După 33 de ani

De ce s-a murit în decembrie 1989 pe străzile Timișoarei? S-a scandat atunci în fața gloanțelor pentru ”Libertate!”, însă mai mult ca sigur nici nu s-ar fi gândit în acele clipe protestatarii sătui de tirania socialistă ce va ajunge să îndure ”orașul Revoluției” peste nici trei decenii. 

Resimțite fiind dezamăgiri într-atât de profunde, încât tocmai mult dorita democrație s-a ales în arcul peste ani cu un nedorit efect de bumerang pe fondul mâhnirii în creștere a majorității populației.  

Consecințe și sub forma scăderii dramatice a exercitării unuia dintre drepturile democratice, drepturi într-atât de intens invocate pe bună dreptate în manifestațiile din decembrie 1989, și anume acela al votului în alegeri libere, pierderea apetitului timișorenilor pentru trecerea pe la urne fiind indusă fără doar și poate de deziluziile postdecembriste, la constatarea atâtor realități dureroase, edificați fiind în multe privințe.

Pe scurt și în cifre, care vorbesc de la sine, suficiente au fost în cel mai mare municipiu vestic al României doar 41.531 de voturi pentru ca fostul primar Robu să-și păstreze în 2016 fotoliul de edil al orașului martir, cu o majoritate de 52,9% din sufragiile exprimate, absenteismul devenit între timp cronic taxând la sânge apetitul aspiranților la funcții în ziua ultimelor alegeri locale din 27 septembrie 2020, atunci când numai și numai o treime din totalul cetățenilor cu drept de vot din municipiul de pe Bega, 33,90%, mai exact 93.514 oameni, și-au exercitat unul dintre drepturile democratice, ”jilțul” unui oraș cheie fiind din nou adjudecat cu mai puțin de 50.000 de voturi, așadar din partea unui singur votant la fiecare aproape 6 cetățeni cu drept de vot, fără a-i mai pune la socoteală pe cei fără drept de vot.

Iar apatia la urne are în mod cert o legătură directă cu dezamăgirile postdecembriste ale timișorenilor, fie cufundați în nevoile traiului cotidian, fie ”refugiați” în propria curte a bunului gospodar, fie găsindu-și preocupări dintr-un evantai tot mai diversificat, incluzând de exemplu călătoriile, acoladă a divertismentelor pe scala căreia interesul pentru sportul local a scăzut în schimb încet și sigur, la cote deznădăjduitoare în ultimii ani, nu în ultimul rând pe fondul degradării infrastructurii arenelor din capitala Banatului. 

Căci așa cum industria a fost pur și simplu ”tăiată la fier vechi”, cu excepțiile care confirmă regula, iar centrul universitar Timișoara și-a pierdut consistența în profunzimea sa, în cădere liberă în plan valoric și calitativ, cu ”Medicina” excelând în privința examenelor pe ochi… verzi, arena sportivă a fost trasă la rândul ei de reflux, laolaltă cu majoritatea lucrurilor, în larg și spre fund.

Bunăoară, în decembrie 1989, la ultimul meci jucat acasă de ”Poli” în acel sezon de toamnă al primei ligi, Divizia A, mult, mult mai mulți spectatori se bucurau în tribunele vechiului ”1 Mai”, fie și pe frigul intrării în iarnă, de triumful violeților cu o ocupantă a podiumului, Universitatea Craiova, semnat de Constantin Varga în minutul 88 din lovitură de la 11 metri, decât mai adună la ora actuală, la sfârșit de 2022, toate formațiile de pe Bega puse laolaltă, trecându-le la socoteală și pe cele din sală, de baschet, handbal, în special volei feminin și futsal, nu doar pe divizionarele de fotbal și rugby.

Mulți, mulți timișoreni care aveau afinități sportive, incluzând numeroși etnici, au luat calea altor meleaguri, dar și mai mulți s-au simțit trădați și repetitiv înșelați de falsele aparențe din fenomen, de care s-au îndepărtat, arenele, tot mai puțin funcționale, devenind și tot mai pustii.

Ar fi parcă dintr-o altă lume a rememora acum un colocviu studențesc predecembrist cu ”Șepcile roșii” ale Clujului, adunând precum sardinele peste 40.000 de suflete pe ovalul ”1 Mai”, cu greu putând fi aruncat un ac chiar cu o oră înaintea acelui start matinal, deși în Divizia B și chit că apăsările anilor ’80 aveau povara lor. 

Dar fotbalul constituia una dintre supapele sigure de refulare, apartenența în simțiri la cauza alb-violetă fiind totodată determinantă în estimările bănățenilor, ținând mult la poliștii lor.  

Însă cu fiecare nouă încercare eșuată dezamăgirile s-au amplificat, simpatizanții de altădată au mai încărunțit și ei, iar detașarea de fenomen a luat treptat locul mâhnirii, Timișoara cufundându-se actualmente în cea mai lungă perioadă din noul mileniu fără fotbal prim-divizionar, deja în cel de-al cincilea sezon consecutiv și numărată fiind. 

Anul 2022 începând însă și cu minimul absolut al renunțării la un joc secund-divizionar pe stadionul cândva ”Catedrală a Banatului”, iar Dan ”Tata Mare” Păltinișanu trebuie că s-a răsucit în mormânt, abandonat fiind meciul Politehnicii cu Petrolul Ploiești încă înaintea pauzei, datorită defectării instalației de nocturnă, ceea ce a pus ulterior cruce întâlnirilor pe vechiul oval de beton. 

Venindu-i scoaterea din circuit, pierdere cât se poate de simbolică pentru infrastructura sportivă a capitalei Banatului, retezându-și așadar și vârful, după ce ”englezescul” UMT pe care încă se juca fotbal de prima ligă în 2002 și pe care trecuse cândva AC Milan în cupele europene a fost pur și simplu ras de pe fața pământului, CFR nu chiar așa dar cotropit de containerele diversiunii Stupid-19, cât despre arenele de cartier, unele și-au găsit și acestea sfârșitul. 

Soarta din 2022 a principalului stadion al Timișoarei, închis și uitat, corolar al descompunerii infrastructurii sportive locale, una fără bazin olimpic și fără arene specifice pentru diverse discipline, fără noi incinte sportive în cartiere, dar și fără salba de altădată a bazelor de agrement de pe malurile canalului Bega, și aceasta căzută pradă tranziției postdecembriste către nicăieri. Tot atâtea pumnale răsucite în inima localnicilor. 

Anestezicele au fost multe, însă realitatea factuală obiectivă, la 33 de ani de la sângele vărsat în ”orașul Revoluției”, dezvăluie o Timișoara cu sufletul mai greu și în orice caz mai sărăcit, repliată în conformismul noilor tendințe dar și în apatie, în cel mai bun caz melancolică în raport cu trecutu-i sportiv, cel cu arene și săli pe-atunci ceva mai noi dar în orice caz mult mai pline de lume. 

Melancolie metamorfozată pe ”baricada sportului” în debusolare, indusă de acea senzație paralizantă de călcare a mândriei în picioare, când nici zvâcnirile de orgoliu nu se mai fac resimțite, toate trăgându-se în acești ultimi câțiva ani de la nefinisarea unei mai mici a doua săli ”Polivalente”, lângă Baza II – UPT, căreia i se punea piatra de temelie în deja îndepărtatul 2010, pe când, O, Tempora!, pe ”Dan Păltinișanu” încă trecea Manchester City, dar mai ales de la copleșitoarea inerție legată de amânarea cu anii a demarării ridicării unui nou stadion, respectiv a unei noi săli mari de sport. Cât despre bazinele de înot și sălile de sport de cartier din ”agenda electorală” a fostului edil, au intrat deja în folclorul postdecembrist al locului, precum socialismul indusese un folclor anticeaușist predecembrist.

Sportul local e aproape pe butuci pe malurile Begăi, derapaj într-o tot mai mare corelație cu incapacitatea ieșirii din blocajul raportat la infrastructura sportivă, iar dacă ambianța arenelor de altădată asigura unul dintre puținele afrodisiace predecembriste, în penuria cenușie a alternativelor de la vremea aceea, în schimb pustietatea puținelor terenuri rezistând încă în circuit în capitala Banatului doar adaugă greutate plumbului bacovian. 

Iar Timișoara chiar atârnă mai greu la cântar, și nu deloc întâmplător prin prisma slăbirii conexiunii sale cu sportul și mișcarea, tot mai mulți fiind și mai ”pufoși” în confortul debilitant al materialismului, ceva mai puțini ”trași printr-un inel”, mai alarmant fiind faptul că societatea a cam uitat cum ar trebui să arate de fapt un om sănătos, mai precis tocmai ”tras printr-un inel”. 

N-are cel mai mare oraș vestic din România centură ocolitoare după 33 de ani de la sângele vărsat în scandări pentru ”Libertate!”, așa încât de unde oare atâtea inele, cât despre ”inele” ale tribunelor noilor stadioane și săli de sport, nici măcar schițele nu sunt definitive. 

Pe-atunci, în decembrie 1989, în zilele deznădejdii și speranțelor noastre, zile de viață și de moarte, nimănui nu-i stătea bineînțeles capul la viitorul stadioanelor și sălilor de sport, în ”hibernare” în acele clipe de sfârșit de deceniu, când alte și alte aspecte de căpătâi ne sfredeleau roi mintea, însă treptat a devenit evident că năzuințele din acele ore de martiraj ai unor eroi se vor preschimba și acestea în cenușă și deșertăciune, acoladă a neîmplinirilor ce a dat năvală și în lumea arenelor.

