Dinamo ia mai târziu vacanță. Cu 4 etape

Vestea serii în fotbalul intern se vrea a fi ratarea de către Dinamo a intrării în faza play-off a Ligii 1, trâmbițată pe nenumărate canale cu etichete care de care mai bombastice, dar eșecul bucureștenilor nu reprezintă neapărat o știre caracterizată de elementul surpriză, ci o reflecție mai fidelă a realității din spatele unui întreg circ mediatic, exersat din inerție cu anii și captiv unor reflexe de neînlăturat.

Sistemul nu se schimbă, ci doar se perpetuează, iar în mod implicit gruparea fotbalistică din Șoseaua Ștefan cel Mare a rămas un reper favorit în șablonul conformist al unor portretizări în a căror creionare nu se poate concepe altceva, într-o evidentă lipsă de imaginație, exacerbată tocmai de plictisitoarea insistență a raportării la denumirea alcătuită din 6 litere. A umfla într-una un balon nu-l face mai colorat.

De fapt, Dinamo n-ar mai trebui demult să existe, cam de pe vremea când se pretinde că în această societate ar fi survenit o autentică schimbare, iar o firească dispariție luată sănătos în discuție puțin după 1989 ar fi oferit tocmai o exemplificare că țara n-are parte doar de-o șaradă de fațadă, ceea ce însă a fost și este cazul, cu proiecție în viitor.

Răzbate de la o poștă că roșu-albii ar mai fi doar cu numele vreo mare echipă, însă remarcile ar trebui de fapt să penetreze mult mai adânc decât atât, căci subiectul în esența sa nu se raportează la decăderea lentă dar sigură a grupării, ci la perpetuarea existențială a acestui club. Și nu pentru că ar fi devenit cumva desuet, nici vorbă, dat fiind că roșul aprins este bine mersi pe firmamentul sinistrelor vremuri actuale, într-o regenerare și regrupare general valabile la nivel internațional sub alte fațete mai greu detectabile pe radarul maselor puțin avizate, așa încât pudrata umbră alungită nonșalant din neguri sângerii ale socialului și sportului carpatin cadrează întocmai peisajului actual.

Sâmburele discuției ține însă de aspectul că soarta tot mai tristă a fotbalului românesc, erodat în timp ca efect al acumulării prea multor factori negativi, are de-a face într-o întortocheată îngemănare bolnăvicioasă și cu importanța încredințată lui Dinamo și captată ca atare de ”roșii” peste decenii în marea schemă a lucrurilor din arena internă, servită sub forma unei povești convenabil ambalate. Sistemul a știut prin pârghii consacrate precum propaganda persuasivă să-și impună repere simbol.

Dinamo a fost de fapt făurită în germenii unor odioase vremuri roșii ca vector în plan sportiv al croielii abuzive a noii orânduiri și pentru a se impune în percepția și mentalul colectiv al publicului arenelor, fiind predestinată a-și împărți pâinea și cuțitul cu colega ministerială, într-un duel bucureștean la vârf greu de penetrat dar înadins alimentat pentru a fi tuturora clar cine are pârghii ale puterii într-un asemenea sistem sângeriu de control. Și internele, și armata. Printre altele, dar în sport erau de-ajuns, pentru a nu se crea înghesuială, chit că atunci când sistemul o luase razna de-a binelea a creat făgașe și altor emanații.

Cangrena actuală a fotbalului românesc este urmarea sistemului centralizat pre-decembrist și în arena sportivă, cu Dinamo printre actorii esențiali, dar și a veritabilului Eldorado descătușat ulterior ca o manifestare a traumei unui angrenaj dorindu-se a fi altfel perceput, drept reformat și lepădat de ticurile trecutului, însă cât se poate de prizonier acelorași mentalități intrate ireversibil în sânge. Gripat.

Crearea lui Dinamo în zilele timpurii ale Republicii Populare Române și pe osemintele arenei sportive interbelice, parțial purjată, parțial deturnată, parțial prelucrată dar în orice caz denaturată, este una dintre rădăcinile răului conturat în timp și peste decenii, cu efectele vizibile astăzi sub forma suficientelor deficiențe de diverse naturi cu care se confruntă fotbalul intern.

Minusuri actuale ale sportului rege din Carpați se explică prin starea de fapt la zi din curtea dinamoviștilor, dar și reciproca este valabilă, iar fenomenul îngroșării acestor minusuri mai ales în ultimii ani se explică în aceeași măsură prin derapajele în creștere ale bucureștenilor în roșu, tot mai greu de mascat de o presă tributară obișnuinței. Iar reciproca este valabilă și în cazul acestor tendințe. Imunizarea la anormalul din societatea românească nu poate ascunde situația ieșită din comun în ceea ce privește de exemplu circul Steaua – FCSB, iar doar apariția în prim-plan a lui Gigi Becali, indusă de manevrele din dreptul polului de putere roșu-albastru, a făcut ca ambele bucureștene să nu împărtășească situația actuală a lui Dinamo, diferența fiind că nu s-a găsit un oier la fel de descurcăreț să metamorfozeze și o mumie pre-decembristă a Internelor într-o tarabă a sportului în 11 cu o secțiune de vânzări dubioase la suprapreț și alta de cumpărări în special prin demontarea rivalelor imediate. Turma, mai explozivă decât camionul cu butelii.

Factorul cheie este mentalitatea iar aceasta este grefată pe tarele trecutului, induse și de introducerea lui Dinamo cândva în sistem, cu tot ceea ce a implicat respectiva implementare și mecanismele puse drept urmare în funcțiune, boala actuală a ”câinilor” sau cum s-or mai porecli constituind o versiune în miniatură a bolii fotbalului mioritic cu dureri de cap la vârf, pe coridoarele puterii. Iar drept dovadă, simptomele sunt similare.

Emanațiile postbelice cu roșu au bruiat nociv organele vitale ale întregului fotbal românesc, înregimentat pe feude și cooperativizat, iar în timp implicit pauperizat, urmașele emanațiilor fiind acele corpuri străine care n-au fost eliminate din fașă, când era cazul și din fericire s-a pus și problema, în 1990. În consecință, au deviat în fosilele actuale, fie ca mutanți, fie ca incompatibilități de funcționare într-un registru normal.

FRF le-a identificat ca fiind indispensabile iar alți aproape 30 de ani cu urmașele și în noul peisaj ticluit să cadreze acestor vremuri de pe urmă n-au făcut altceva decât să adâncească făgașul nedorit al fotbalului românesc. Care necesita o schimbare de macaz, o primenire a apelor, o descătușare într-un sens invers celui din 1948 a atâtor energii latente dar asfixiate de condiționarea mentală și disonanța cognitivă, însă nimic din toate astea, ba din contră, același refren, răzbătând și zilele trecute, ”Eternul derby”, chiar și preluat cu impresia că n-ar avea cum și n-ar putea fi un altul mai mare în România de noii imberbi pelerini în vestiarele-altar ale entităților cu pricina, purtători de bocanci care probabil n-au deprins la școală nici reperele profund mincinoasei și prefabricatei istorii ce li s-a servit, pentru a nu pomeni de cea factuală, bine camuflată de sforari dat fiind potențialul ei de pus pe gânduri masele.

Supralicitare. Aceasta este norma conduitei mass-media în raport cu așa-zisul ”brand” dinamovist și valoarea echipei sale, reflexele exersate în timp fiind ca și imposibil de înlăturat, într-o fixație pe subiect care nu doar evită dar pur și simplu nu ia deloc în considerare întrebarea ”Dar cine-i totuși Dinamo asta!?” Un agent de racolare în absența căruia din peisaj ar fi ființat un sănătos campionat intern cu numeroase Corvinul autonome și prospere, printre care și ”Poli”. Dar mulți miei ai fotbalului au fost sacrificați pentru acest lup care zice-se și-ar fi lepădat blana în favoarea coafurii în tonul mileniului III a câinilor la modă. Cu ce urmări!? Căci nu-mi aduc aminte ceva semnificativ despre impactul conferit de Dinamo arenei interne în deceniul în curs, cu excepția unei tragice pierderi. Ekeng, în ”Groapă”.

O mult prea mare atenție acordată unei trupe debordând prin turbulențe manageriale, iar suficientă a fost asocierea cu Mutu și detectarea aerului său, pentru a deduce decalajul dintre ceea ce vrea să pară Dinamo și ceea ce este de fapt în realitate. O privilegiată a fostului regim cu o viață suficient de albă și pe mai departe, hrănindu-se din seva percepției inoculate multora peste ani și trăind încă bine mersi pe seama numelui încrustat cu șenila pe gazon în restriștea unor vremuri care reapar ciclic la orizont, la ora actuală în joc de glezne.

Propriu-zis, Dinamo e demult în vacanță în raport cu fotbalul mare, asta dacă o fi fost cândva strict pe propriile-i picioare și nu din rolul de aspirator prin țară, dar acum și-a luat liber și de la faza play-off a Ligii 1 interne, într-o firească orientare spre versiunea low-cost din octetul având drept principal scop evitarea retrogradării și nimic mai mult, în concordanță cu nivelul real al grupării, și nu umflat cu pompa printr-o suprasaturație mediatică fără noimă. Și iată că într-adevăr Torje vine la Timișoara, cât de curând, mențiune fără a deschide o altă acoladă în sine, strict a migrației economice în timp din violetul de pe Bega spre roșu. Iar când va veni, luați-vă și două scobitori în buzunar, căci în decembrie a fost 0-0. Iar după ce va pleca, nu mai luați în considerare remarcile gen ”slabi” sau ”rușine” lansate prin intermediul unei media ancorate în tentaculele interesului bolnăvicios din trecut pentru Dinamo, căci nu este absolut nici o rușine să-ți etalezi cât mai fidel adevărata valoare, într-un necesar exercițiu de sinceritate și realism. Orice ajustare este binevenită, măcar atât, căci de fapt n-ar mai trebui încă să taie frunză la câini, ci să fi rămas cândva strict în istorie. Spre binele unui întreg fotbal trăgând și după asta ponoase…

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Fotbal, Liga 1 și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


doi + 3 =

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: