Final… tarkovskian al istoriei găzduirii pe Goodison Park a celui mai vechi derby local prim-divizionar din fotbalul englez, Everton – Liverpool: 2-2 şi tot 41-41 rămas bătut în cuie la victorii pe gazonul „casei albaştrilor”

Totul începea în 1894, odată cu promovarea lui Liverpool FC, iar în toamna acelui an, la 13 octombrie, pe-atunci noua „casă” a concitadinei Everton, Goodison Park, inaugurată în 1892 la un an după ce albaştrii deveneau şi campioni ai Angliei, nu doar vicecampioni precum în 1890, găzduia întâia întâlnire locală a ceea ce avea a deveni cel mai vechi dar şi longeviv derby al primei scene între rivale din acelaşi oraş din istoria fotbalului din Albion.

The Merseyside derby.  

De la acel 3-0, semnat în urmă cu peste 130 de ani de gazda Everton ca favorită care avea a redeveni vicecampioană naţională la finele unui sezon în care Liverpool FC şi retrograda la loc în eşalonul secund de pe poziţia a 16-a şi ultima, se scriau nenumărate file încărcate de semnificaţii ale derby-urilor locale organizate în fief-ul „albaştrilor”, Goodison Park, numeroase dintre acestea chiar cu implicaţii la titlu. 

Şi chiar aşa, pentru că „roşii Cormorani” aveau a aduce în timp peste Stanley Park – care desparte arenele celor două cluburi, nu mai puţin de 19 titluri pe ţară ale primei divizii, umbriţi doar de Manchester United cu 20, Everton strângând la rândul ei în palmares 9 campionate adjudecate, devansată în plus la acest capitol doar de Arsenal dar mai nou şi de Manchester City, cu 10, cu… zecile fiind totodată şi clasările celor două grupări de pe estuarul râului Mersey pe locul 2 al elitei, Liverpool FC de 15 ori iar „albaştrii Caramele” de şapte ori.

Iar ceva nu s-a schimbat printre altele nici chiar miercuri seară la „cântecul de lebădă” al stadionului Goodison Park ca gazdă a derby-ului local Everton – Liverpool FC, întâlnirea fiind şi-n actuala ediţie cu implicaţii directe la titlu, dat fiind descinderea „roşilor” preluaţi în vară de olandezul Arne Slot ca fruntaşi cu 6 puncte avans înaintea ultimelor 14 etape.

Plus o restanţă în dreptul lui Salah&Co, bifată de la ora 21:30 „la Goodison”.

Căci parcă n-a vrut în toamnă Goodison Park să încheie încă din 2024 găzduirea acestui cel mai vechi derby local al elitei, iar puternicele vânturi apusene de pe ape au forţat întâlnirea să tragă pe dreapta, amânată fiind dintr-o sâmbătă la amiază şi lăsată pe 2025, la 12 februarie, „intermediară”. 

Goodison Park îşi făcuse voia, amânând cântecul de lebădă. 

Şi ce mai cântec de lebădă a fost miercuri seară în faţa a 39.820 de spectatori!

Mai puţin numeroşi decât cei 44.000 din octombrie 1894 la întâiul Everton – Liverpool FC pe Goodison Park în prima ligă. 

Dar asistând şi-acum în egală măsură la scrierea istoriei, fie şi a ultimei file a „capitolului Goodison Park” pe firul derby-ului de pe Mersey.

The Merseyside derby jucându-se fără întrerupere strict în campionatul de elită încă din 1962, odată cu repromovarea lui Liverpool FC după 8 ani de „surghiun”, iar miercuri având ultimul său episod la Goodison Park.

Care nu avea a stinge oricum reflectoarele la finele găzduirii „ultimului act” al derby-ului, ci… „cu prelungiri”. 

De-a dreptul tarkowskiene, şi nu pentru că tocmai căpitanul lui Everton, James Tarkowski, ca un făcut, a semnat egalarea în cel de-al optulea minut de prelungiri, 2-2 (1-1), ci pentru că mai totul a fost pe Goodison Park aidoma scenariilor de „amănunţit povestitor” ale faimosului director de film rus Andrei Arsenyevich Tarkovsky, stins la Paris la 54 de ani în decembrie 1986. 

Toate au într-adevăr un sfârşit, iar titlurile ultimelor sale producţii din anii 80, „Nostalgia” şi „Sacrificiul”, din partea celui considerat drept unul dintre cei mai mari directori din istoria cinematografiei, explorând în peliculele sale teme spirituale şi metafizice în scenarii la mare… „temporizare”, cu scene dintre cele mai lungi axate pe imagini vizuale aidoma sferelor viselor şi preocupându-se nu doar de natură dar şi de „memoria lucrurilor”, rezonează cu încărcătura marilor semnificaţii ale „cântecului de lebădă” al lui Goodison Park în The Merseyside derby.

Nostalgicii fiind mulţi şi miercuri în tribune, iar de-aceea nici nu s-a plecat prea repejor acasă, dimpotrivă, rămânându-se pe loc întru savurarea momentului, dar şi a punctului smuls în prelungiri, chit că era deja binişor spre ora 22 după sfertul de oră adiţional, pigmentat cu eliminări în cel de-al 13-lea respectiv 14-lea minut în plus, dar şi cu o încăierare generală a echipelor. 

Într-un fel, nici nu prea putea fi altfel…

Se ştia de ceva ani, odată cu plănuirea mutării lui Everton dintre casele vechii sale arene legendare, pe care semna chiar şi pătrunderea într-o finală de cupă europeană, mai la ape, în fostele docuri regenerate de pe malul estuarului râului Mersey, pe noul stadion ce va fi inaugurat la vară în Bramley-Moore Docks, că va veni odată şi-acest bun sfârşit.

Doar amânat din toamnă pe februarie. 

Nostalgiile doar amplificându-se între timp, cât fanii sfredeleau cu ochii minţii clipele inevitabile ale sacrificiului final al „casei Goodison”. 

Martor mut al unui derby local neîntrerupt în elită de 63 de ani, din 1962, Everton aşteptând-o atunci pe Liverpool FC încă din 1954 – de la retrogradarea acesteia, coincizând cu anul revenirii „Caramelelor albastre” pe prima scenă după o foarte, foarte rară glisare a lor spre eşalonul 2, doar trei sezoane din 1951, dar aşadar şi de scurtă durată, încât nu degeaba The Toffees şi sunt longevitatea personificată în eşalonul I, eclipsată actualmente numai şi numai de Arsenal. 

Încât ar trebui… manuale pentru predarea istoriei acestui derby local derulat pe „scena Goodison” încă din înceţoşatul 1894. 

Pe-atunci, era vorba despre abia a şaptea ediţie de campionat a primei ligi engleze, iar dat fiind retrogradarea la loc a lui Liverpool FC în 1895, pe Goodison nu se dansa pentru moment decât… o toamnă.

Liverpool FC însă avea a reveni în elită după încă o campanie, în 1896, iar astfel se şi reînodau întâlnirile directe pe prima scenă la Goodison Park, şi la cea de-a „doua strigare” consemnându-se tot un triumf al gazdelor în albastru-alb, cu 2-1.

Şi la fel, precum în noiembrie 1894 în returul de la Anfield, încheiat 2-2, al doilea derby „peste Stanley Park”, din 1896-1897, avea a se încheia tot nedecis, 0-0 acasă la Liverpool.

Cu o mică mare diferenţă ulterioară.

Şi-anume că, în premieră, Liverpool FC avea a încheia campionatul pe un loc superior celui deţinut de Everton, „roşii” pe 5 şi menţinuţi în premieră în elită în 1897, „albaştrii” pe 7 în ceea ce era deja al nouălea lor sezon consecutiv pe prima scenă din tot atâtea ale proaspetei întreceri lansate în 1888 de 12 cluburi membre fondatoare între care trei şi actualmente în Premier League, şi-anume duoul din Midlands alcătuit de Aston Villa Birmingham şi Wolverhampton Wanderers, respectiv The Toffees, nimeni alta decât Everton.  

Care doar în ediţia inaugurală, 1888/9, încheiase mai modest campionatul, pe 8, ulterior în ordine pe 2, aşadar şi pe locul 1 ca laureată în 1891, ulterior pe 5, 3, 6, din nou 2 dar din nou şi pe 3 în 1896, a şaptea în 1897.

Când derby-urile locale la Goodison Park începeau a căpăta regularitate sezonieră. 

Atâta istorie s-a tot scris în The Merseyside derby la Goodison. 

„Cântecul de lebădă” împăcându-le cumva totuşi pe marile rivale, prin prisma punctelor, căci astfel Liverpool a mai adăugat unul la avansul celor deja 6, 57 faţă de cele 50 ale multiplei vicecampioane la zi Arsenal, iar Everton a mărit la zece puncte distanţarea de primul loc retrogradabil, cu vedere spre continuarea şi din viitoarea campanie a derby-ului de pe Mersey, fie şi-n docuri.

The Toffees „la casă nouă”, stoicul Liverpool FC potenţial campion pe „bătrânul” Anfield, încorsetat la rândul său într-o învechită zonă urbană, tot cartier de case, precum peste parc. 

Everton şi urcând în plus un loc, pe 15, într-un trio cu câte 27 la activ. 

„Împăcarea pe puncte” fiind semnată de însuşi fundaşul căpitan al lui Everton, Tarkowski, după un veritabil „biliard” în careul vecinilor, cu un şut plin de sete, pe măsura dorinţei fanilor „albaştrilor” de a nu se despărţi oricum de Goodison Park.

Şi-ar fi fost de neimaginat „dezumflarea” susţinătorilor gazdelor dacă golul ar fi fost anulat, lunga aşteptare fiind cu „sufletul la gură”.

Parcă pentru a induce şi mai mult dramatism actului final pe bătrâna arenă.

O imensă uşurare învăluind tribunele, ori mare parte din ele, cu excepţia sectoarelor populate de fanii „roşilor”, odată ce verdictul din partea VAR a dat undă verde egalării: 2-2. 

Semnată chiar imediat după ce corul galeriei „roşilor” tocmai lansase o bezea „ucigătoare”, reamintind realitatea că „noi am câştigat titlul pe Goodison”. Cândva, într-adevăr.

Tocmai tehnologia „ultimul răcnet” nelăsând-o baltă pe Everton la „cântecul de lebădă” al lui Goodison în derby-ul local, fără a detecta faultul invocat de „roşii” în derularea fazei premergătoare egalării, nici vreun ofsaid.

Şi ce mai bucurie!

Derby-ul final în vechea „casă” nu avea a fi pierdut. 

Abordat fiind cu o intensitate lesne de înţeles din partea „albaştrilor” repreluaţi de scoţianul acum mai încărunţit ce o antrena pe Everton şi-ntre 2002 şi 2013, tot salvând-o în acele vremuri, David Moyes fiind readus săptămânile trecute tocmai cu aceeaşi misiune.

În vederea căreia a realimentat „focul inimii” în sufletele „Caramelelor”.

Iar pe cât de „montate” şi erau, deloc de mirare că n-au ţinut cont de statutul de lider detaşat al „Cormoranilor”, şi i-au luat în primire, Beto deschizând scorul în minutul 11, din „libera” lui Branthwaite.

Deloc pentru mult timp, fruntaşii reamintindu-şi importanţa cu multiple faţete a ultimei apariţii a „roşilor” de pe Mersey pe Goodison Park, iar tot un stranier, ba chiar campion la zi al lumii, Mac Allister, egalând în minutul 16, cap la centrarea nimeni altuia decât Salah: 1-1.

Ce-a urmat, a dovedit că Everton nu vrea nici în ruptul capului, oricât de mult ar despărţi-o în plan ierarhic de „roşii”, a încheia oricum ultimul derby al locului găzduit pe Goodison.

Încât îşi merita măcar punctul, dacă nu chiar mai mult.

Căci Liverpool dovedea că ştie prea bine a juca şi la rezultat, de nevoie şi pentru moment nu-ntr-atât de frumos cât mai degrabă pragmatic, lăsând pe undeva implicit senzaţia că Everton ar merita la o adică mai mult din găzduirea finală a derby-ului în propria „veche casă”.

Însă atunci când Mo Salah e pe teren, şi-aşadar un alt străin marcator, niciun adversar nu poate fi sigur de nimic, cu-atât mai mult la degajarea nereuşită a lui Branthwaite, taxat fiind la sânge de golgeterul egiptean: 1-2.

Şi mai rămăseseră 17 minute.

Încărcate de regrete?

Căci Abdoulaye Doucoure ratase cu capul de puţin la 1-1.  