Rătăcită în Timișoara în tranziție.  

Cauzalitatea decăderii inrastructurii sportive e cât se poate de complexă, ținând și de faptul că Timișoara a fost un municipiu ”donator” la pușculița națională, și nu unul beneficiar, așadar cu piedici ticluite și dinspre ”centru”, dar și de o lipsă de voință autentică în acest sens pe plan local, tendințele fiind aceleași, ca sportul să fie sprijinit în special declarativ, mai puțin faptic, iar atunci, de o manieră inadecvată, pe fondul nestăpânirii know-how-ului ce ține de managementul specific unui asemenea domeniu. 

În plus, a fi un centru universitar a echivalat mereu unei sabii cu două tăișuri, partea rea ținând de anumite fixații ale autoidentificatei inteligentsii, cu tente de orgolii deșarte, iar astfel mai nimic n-a putut fi dus cu adevărat cu bine până la capăt, în regim de consistentă continuitate. Vina fiind colectivă dar și individuală, pe fondul unui nivel scăzut al conștiinței spirituale, generând mentalități și atitudini defetiste, tipare comportamentale meschine, incapabile a vedea pădurea din cauza copacilor. 

Au rămas cei mai activi și mai activi ”pe metereze” fanii viola din galeria polistă, Ultimul mohican luând când și când atitudine și poziție prin a solicita inclusiv mai mult decât necesarul ”RESPECT TIMIȘOARA!”, unul dintre afișele lor de suflet, sugestive într-o societate în care trebuie din păcate reamintit tot cu litere de-o șchioapă cât de vital este și acest ”LIBERTATE PT. SUPORTERI!”, afișaj tot din arsenalul suporterilor de fotbal marcând anual în miez de decembrie printr-un tradițional marș pe străzile cândva însângerate memoria eroilor martiri.

Jertfiți în zadar?

Deloc, sufletele lor pure înălțându-se întru eternitate. Mai mare restriștea în schimb pentru sufletele plumbuite ale urmașilor, actuala societate civilă locală, ce nu se ridică nici pe departe la înălțimea aspirațiilor și năzuințelor eroilor din decembrie 1989, nevrednicia noastră fiind cauză a neîmplinilor colective. Și este poate sugestiv că printre nu numeroșii timișoreni care-și mai aduc aminte anual în decembrie de jertfa înaintașilor se numără tocmai suporterii din fotbal, fanii viola, așadar dintr-un domeniu al ”vieții cetății” dintre cele mai văduvite și ignorate în aceste peste 3 decenii, în sensul că sportul a avut de dat și a pus mult suflet din foarte puținul ce i s-a rezervat în schimb și de care depindea însăși continuitatea sa, dovadă a altruismului asociat spiritului de fair-play încă rezistent cumva în arena sportivă.

Până când? Și ce vom mai putea oare constata după 40 de ani? Că năzuințele eroilor vor fi devenit cu atât mai estompate și rătăcite în negura unor vremuri tulburi?

Depinde și de atitudinea noastră, de capacitatea de elevare a conștiinței spirituale și de ajustare a mentalității, dar la ceea ce s-a putut constata și pe Bega în ultimii 2 ani, odată cu apariția ”gloanțelor oarbe”, în fața cărora atâtea zeci de procente s-au năpustit cu mânecile suflecate, previziunile realiste sunt mai degrabă negative. Un eșantion simbolic și cât se poate de sugestiv într-o notă nedorită dintr-un oraș martir al erorilor din decembrie 1989 care a decăzut de la stadiul neînfricat al pieptului dezgolit în fața plumbului glonțului, ”Trageți! Hai, trageți!”, la lașitatea dezumanizantă a adoptării ”botniței” pe chip – alte rele semințe cu inconștiență plantate care dezvăluie atât tâlcul rătăcirii idealurilor din 1989 cât și explicațiile nereușitelor colective în formă continuată din capitala Banatului. Iar regresia progresistă chiar tinde a continua neabătut pe pilot automat.

Libertatea de a evidenția în scris asemenea tendințe ”progresiste” evident nedorite – tendințe pentru care mai mult ca sigur nu se jertfeau atunci temerarii care au înfruntat represiunea, și care pesemne ne dojenesc din înalturi – fiind însă un bun la mare, mare preț ce ne-a fost încredințat spre cultivare, prin jertfa lor supremă.

Adevărul, o armă totuși încă potentă, presa pur independentă – o rara avis, poate ultimul bastion al rostirii adevărului, alături de ”vocea tribunei”. Își va drege și face auzit oare glasul? 

Veșnică memoria și cinstirea erorilor martiri ai Timișoarei din decembrie 1989.      

 

 

Acest articol a fost publicat în Fotbal, Liga 2, Poli Timişoara și etichetat cu , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


6 − = doi

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: