Fotbalul românesc, între numărarea cioburilor și ”ce-i de făcut?”

Ce-ar fi de făcut? Ceea ce s-a tot amânat de zeci de ani, și anume aplicarea cu maximă responsabilitate și seriozitate a unei schimbări radicale, pe verticală și orizontală. O imposibilitate însă, în condițiile corupției endemice din societate, implicit din fenomenul sportiv și în particular din jurul dreptunghiului verde, corupție ca emanație a îndoielnicei mentalități din spațiul carpatin.

Și nu sunt vorbe goale, ci chintesențiale. Căci, fără exagerare, România e sfârtecată de o profundă tragedie a conștiințelor, într-atât de profundă încât marasmul moral este abisal, iar cum schimbarea mentalității este de departe și cel mai greu de efectuat, implicit și măsurile radicale aduc a utopie, lăsându-se la nesfârșit așteptate. Vital, trebuie să ai oameni integri pentru acest demers al radicalei schimbări, ori ”sistemul” – setat pe pilot automat pentru a-și perpetua reflexele convenabile intereselor unor grupuri exterioare dar și interioare, procrează doar maleabili idioți utili. Cu care nu câștigi în profesionalism, performanță și competitivitate, neavând stofă de așa ceva.

Iar imunizarea la mizeria morală este într-atât de mare încât cei implicați în vâltoarea lucrurilor nici nu mai pot măcar băga de seamă magnitudinea sa, părându-li-se că totul ar decurge firesc și normal, ceea ce bineînțeles că nu este cazul, aducerea cu picioarele pe pământ survenind însă strict în raport cu planul extern. Acolo se numără ”bobocii”, dar fără a-i deranja cu adevărat în mod special, poate doar prin prisma imaginii șifonate, deranj de moment. Căci ”conturile” țin loc de pansament psihologic, suficient pentru o ”viață albă”, cu avantaje și chiar privilegii, mai puțin responsabilități pe ”câmpul lor de joacă”. Se trăiește și activează într-o uriașă minciună, compromițătoare pentru ideea de viață pe pământ. Culmea ironiei, inșii în speță se cred chiar virtuoși, cineva. Însă într-o mare schemă invizibilă a lucrurilor. goliciunea interioară îi declasează, o rușine pentru specie.

Fără conștiință și cu o mentalitate inadecvată, generând corupție și incompetență, arena ”sportului rege” mioritic a rămas în negare din anii postdecembriști ai haosului abil controlat din umbră, ani ’90 în care s-au plantat, colectiv și individual, relele semințe ale deșertăciunii actuale. Sezoane în care, fără a-și da câtuși de puțin seama, fotbalul carpatin începea deja a funcționa pe împrumut în raport cu factorul timp, căci, deși România se bucura de participările în șir ale ”tricolorilor” la 3 turnee finale de ”Mondial”, în 1990, 1994 și ’98, un detectabil acel ceva îți sugera că bătătura internă nu mai aducea a cadru propice predării fluente din mers a ștafetei schimbului de generații, competitivitatea celor viitoare fiind periclitată de noile tendințe din jurul dreptunghiului verde mioritic. Se creau fără doar și poate premizele constatării daunelor actuale. Căci doar se constată, nu se și acționează în consecință. Extrem de puțini din acest ”cioc vestic” anticipam de-acum 30 de ani, cu subiect și predicat și negru pe alb, declinul spre un dezastru chiar mai devastator decât cel resimțit în iunie 2022, fără gol marcat în 3 întâlniri cu naționale ex-iugoslave de rang secundar, depășindu-i pe ”tricolori” cu 2-0, 1-0 și chiar 0-3 marți în Giulești, însă semnalele – bineînțeles – nu erau luate deloc în seamă, ”Corabia nebunilor” fiind mult, mult prea preocupată să tot umfle pânzele ”evadării” într-un apetisant Eldorado al lăcomiei și înavuțirii cât mai grabnice pe seama râvnitului vehicul pe nume fotbal. Insinuații în fenomen răsăreau mai tare decât ciupercile după ploaie, ”înșurubați” pe filierele imixtiunii dinspre sferele politicului, cu tot cu aerele de cunoscători mai competenți decât în ale recoltelor cincinale și agriculturii socialiste. Și la fotbal se pricepea după decembrie 1989 mai toată lumea, nu doar la ”politică”.