Însă avea să fie în „scenariul tarkovskian” şi acea ultimă întorsătură, taman din bocancul căpitanului Tarkowski şi tocmai în faţa peluzei Gwladys Street: 2-2.

Inducând şi răspunsul oi lui „Everton”, tot ca o reamintire: „Voi aţi pierdut titlul pe Goodison!” Apropo de corecţia aplicată aici de „caramele” oaspeţilor în roşu în campionatul trecut.   

Doi la doi ca pentru a le păstra de nedespărţit pe Everton şi Liverpool la câte 41 de victorii fiecare în campionat pe gazonul lui Goodison Park.

Evident, egalând la final, „marea familie” a lui Everton a văzut cu-alţi ochi deznodământul „cântecului de lebădă”, scânteietori de-a binelea, pe când „roşii” cu insatisfacţia de a nu se fi desprins şi mai mult de Arsenal, la chiar 9 puncte.

Încât deloc de mirare că Arne Slot şi asistentul său Sipke Hulshoff n-au scăpat după fluierul final de cartonaşul roşu, la protestele pe seama fazei egalării. 

Altă pereche de eliminări la cele din minutele 13 şi 14 de prelungiri. 

Când mai întâi rezerva introdusă de Liverpool, Curtis Jones, era „înroşit” pentru a se fi luat de Doucoure, reproşându-i că-i inflamase făţiş pe fanii „Cormoranilor”, chiar din faţa tribunei, prin a le răsuci în rană tăişul lamei egalării. 

Iar „lupta de cocoşi” în urma căreia şi africanul era eliminat se transforma într-un meleu general, „albaştrii” şi „roşii” îmbrâncindu-se „ca-n zilele bune”, cu un zel demn de-o cauză mai bună. Temperat doar de agenţii de ordine, despărţindu-i.

Dar nimic nu desparte de fapt Everton şi Liverpool FC pe Goodison Park, cele câte 41 de victorii fiecare sugerând parcă multe. 

Mai cu un portughez marcator, mai cu unul argentinian, mai cu un „Faraon” egiptean şi-n cele din urmă şi-un marcator la potou cu origini poloneze dar ajuns în 2016 a juca pentru Albion – căpitanul lui Everton, cu tot cu „blândeţea” tehnologiei de ultimă generaţie pe-o veche arenă gazdă şi-n cel de-al treilea secol diferit, „scenariul tarkovskian” a fost desăvârşit în „patria albastră”.

„Roşul” fumegând post-scriptum prin vocea însuşi olandezului cu banderola în apărare, Van Dijk, semnalând că ieşiri precum cea a lui Doucoure în faţa fanilor adverşi nu-s deloc ortodoxe în asemenea derby-uri „volatile”: „A vrut să ne provoace fanii.” 

Liverpool era într-adevăr înfuriat pentru a i se fi răsucit cuţitul în rană, deşi, fotbalistic vorbind, nu fusese în apele sale nici la retitularizarea echipei menajate duminică în Cupa Angliei când cu deplasarea pierzătoare la codaşa din liga a II-a, eliminarea fiind aplicată din partea „buturugii mici” Plymouth Argyle. 

Cu un 1-0 din penalty la care înlocuitorii lui Salah&Co nu găseau răspuns, Mac Allister şi însuşi Salah oferindu-l în schimb pe Goodison la mânuşa aruncată de Beto, însă totuşi un englez marcator având ultimul cuvânt. 

Tarkowski e numele lui James şi-a salvat pielea supravieţuitoarei mai slab clasată. 

„Nil Satis Nisi Optimum”, dicton de pe emblema legendarului Everton, „Nimic nu-i îndeajuns decât cel mai bun”, n-a fost probat niciodată pe deplin în Premier League, „albaştrii” câştigând ultima oară campionatul în 1987, cu cinci ani înaintea relansării primei divizii din Albion, dar măcar pentru o seară The Toffees nu şi-au trădat spiritul de luptă în absolut cel puţin la „cântecul de lebădă” al vechii lor arene în ceea ce priveşte găzduirea îndelungatului derby local cu „roşii”. 

În care Goodison Park e retras din scenă, doar noian al amintirilor unei istorii de povestit peste generaţii. În stil tarkovskian, la cât de fascinantă e. Şi n-ar fi putut fi altfel în atmosfera unicat de la Goodison Park. 

Fotografii de Mihai Comşulea / Sporttim.