Într-o ţară a cărei datorie externă totală, conform datelor acum publicate de Banca Naţională a României, a crescut în primele 3 luni din 2024 cu 7,643 miliarde euro, până la 177,726 miliarde euro – care va să zică falimentară, trăind pe credit şi pe împrumut în raport şi cu factorul timp, fenomenul fotbalistic intern tocmai a ilustrat paradoxul suprem, ca grupări chiar din oraşe „tăiate la fier vechi” postdecembrist, din foste onorabile centre siderurgice de tradiţie şi care, prin producţia industriei grele, au contribuit la plusvaloarea aducerii înainte de 1989 la zero a datoriilor guvernului de la Bucureşti, să fie cele care şi-au disputat finala ediţiei 2023/4 a Cupei României, prim-divizionara învinsă la lovituri de departajare Oţelul punând capac tomberonului peste cap şi răsturnat ce este „sistemul” putred prin a alinia nu mai puţin de 9 jucători de câmp străini, 9 din 10.
O asemenea „schemă de tratament” e la fel de artificială precum de exemplu artificialitatea falsei valori nejustificat de ridicate a „focului de artificii” al pieţei imobiliare, pe când România e de fapt datoare vândută şi falită, dar în special în picaj în gol la capitolul deficitului şi fără chip de redresare, câcâindu-se să plătească doar dobânzile la împrumuturile neperformante, totul pe fondul decimării postdecembriste a industriei productive ce pusese umărul predecembrist la eliberarea ţării de datorii, ţară tot mimând de dată recentă „creşterea economică”, praf în ochi pe fondul consumului dar nu al productivităţii, consumatoare fiind şi de fotbal la kilogram de fier vechi tăiat şi prin prisma finalei de Cupa României între grupări din municipii decuplate sever de rostul lor productiv economic, anomalie prelungită-n „iarbă” sub forma raportării Oţelului la un singur titular autohton, Bodişteanu, înlocuit şi acesta până la mijlocul părţii secunde, în condiţiile în care doar un alt român introdus pe parcurs de Dorinel Munteanu în unsprezecele dunărean, Ghiocel, la finele reprizelor de prelungiri, în minutul 119, rata de la loviturile de departajare.
Cândva productivă şi în consecinţă exportatoare, atrăgând în schimb în ţară prin varii domenii de activitate profitul plusvalorii şi scăpând astfel şi de datorii, România decăzută postdecembrist şi pe fondul decimării diverselor industrii, ale căror mijloace fixe s-au transformat în mormane luate cu lama buldozerelor pentru a face loc şi pieţelor de desfacere ale altora, a devenit o biată colonie de import şi fără mijloacele de producţie dar şi înglodată de-a binelea cu fiecare zi ce trece în deficitele pietre de moară la gâtul generaţiilor viitoare, traiul artificial pe credit contratimp şi „creşterea” alimentată de consum şi piaţa serviciilor, precum de exemplu cele bancare ori ale asigurărilor, fiind elocvent reflectat şi prin anomalia alinierii în finală a nou-promovatei Oţelul Galaţi cu 9 străini din piaţa de mâna a doua la care s-a mufat sportul mioritic, încă 2 introduşi pe parcurs, altul pe banca de rezerve, totul la ora finalei Cupei României, şi nu a ultimului act al Cupei Emisferei Sudice.
Travestiul drept „normalitate”.
Iar doar cei care habar n-au pe ce lume trăiesc s-ar putea întreba ce legătură să şi existe între pe de-o parte copleşitoarea datorie externă în rapidă şi masivă creştere a României şi, pe de altă parte, prezenţa în ultimul act al Cupei României fotbalistice a cluburilor reprezentând ex-polii siderurgici Hunedoara şi Galaţi, înadins asasinaţi economic postdecembrist – între mulţi alţi poli sacrificaţi ai industriei productive interne – tocmai drept componentă a complexei urzeli prefabricate de readucere a ţării în stare de dependenţă faţă de „creditorii” externi – hiene cu acte în regulă, de-a dreptul datoare vândută după 35 de ani.
Legătura fiind dată tocmai de paradoxala contradicţie.
Ultimul act de pe Cibin, „chelului, tichie de mărgăritar”, a completat cu o ilustrativă şarjă din arena fotbalului nonsensul tranziţiei tragicomice către nicăieri a unei societăţi în necunoştinţă de cauză vizavi de înţelegerea a ceea ce demult i s-a pus premeditat la cale şi incapabilă a reacţiona firesc.