Profund corupt, anacronic și demodat, fotbalul intern predecembrist avea totuși o bună calitate demnă de conservat, ținând de structura definită a sectorului juvenil ca ”pepinieră” și bandă de ”producție” spre seniorat într-o ”cazemată” lipsită de importuri și cu tare puțini ”fugitivi” peste hotare, însă tocmai acestei structuri nu i s-a mai dat postdecembrist cuvenita importanță primordială, neglijată fiind conceptual și ca investiții din mai multe puncte de vedere, ignoranță ale cărei urmări nu aveau a se lăsa așteptate. Ba din contră. Puiau și se întrepătrundeau la cotitură.

În consecință, fotbalul intern se lăsa implacabil dus de val în largul deșertăciunii și pierzaniei, orbit de luminile până atunci interzise, din belșug în incipienta pseudodemocrație postdecembristă, extrem de prost înțeleasă, pentru care românii erau de fapt nepregătiți, conform estimărilor uneia dintre cozile de topor ale tragediei postbelice, grețosul Bruckner cu ai săi ”20 de ani”. Stupid people.

Ori dacă tot iei și iei din sacul cu bune semințe întreținut peste ani și ani, dar nu pui la loc, inevitabil se va goli. De fapt, României fotbalistice i-ar fi trebuit în ultimele peste 3 decenii doar un îndreptar cu vechi proverbe din popor. Și-ar fi scos-o cumva la liman. Dar așa, i-a fugit nisipul de sub picioare și s-a trezit nedumerită, adânc tăiată în cioburile dezmembrării unei ”structuri” care-i modela de exemplu pe ”Cangurii” de ”bronz”. O, Tempora! Au trecut deja peste 4 decenii.     

Prea intens era mirajul banilor pentru o Românie fotbalistică relativ necultivată și needucată, cam necitită și degeaba umblată, cu deficiențe în detectarea profundului tâlc existențial și în orice caz nepregătită pentru maturizare și adaptarea la reperele sportive ale noului mileniu, așa încât chiar n-avea cine să ia taurul de coarne la necesarul ”moment zero”. Era nevoie de viziune și strategie, de planuri cu bătaie lungă și mai ales de implementarea lor, însă ”momentul zero” era într-atât de inconvenabil pe cât de firavă era voința unei schimbări reale și autentice. Indezirabilă ”sistemului” încet, încet tot mai parvenit.

Voința este cheia. Însă chiar nu s-a vrut, dat fiind mentalitatea păguboasă, cauză a atitudinii necorespunzătoare.

Iar astfel, în contratimp odată ce devenea clar la ceasul ratării calificării la ”Mondialul” asiatic din 2002 că România începea a trăi încet, încet din amintiri, fotbalul mioritic s-a afundat treptat și cabrat în inertă negare. Mințindu-se frumos că va făuri alte generații așa-zis de ”aur”, furându-și în fel și chip propria pălărie. Anual și sezonier, cu abnegație. Competitivitatea și performanța erau trădate în favoarea ”conturilor”, curților betonate, limuzinelor, ”vacanțelor exotice” și în general a traiului râvnit de români după modelul ”îndulcitorului” momeală ”Dallas”, visul american. Între timp kaput, iar cunoscătorii știu. Ăsta a fost nivelul limitat, plafonat și îngust al năzuințelor românului postdecembrist, cu ”parașuta” din fotbal etalon în acest sens, frizând ridicolul și penibilul.

Într-atât de insistent pe aceste linii către nicăieri încât calitatea activității din fenomen s-a degradat încet și sigur, degenerând în timp într-un cât se poate de elocvent eșec de ordin colectiv și general, tradus prin unanimitatea sufragiilor la urne în favoarea candidatului unic la ceasul de grație al alegerilor federale din 2022, junele Răzvan Burleanu reales mai abitir decât la al XVIII-lea congres, cu 272-0.

Măsură a afundării caracatiței pe post de fotbal intern în abisul mlaștinii al cărei fund n-a fost încă atins. Nici în ziua ”alegerilor”, nici în seara eșecului din Giulești cu Muntenegru. O înfrângere nu doar a ”tricolorilor”, nu numai a lui Iordănescu junior, nici chiar a capului tuturor capetelor, FRF cea mai cu moț, ci a fotbalului intern în întregul său prin toți aceia care s-au făcut complici decăderii sale morale peste ani, activ sau pasiv. Slugarnici votanți în jurul unei mașinării de vot mereu bine unsă și cu tentacule bine înfipte în teritorii, măsură a plăgii extinse. Un fotbal dus încet și sigur la vale pe apa Sâmbetei pentru puțin, din ignoranță și inconștiență, din iresponsabilitate și incompetență, din falsă mândrie, ambiții deșarte, orgoliu și vanitate, din ”deșteptăciune” și infatuare, din îngâmfare și prostie, dar mai presus de toate, ca urmare a mentalității mioritice, a lipsei conștiinței, a corupției din gena neamului.

Un fotbal pe falia adâncă a traumei sociale, numărând cioburile drept consecință a descătușării fără căpătâi a omului nou, cel modelat în socialism și adaptat spre a fi orientat. Însă nu în sensul binelui comun, cu atât mai important în fotbal, iubit de chibiții fără doar și poate trădați, aceștia fiind de fapt cei mai mari perdanți ai nesfârșitei tranziții către nicăieri, acumulând deja 24 de ani de repaus în raport cu prezența la ”Mondiale”. Răstimp în care ”omul nou”, gen ”parașuta” din Dăbuleni, cu mirosul tot mai antrenat, adulmecând miresmele îmbietoare ale fotbalului ”afacere”, a continuat să polueze tot mai abitir atmosfera, în completare dându-i-se nas pe măsură, semn al pestilenței mediatice, nocivă în extrem. Ce-i cu ADN-ul acestui popor? E grav pervertit, fără chip de regenerare. Care ar implica în primul rând recunoașterea problemei. Iese însă cineva public în România să admită ”Am greșit! Plătesc”!? Nici pomeneală. Din contră, mai toți sunt grozavi, ”deștepți”, ”ei știe”.

Fotbal care avea momentele sale favorabile și de cotitură spre bine și în mileniul 3, dar înadins decredibilizat de ”băieți deștepți”, de exemplu prin răstignirea unor repere valorice pe scala publicului simpatizant, gen Gică Popescu, traiectoria fiind deturnată conform influențelor induse de interesele din umbră.

Care proiectau alinierea fotbalului intern prin intermediul FRF la tendințele clar definite din exterior în ceea ce privește globalizarea fenomenului și federalizarea sa unională, cu un întreg tacâm incluzând insidioasa corectitudine politică, obiective a căror îndeplinire depindea de învestirea unor anumiți ”yes-men” executanți în jilțurile de la butoane. Fotbalul, doar un alt vehicul ideal de ”încălecat” pentru a contura ingineria socială a noului mileniu și pe culoarul sportului – teren fertil pâinii și circului pentru mase, un fotbal al incluziunii și al formelor fără fond prin limbajul de lemn, umăr pus dinspre lumea arenelor acestui marxism cultural în floare, oricât de incredibil ar părea la prima vedere. Bineînțeles superficială. Ori asemenea țeluri primordiale dar ascunse busolei și înțelegerii publicului, nu puteau fi conturate fără inși înadins ”unși” în asemenea scopuri.

Căci există o diferență cât se poate de clară între obiectivele majore ale ”noii ordini”, implementate și prin sportul luat captiv în acest sens, și pasiunile și nevoile iubitorilor de rând ai jocului, reduși încet, încet la stadiul de ”consumatori de produs”.

Iar de aceea era nevoie de idioți utili insinuați din afara fenomenului, cu al lor alai de lingăi, carapace închisă în fața oricărui candidat legitim, ”corp străin” pentru ”sistemul” stat în stat, împărțind firimiturile traficului de favoruri. Rezultatul? 272-0.

Și-atunci, la 272-0, cum ai mai putea totuși spera încă la altceva decât Muntenegru – România 2-0, Bosnia și Herțegovina – România 1-0 sau România – Muntenegru 0-3!?! Chiar n-a fost clar și suficient în precedentele preliminarii? Ce dovezi ar mai fi oare necesare că lanțul slăbiciunilor tinde la infinit și nu poate fi retezat, că doar se insistă din eroare în eroare? A greși este omenește, a persista în eroare în bolta peste decenii este însă diabolic, iar a te aștepta la un alt deznodământ în condițiile repetării greșelilor este total lipsit de înțelepciune. Cel mai devastator pentru moralul ”pălmașilor” din fenomen, că înadins s-a cârmit greșit în momente cheie, cu ”sprijin din umbră”, și nu-i deloc vorba despre nici o ”teorie a conspirației” – termen de fapt inventat cu bună știință de CIA tocmai pentru a discredita și decredibiliza cu orice ocazie prin acest limbaj de lemn dezvăluirea atâtor conspirații în toată regula. Iar și fotbalul le are pe-ale sale.

O radicală schimbare din rădăcini, însă pur și simplu nu mai prea e cu adevărat cu cine, iar asta pentru că fotbalul românesc a fost deja prea mult alterat, ca și compromis. Părtași distrugerii sale fiind toți cei lipsiți de conștiință și care au acționat în consecință peste ani, marasm moral infiltrat în mai toate ungherele ”sportului rege” din Carpați. Cu mass-media parte a problemei și nicidecum a rezolvării sale, deși așa ar ține morțiș să lase false impresii, elocvent în acest sens fiind de exemplu faptul că un ”format” piatră de moară pentru climatul, ambianța, sănătatea organică și în general ”curățenia” fotbalului intern, și anume ”Procesul etapei”, tot din acei ani ’90, este perceput până și astăzi drept reper al oglindirii fenomenului, iar asta prin prisma strâmbă a cifrelor seci ale audienței, când de fapt a pus inconștient umărul la degradarea vieții fotbalistice din Carpați în întregul ei. Nefamiliarizați și impresionabili pe linii superficiale, românilor li s-a tot aruncat vălul pe ochi, mulți văd, puțini pricep. Gură-cască la maxilarele broscoiului, urechi ciulite la orăcăiala ordinară de pe Dâmbovița.

Tragicomedia mediatică mai lipsea acestui fotbal tot mai necompetitiv și neperformant, tot mai prins în ițele propriilor metehne, care, după ce și-a tăiat cu sârg craca de sub picioare de prin anii ’90, a trecut apoi vârtos la a-și săpa și groapa.

Fotbalul nu se joacă cu limuzine și imobile, cu conturi personale și cu ploi de săgeți reciproce ale vanității și egoului, de către inși într-o mare zonă de confort, comozi din cale-afară și amorezați de propriul statut social ca formă de validare, în primul rând interesați de binele imediat și de locul călduț sub soare, restul trecând la rubrica amănunte.

Iar chiar detalii sunt toate cele. Simple amănunte în fața sâmburelui răului, lipsa de conștiință și mentalitatea.

Actualmente, fotbalul românesc este într-atât de rătăcit încât chiar nu mai poate vedea pădurea din cauza copacilor, în loc de vizionare călăuze având nepricepuți gestionari ai dezastrului, cuprinși însă capac la toate de cultul personalității, spusele lui Burleanu despre cum ar fi percepute ”succesurili” federale la zi de urmași de peste un secol dând de-a dreptul fiori, fiori ai conștientizării ignoranței impetuosului fără dubii.  

Nimic nou însă în privința cultului personalității într-un fotbal moștenitor al vechilor metehne. Ne mințim și insultăm reciproc inteligența într-o nație al cărei somn al rațiunii a născut monștri, nu doar prin ”experimentul Pitești”, așa încât dacă s-au ciopârțit semeni cu semeni, de ce nu și-ar devora și fotbalul!?

Fenomen social alterat mai mult sau mai puțin decât societatea în întregul ei. Nu putea fi însă fotbalul exemplar și colac de salvare în fața tarelor sociale, la limitările totuși evidente ale celor din fenomen, în absența cultivării valorilor sale autentice și la toate influențele cărora nu le-a putut face față. Insuficient echipat și slab, cam needucat, și asta-i realitatea. Care-l mână din urmă, îl ajunge și îl mușcă permanent de fund.

De ce-ar mira neapărat că Vlad Chiricheș nu mai face față ștachetei valorice actuale, când de fapt s-ar putea prezenta chiar cu mult mai lamentabil!?! Asta prin prisma indiciului legat la vremea respectivă de rapida achiziționare a unei limuzine de luat ochii încă din primele luni ale angajamentului cu Tottenham Hotspur London, can-can mediatizat ”trâmbițat” pe-atunci de presa ”campioană” dâmbovițeană de 2 bani. Cumpărăturile și momentul acestora definesc ce se va alege în timp de randamentul și competitivitatea ”profesioniștilor” din fotbalul mioritic.

Și oare cine l-o fi indus astfel în așa-zisa ”economie de piață”!? Dacă nu cei 7 ani de-acasă, sistemul educațional defectuos, climatul din fenomenul fotbalistic – din nefericire nu cu mult mai curat în sistemul juvenil, ba din contră, plin de bube și teribile reflexe, totul pe fondul traumei românului de a nu fi ”avut” în socialism.

De ce-ar mai mira într-atât acest căpitan al ”tricolorilor”, dacă un fost căpitan al României, ridicat la rang de ”Rege” de aceiași ”campioni” dâmbovițeni ai presei sportive de 2 lei dar cu aere de primadonă a strâmbei justiții, a ajuns într-atât de consumat de starea jalnică a fotbalului intern încât și-a revărsat din plin nervii – de la înălțimea sa de reper valoric dorindu-se a fi exemplar și model de educație sportivă, chiar pe un prichindel al propriei Academii pe care o finanțează!?!

Îi tot avem așa cum i-am crescut, generație după generație parcă mai nepregătită pentru provocările complexe ale ”junglei sportive” a mileniului 3. Le-am putea cere cu adevărat ceva? Generații crescute într-un climat tot mai nesănătos, tot mai duplicitar și cuplat falselor valori. Resort cauză-efect, consecințe de pe urma acelorași minusuri definitorii, mentalitate, lipsă de conștiință, corupție morală, sabotoare ale filonului de voință.

Patetic este acest fotbal românesc, și păcat de numeroșii săi ”pălmași” onești, prinși sub apăsarea vremurilor într-un fenomen alterat, captivi unui ”sistem” detrimental sănătății organice a jocului în Carpați.

Ai cărui inși de la butoane și pârghii ”s-au ajuns” într-o asemenea măsură încât nimic nu le-ar perturba mintea odihnită, împietrirea sufletească. E o societate a intereselor și banului, a falselor valori și vidului existențial interior, într-atât de preponderente, determinante și definitorii pe scala percepțiilor publicului, încât, indiferent de jalnica goliciune spirituală a acestor vremelnici și trecători mici Dumnezei, lăcomia materialismului va alimenta la nesfârșit hidra corupției. Prizonieri ai propriilor slăbiciuni, deficitari la capitolul conștiință. România, sub spectrul P.C.R., pile, cunoștințe, ”relații”. Pe fondul răsturnării valorilor, prea puțin mai contează competența. E hora limitaților, ei de ei, cine pe cine cunoaște, ignoranți alegându-se între ei, în cerc închis. Nu c-ai vrea care. cumva să te alături și să participi la așa ceva, dar decidenții limitați n-au pur și simplu cum să-și depășească limitele. Hotărâri decisive pe mâna unor mediocri. De unde și rezultatele modeste, dezamăgitoare pentru naivi, cât se poate de previzibile și ușor anticipabile pentru realiști.  

Căci, atâta vreme cât românului caragialesc îi mai pică sau măcar picură ceva, să aibă parte fie și de-un oscior de ros sub soarele acestei lumi înfricoșându-l încă din tinerețe cu gândul musai la ”pensie”, ducă-se până și interesele comune ale unei naționale ”tricolore” sau vreun plan mai vizionar pe termen mediu-lung, presupunând responsabilitate, asumare, consecvență, profesionalism. Toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim, ar fi dictonul ”curții” și alaiului său în fotbalul românesc. Sau după noi, potopul. Ori mai aproape-s dinții decât părinții. Într-adevăr, înaintașii fotbalului românesc trebuie că se răsucesc în mormânt.

Stadiul actual era însă cât se poate de previzibil, ușor de anticipat în urmă cu 30 de ani. Evidentă era degradarea moralității și reperelor valorice, cert era atacul frontal la conștiința curată, iar spiritul fair-play al jocului n-avea cum să prospere.

