se în 2012-2013 în alb-violetul lui ASU Politehnica, a început într-adevăr perfect teza rătăcirii sale cu iz comunist, „nu ştiu care e regulamentul”, însă a dat tot mai mari rateuri pe firul ideii imposibil de dus, „sunt doar câţiva care fac gesturile astea”, de fapt nu mai puţin de 457 de compatrioţi astfel incriminaţi şi înfieraţi, 457 aşadar conform statisticii Jandarmeriei, atingând apogeul cu „foarte bine că i-a fluierat întreg stadionul!”, care întreg n-a fost de fapt nici pe departe întreg, atât în ceea ce priveşte asistenţa departe de „plin” cât şi corul numeric parţial al fluierătorilor propriilor compatrioţi, respectiv cu „foarte bine că i-au identificat”.
Ori tot realitatea istorică ne spune că marile dictaturi s-au conturat şi mulţumită „oamenilor de bine” arătând cu degetul în direcţia cea mai greşită cu putinţă pe axa luptei inegale a binelui cu răul pe care-l percepeau ca fiind „de bine”, cea mai mare şi mai mare tiranie imposibil de înţeles, dedus şi perceput pentru alde ex-„tricolor” tocmai înfăptuindu-se incremental şi pe nesimţite la scară globală şi graţie „cozilor de topor ale sistemului” cu ai săi atâţia rătăciţi idioţi utili.
Iar timpul chiar le ve dovedi pe toate, şi „La Mulţi Ani!” anticipativ lui Iosif Rotariu la aniversarea pe 27 septembrie a 61 de primăveri, să prindă chiar mulţi ani de-acum înainte, pentru-a constata cu ochii săi adevărul incomod şi inconvenabil ce dă târcoale făr-a prinde mulţi de veste. Constatarea ruşinoasă pentru bănăţean ţinând de comparaţia între faptul că separatiştii s-au pus absolut la unison de-acord că românii sunt „Ţiganii!” Ţiganii!”, cum a răcnit la Priştina un întreg stadion, iar pe de altă parte trista realitate că românii se fluieră dezbinaţi unii pe alţii, cei „de bine”, precum „Roti” – cărora nici că le pasă c-au fost făcuţi „Ţigani” de către nişte separatişti nerecunoscuţi oficial ca politică de stat de Guvernul României – huiduindu-i, fluierându-i, incriminându-i, înfierându-i şi vrându-i identificaţi şi suspendaţi de pe stadioane tocmai pe compatrioţii lor care ţineau astfel de fapt piept, prin „Basarabia e România” şi „Kosovo e Serbia”, cu însăşi drepturile legitime ale „tricolorilor” alde Iosif Rotariu de a fi în primul rând „români mari şi uniţi”, de exemplu cu tot cu Basarabia, dar mai ales nu „ţigani” ca etichetă definitorie.
Dar întotdeauna cei mai buni dintre pământeni sunt invariabil răstigniţi, iar masa amorf majoritară îşi doarme ignorant somnul raţiunii. Născând monştri.
Dacă tăcea, filisof rămânea „Roti”. Iar dacă-n general se-nfăptuia ceva-n fotbalul capitalei Banatului, decât să se tot vorbească anapoda nimicuri, nici „Tata Mare” nu se răsucea în mormânt că stadionul „Dan Păltinişanu” e tot închis în aşteptarea pomenitei demolări, iar „Poli” se căzneşte în anonimatul „Electricii” şi-n speranţa unei noi arene la Sfântul Aşteaptă. Ce n-are bineînţeles dată în calendarul creştin-ortodox.