Căci dacă o ţară între timp falită şi drept urmare a lichidării bazei de forţă a industriei sale productive grele, plusvaloare productivă parşiv înlocuită din pix de „creşterea economică” alimentată de consumul din postura de piaţă de desfacere de mâna a II-a, are pe scena ultimului act al „Cupei” fotbalistice interne cluburi tocmai din localităţi decapitate economic în raport cu funcţia şi valoarea lor identitară în societate, atunci vorbele „Pâine şi circ” au totală acoperire în fapte.
Cum să fii tranşat economic, „mort” şi rupt de tradiţia identitară contribuind predecembrist la anihilarea datoriei externe, rebalonată postdecembrist mult mai exploziv şi ca urmare tocmai a spulberării bazei de producţie, şi să generezi totuşi trupe implicate în disputarea unui trofeu naţional în arena sportivă!?
Un eşantion al nivelului cât se poate de ridicat la care sunt de fapt date lucrurile peste cap în societatea carpatină, iar cine ar sugera eventual că astfel se „reinventează” centrele siderurgice Galaţi şi Hunedoara, prin revitalizarea Oţelului şi Corvinului, nu face altceva decât să se mintă frumos negând realitatea – iar cifrele nu mint, făcând abstracţie de ceea ce contează mai ales cu adevărat. Beţie curată cu apă de ploaie.
Nefiind vorba despre nici o „reinventare” propriu-zisă, ci despre frecţii la piciorul de lemn, căci în realitate nici nu duduie economic Galaţiul pentru a-şi permite întreţinerea unei ocupante a locului 8 la nivel naţional cu 9 titulari de peste hotare, nici nu este Oţelul profitabil, generator de venituri pe un mare plus financiar, pentru a deveni primitor importator de pe o piaţă second-hand. Totul este o aberaţie cu iz contrafăcut, duhnind astfel de la o poştă.
Arena fotbalistică internă oferind astfel prin prisma finalei ediţiei din acest an a Cupei României o mostră perfectă a absurdului rătăcirii generale către nicăieri cu care se confruntă societatea carpatină, total incapabilă a înţelege implicaţiile pe termen lung ale acestor tendinţe evident negative.
Mulţi văd, puţini pricep iar şi mult mai puţini deduc câte ceva.
Sugestivul crâmpei sărind în ochi sub forma disputării trofeului întrecerii eliminatorii de către cluburi reprezentând foşti respectabili poli de reper ai industriei grele, care prin plusvaloarea productivă îşi puteau permite şi finanţarea unor prim-divizionare fotbalistice dotate cu centre de copii şi juniori asigurând schimbul ciclic de generaţii, poli însă spulberaţi postdecembrist şi condamnând respectivele aşezări la artificialităţi generatoare picătură cu picătură a scurgerilor revărsate la nivel naţional în sutele de miliarde de euro datorii de la ora actuală, inevitabil în tot mai mare creştere.
Dar pe „Corabia nebunilor” continuă neabătut joaca-n nisip cu lopăţelele, fie şi sub lucşii instalaţiei de nocturnă a „Municipalului” sibian la ora finalei Cupei României, adjudecată de către o altă nou-promovată după ce a egalat destul de prompt în fiecare repriză fără a evita apoi loviturile de departajare, Corvinul Hunedoara lingându-şi rana incapacităţii de a promova şi din Liga a II-a deşi a obţinut un loc de accedere directă în SuperLiga, poziţia secundă în play-off, prin a se alătura astfel altor 12 câştigătoare ale trofeului cu câte o finală de succes fiecare, în rând printre altele cu ex-campioana Viitorul Constanţa sau con-judeţeana Jiul Petroşani, dar şi cu „metalurgiştii” din judeţul vecin, Metalul Reşiţa.
Corvinul având măcar meritul de a alinia în finala Cupei României o formulă exclusiv autohtonă, stimulând astfel achiziţiile de pe piaţa internă, oricât de perimată ar fi aceasta. Şi câştigând în premieră trofeul pe post de monedă justificatoare la finele unei ediţii de campionat fără drept de promovare, în rând cu alte cluburi la acest capitol, alt indiciu al anomaliilor în care se scaldă şi fotbalul românesc „stat în stat” într-un cadru al „sistemului” general acumulator al deficitului ducând la creşterea galopantă a datoriei externe.
Şi cum s-o şi poţi ameliora oare cu entităţi precum prim-divizionara în sfârşit retrogradată FC Voluntari, proptită din banul public dar impotentă a genera venituri pe fondul atragerii la stadion la meciuri a doar sute de spectatori!?
Cifrele aşadar nu mint deloc, iar datoria externă a ţării a crescut cu aproape 8 miliarde de euro în primul trimestru al acestui nou an, de la oricum deja covârşitoarele 170,083 miliarde de euro la 31 decembrie 2023, conform datelor tocmai publicate de Banca Naţională a României (BNR).
Iar datoria externă pe termen scurt a înregistrat şi aceasta la 31 martie 2024 o creştere cu 0,7% faţă de 31 decembrie, nivelul atins de 48,663 miliarde de euro constituind 27,4% din totalul datoriei externe, aşadar peste un sfert din aceasta. Cea pe termen lung, dovedind statutul de colonie vasal dependentă, însumând 129,063 miliarde euro, în creştere cu 6% faţă de 31 decembrie 2023, picaj în gol în care „Corabia nebunilor” nu şi-ar putea aroga luxul nici în fotbal de a alimenta risipa, iar nimic altceva decât risipă este şi axarea pe 9 străini pentru a te alinia la centrul finalei Cupei României, ori angajamentul competiţional în absenţa dreptului de promovare „în acte”, deşi acesta adjudecat pe teren.
Alb-albaştrii tranşând „în iarbă” nu doar promovarea directă ci şi ultimul act al Cupei României, în care au egalat prin Coman în ultimele 10 minute ale reprizei I iar prin Manolache la intrarea în ultimul sfert de oră, după ce Rusevic prelua conducerea pentru Oţelul „Furnicii” Dorinel Munteanu în minutele 27 şi 58: 2-2.
CS Corvinul 1921 Hunedoara, a treia ierarhic după sezonul regulat al Ligii 2, a triumfat la Sibiu în alcătuirea Lefter – Iacob, Lică (minutul 90+2, Chindriş), Manolache, Velisar – Bradu, Hrezdac (119, Hergheligiu) – Lupu, Neacşa – cpt. (88, I. Pop), Pîrvulescu – Coman, pe banca tehnică în frunte cu Florin Maxim antrenor principal rămânând Blaga – Nicolae, Ion, Predică, Mitran şi Câmpan.
Pentru conformitate, Oţelul s-a aliniat pe Cibin cu timişoreanul Pap în poartă şi Zhelev, Yabre (minutul 119, Ghiocel), Cisse, Silva – căpitanul Cisotti, Zivulic, Lameira – Ferreira (76, Malle), Rusevic (76, Gaitan), Bodişteanu (66, Tănasă).
Intrând astfel în compania altor 4 cluburi cu cel puţin două finale pierdute în Cupa României, câte una cedată înregistrând în timp şi concitadinele sale Constructorul, C.S.U. şi nimeni alta decât… Siderurgistul.
Totul a devenit în general o glumă proastă, dar oamenii sunt prea inconştienţi şi indiferenţi, lăsându-se agale duşi de val în necunoştinţă de cauză şi pe un fond tare scăzut spre nul al conştiinţei (conştienţei), încât să şi deducă aspectul că sunt părtaşi contemporani ai înghiţirii pe pilot automat a unei tot mai umflate gogoşi a minciunii în formă continuată, furt al propriei căciuli, iar „După noi, potopul!”, fără a percepe câtuşi de puţin consecinţele propriilor abordări şi nonsensul traiului pe „timp împrumutat”. Căci în ritmul actual al mimării şi fotbalului competitiv rata de supravieţuire a fiecăruia plonjează inevitabil ceva mai accelerat spre zero pe o scară raportată pe termen lung la factorul timp.
Vai şi amar. Iar cifrele chiar nu mint, pentru cine are capacitatea de a le cântări cum se cuvine. Unul dintre cei care o făcea, un economist de seamă al ultimilor decenii, Ilie Şerbănescu, răsucindu-se probabil în mormânt la orbul găinilor compatrioţilor săi.
Dar poate că industria suferinţei, profitul de pe urma îmbolnăvirilor într-o naţie cu „buletinul medical” tot mai încărcat şi şifonat iar cu sistemul privat de aşa-zisă „sănătate” o tot mai mare afacere de succes cu tot mai mulţi clienţi fidelizaţi, mai drege câta deficitul balanţei de plăţi, oferta medicamentoasă fiind colosală până şi în pauzele jocurilor televizate.
Dumnezeu cu mila.