Degenerând cu atâtea și atâtea derapaje la ”copii și juniori”, din atâtea puncte de vedere și cu atâtea felurite contraexemple, încât era mai mult decât dezarmant pentru cei implicați în fenomen. Care probabil își făceau însă calculele că n-ar avea de fapt altceva mai bun de făcut. Și e suficient să te uiți ”acasă” sau în ”curtea școlii” pentru a detecta adevăratul nivel educațional. Să fim serioși, ăsta-i cadrul atrofiat sufletește în care sunt induse de decenii noile generații, iar atât se poate pentru că nici părinții la rândul lor nu știau altceva mai bun. Scala este foarte limitată, nivelul percepției fiind pe măsură.

Climatul este profund alterat, însă, pe de altă parte, nici nu este încă prea rău, o proiecție în timp spre următorii alți 20 de ani fiind subiect tabu, de neatins, putând zdruncina în extrem șubredul și falsul sistem de valori al contemporanilor noștri.

Nu căutăm probleme cu lupa, ci acestea pur și simplu se revarsă în cascadă când vine vorba de tragedia conștiințelor.

Ce-ar fi așadar de făcut? Multe. O schimbare radicală ”din scurt”. Imposibilă însă, și am explicat de ce, din cauza mentalității și atitudinii greșite, pe fondul unui spectru mult prea limitat al conștiinței, totul generând iresponsabilitate și incompetență.

Ceva ar fi totuși de evitat. Nu doar că ”gestiunea Burleanu” a agravat în ultimii 8 ani starea oricum precară a fotbalului românesc, dar, capac la toate, decidentul a mai și trasat încă o direcție total greșită, lansându-se în noiembrie 2021 în declarații de presă într-un cadru organizat în care a subliniat procentele ”record” ale ”recoltelor cincinale”, ăăă, pardon!, ale înțepaților din fotbalul mioritic, că-s federali, jucători sau arbitri, plusând cu îndemnuri în sensul înțepării. Ignorantul a reliefat procentele ridicate drept o reușită, când colo puține luni treceau iar FRF își pierdea reprezentantul ”la centru” la ”Mondialul” din Qatar, arădeanul Hațegan. Fără înțeparea proslăvită de purtătorul ochelarilor de vedere, bun vizionar, ”centralul” s-ar fi pregătit și-acum activ pentru reprezentarea fotbalului carpatin pe o scenă pe care ”tricolorii” n-au mai urcat de 24 de ani, atât în foste regimuri de tristă amintire cât și în cea a gestionării dezastrului, ”era Burleanu”. Nu doar niște virtuoși păstori de nădejde ai fotbalului, dar și niște sfătoși imunologi pe pielea altora. Timpul le va dovedi pe toate, dar până una alta genocidul silențios și nedetectabil cu ac e în plin avânt. Comparativ, dezagregarea fotbalului românesc cândva de ”Mondial” e pur și simplu mizilic. Mai nimic la capitolul banale amănunte.    

Dar evenimentele punctuale captează toată atenția, altfel distrasă de la ceea ce contează cu adevărat, prezența României U19 la turneul final european realimentând acele ultime speranțe. Aceeași poveste. Cu asigurări în sensul că ”am avea viitor”. S-a constatat deja dauna în cazul generației semifinaliste în peninsulă la tineret. Oricâte strădanii, condamnarea e fermă, sâmburele răului constând în lipsa conștiinței, mentalitatea de 2 bani și corupția morală și sufletească. Nu trec nici peste noapte, nici cu una cu două, viitorul fiind în consecință. Căci atât seniorii, cât și fostul ”tineret” semifinalist sau actuala generație sub 19 ani sunt ”produse” ale aceluiași alterat fotbal românesc. Cu tarele sus amintite. E maximum ce poate da acest fotbal bolnav, iar oglindirea la seniori are reflexii și spre viitor. Identic în absența schimbării radicale. Ca și imposibilă în absența schimbării mentalității. Atât de simplu, clar și pe scurt, atât de dificil însă de înfăptuit în realitate în România. 

Ce-i cu ADN-ul acestei nații? Fără exagerare.

 

  

Acest articol a fost publicat în Fotbal, Internațional, Liga 1 și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


9 − = zero

 


Alte articole legate de acest subiect: