N-ar fi existat altădată nicidecum aşa ceva, absolut exclus, „înfrăţiri” ale galeriilor principalelor grupări din vestul ţării cu unele ale „ministerialelor” de la est şi mai ales totodată „de la centru”, din capitală, însă, în ciuda oricăror incompatibilităţi cât se poate de evidente şi în spirit de turmă, una luându-se după alta, căci contează a fi la modă şi „în trend” – pentru a cita din iluştrii contemporani bine orientaţi, profunda anomalie este exersată pe anumite arene ale fotbalului românesc, şi nu oricum, ci ca un titlu de glorie.
În principiu, asocierea prin „înfrăţire” sună a bine.
Dar doar exersaţi-vă imaginaţia, ca de exemplu galerii ale unor cluburi renumite din vestul Angliei, să zicem Everton şi Liverpool, să fie aşa-zis „înfrăţite” cu unele tot dinspre sud-est, ale unor grupări din capitala Albionului, iar insula conferă nişte repere etalon în istoricul şi cultura fotbalistică, astfel putând fi mai clar evidenţiată rătăcirea fundamentală în această privinţă a suporterilor Politehnicii Timişoara şi a celor de la UTA, sau mai bine zis fani ai urmaşelor unor foste veritabile cândva „Poli” şi UTA, ca şi de neînlocuit prin „dubluri”.
„No way” ţi-ar releva sec imposibilitatea suporterul sadea din Albion, eventual peste cadavrul său, iar dacă cumva ar continua totuşi retoric, „dar de unde până unde aşa o aberaţie nemaipomenită!?!”, în schimb grupuri de fani ai „violeţilor” şi roşu-albilor Aradului ar insista să motiveze şi argumenteze propriile teze şubrede şi oricum deloc convingătoare, în ideea explicării „asocierii” cu „fraţii” rapidişti respectiv ai stelei căzute, spartă la impact în două false, una mai falsă ca alta, de-o toxicitate şi nocivitate mai abitir poluantă decât fosta „departamentală” CCA.
Însă ceea ce este de neconceput prin alte părţi, în culturi fotbalistice fanatice la acest capitol, rod al unor inexpugnabile peceţi identitare clar definite, este totuşi posibil în România tocmai pentru că orice a devenit posibil în România, în bătaia vântului. Chiar şi ca urmaşi din „centre leagăn” ale sportului în 11 în Carpaţi, Arad şi Timişoara, să răscolească fără rost viziunea înaintaşilor localnici prin asemenea deviaţii.
Dar poate tocmai blurarea postdecembristă a identităţii propriilor favorite în alb-violet şi alb-roşu, expuse unor imixtiuni nelalocul lor şi contrarii spiritului sportului, pe undeva însă fireşti în nefirescul mioritic, astfel conturat prin „Cooperativizarea” divizionară predecembristă, a dus mai uşor la perturbarea busolei simpatizanţilor şi alimentarea unor note false.
Chibiţii de şcoală veche trebuie că se răsucesc în mormânt la asemenea absurdităţi, total inacceptabile şi de neconceput în viziunea lor, pe care le-ar percepe aidoma unor veritabile trădări în raport cu o apartenenţă de sine stătătoare cât se poate de întărit conturată, percepţie bazată pe ceea ce ştiau exact şi fără dubii atât în privinţa a ceea ce au pătimit „vesticele” în arena internă, cât şi în special în legătură cu maşinaţiunile apariţiei postbelice în cadru a „departamentalelor”, într-o sovietizare şi prin sport a României, împingere pe scenă urmată de acapararea, consolidarea şi conservarea puterii „ministerialelor”, a căror apariţie la finele anilor ’40 a influenţat direct tăierea vântului din pânze, culmea ironiei, tocmai roş-albilor arădeni, campioni în 1947 şi ’48 prin ITA, apoi Flamura Roşie în 1950 şi ’54. Iar până când răbufnea din nou orgoliul lui UTA în ’69 şi ’70, CCA deschisese deja cu 6 titluri calea „noii” stele spre triumful din 1968, dinamovista „Miliţiei” nelăsându-se mai prejos, cu 5 titluri în acelaşi răstimp.
În lumina acestor evidenţe de netăgăduit, era de exemplu mult, mult mai firesc „pactul vestic” ce se manifesta scriptic în peluza lui „Dan Păltinişanu” acum puţin peste 10 ani la un FC Timişoara – FC UTA pe podiumul seriei vestice a ligii a II-a, 0-1 în aprilie 2012, ocazie cu care fanii roş-albilor arădeni se preocupau admirabil de aspecte net mai serioase din fenomenul intern, desfăşurându-se tranşant şi cu majuscule, punct apăsat pus pe i, „ÎNTR-UN FOTBAL UMBRIT DE ABUZURI ŞI NON-VALORI / STRÂNGEM PUMNUL SĂ-I ÎNLĂTURĂM PE DICTATORI / TRECEM PESTE RIVALITATE, VĂZÂNDU-NE PRIVAŢI DE ORICE LIBERTATE!”
Unde s-a ajuns însă în nici unsprezece ani!?!
De la partizanatul şi normal în cuget şi-n simţiri în slujba anumitor valori comune, crezuri şi idealuri împărtăşite natural pe fâşia vestică, la rătăciri nocturne pe seama căderii stelei, făcându-se galerie în tribuna arădeană unuia dintre cioburile rezultante, cel „militar”, iar anulat fiind din discuţie cel cu iz de stână. Când de fapt e strict treaba murdară a roş-albaştrilor să şi le strângă şi sorteze în Ghencea, să lase într-o bună zi curat după ei. Spre binele încercatului fotbal românesc.
Cei old-school îşi cunoşteau printre altele pe îndelete nu doar fotbalul, ci îşi ştiau şi istoria, o stăpâneau, motiv pentru care nu s-ar fi racordat opticii frăţiei roş-albe la braţ „militar” cu ecuson MApN, ori cei care ignoră evidenţele trecutului, din necunoaştere sau uitare, sunt condamnaţi a o retrăi, căci roata totuşi se învârte, retrăind-o eventual sub alte forme, de exemplu, conform „noii normalităţi”, a dictaturilor pe filieră medicală, fostă şi cele viitoare. Fondul rămâne însă acelaşi, totalitar prin bolşevizare în urmă cu vreo 7 decenii cu pecete „populară”, propunând atunci inclusiv emanaţia în iarbă Casa Centrală a Armatei, fond net mai sinistru dar şi mai subtil la ora actuală. Acum, când fanii au şi retrăit deja abominaţii ascunse ale secolului trecut sub forma farsei noii dictaturi pseudomedicale cu certificat de condamnare, căci, înfricoşaţi fiind cu naivitate de „sperietoarea” pretext Stupid-19 şi nevirtuoşi fiind în orbirea lor nerăbdătoare de a reveni cât mai rapid şi cu orice preţ în tribune, se poate estima că au cam căzut pradă înţepării, căzuţi implicit în trapa retrăirii de o altă manieră a trecutului. Istoriile doar se repetă şi se vor tot repeta, în felurite chipuri.
Noul profil de fan din galerii, „înlocuitorii” – iar la cluburi „dubluri” stimulate pe filiere ale imixtiunii politice, şi un altfel de „sânge” în tribună, de dată recentă şi impurificat prin înţepare, pur şi simplu neavând cum să poată fi în cuget şi simţiri cu înaintaşii de peste decenii, li s-ar cere chiar prea mult. N-au cum să înţeleagă – mult prea absorbiţi fiind de tristul circ pe post de fotbal românesc la zi, împuţit peste poate inclusiv de pe urma bufoneriei de cartier din vestul Bucureştiului – de unde şi nonşalanţa cu care a ţinut anume galeria lui UTA să se bage în seamă duminică seară la Arad prin a lua partea în tribună la meciul câştigat cu 3-1 cu FCSB asociatei „frăţeşti” din Ghencea, galerie a „ministerialei” Clubul Sportiv al Armatei. Cetele din capitală îşi aţâţă adâncile traume cu poalele în cap şi cu rufele spălate în public, iar vreo galerie „vestică” îşi face băţos şi cu preţiozitate de lucru pe sub respectivele poale, adulmecând intimităţile celor mai „militare” decât oiereşti-latifundiare, mândră pesemne nevoie mare cu luarea de poziţie cu vizibilitate mediatică: „Mereu alături de cei care nu au trădat / fCSb nu e STEAUA, o vom spune neîncetat!”
Neîncetat fiind într-adevăr dreptul oricăror „înlocuitori” pe urmele unei „dubluri” de a insista în a fi ridicoli pe marginea unui circ ca la uşa cortului la sute de kilometri distanţă, care nu constituie „războiul” lor, dar dacă într-atât de mulţi români şi-au arătat din nou puerilitatea şi în 2022 prin a etala alte şi alte false virtuţi în speţe în care nu le fierbe absolut deloc oala, muşte în zăr, sport naţional al cărui ultim răcnet ţinea de afişarea adopţiei pe pilot automat a steguleţului galben-albastru, atunci şi vreo galerie înfrigurată poate trimite, mizilic, nişte bezele din tribună între 1 şi 8 martie alesei inimii sale, prin intermediul micului ecran.
Nefiind foarte clar ce-i mai trist pentru fotbalul intern, că două grupări emanate din Ghencea, şi nu doar una, fosta CCA, ulterior Steaua, murdăresc arena autohtonă şi într-un al optulea deceniu, sau că galeria unui club din vestul ţării stă drepţi cu mâna la chipiu şi judecă strâmb prin a mărşălui ţanţoş şi cadenţat la braţ cu „înfrăţiţii” din peluza „ministerialei” Clubul Sportiv al Armatei. Cu gâtlejul sucit spre Bucureşti, şi normal că nu mai poate avea capul pe umeri, întru a putea deduce răsucirea în mormânt a înaintaşilor lui UTA, asta apropo de invocarea trădării. Căci oare pe ce lume ar fi aderat altădată câtuşi de puţin suporterii veritabilei UTA la orice fel de asociere cu simpatizanţi ai falangei militare în arena sportivă, CCA, a „ministerialelor” Republicii Populare Române!?
Aveau şi vechii textilişti mândria şi integritatea lor, nişte simboluri de apărat, obligându-i la cultivarea anumitor valori identitare, incompatibile cu absurditatea în speţă de „rit nou” şi în plină derulare, cea a „înfrăţirii” galeriei arădenilor cu loialiştii cazarmei sportive a MApN.
Dar nimic de mirare.
Ci doar în ton cu alterarea, denaturarea şi pervertirea generală din societate, în care discernământul lucid şi introspectiv, buna şi măsurata chibzuinţă, înţelepciunea, raţionamentul şi logica, corolar al unei conştiinţe spirituale elevate, s-au rătăcit în ceaţa nesfârşitei tranziţii spre nicăieri. Către lepădarea crezurilor de căpătâi şi a unor principii cât se poate de fireşti, inviolabile.
Nici că s-ar fi pomenit cumva pentru fanii localnici de viţă veche ca suporteri din Timişoara şi Aradul fotbalistic, aşadar din preajma graniţei de vest a României, să se asocieze în vreun fel prin „înfrăţire” cu omologi de la est, taman de pe malurile Dâmboviţei, şi tocmai ai unor „ministeriale” cuplate „sistemului”.
Greu de înţeles pentru mulţi iubitori de fotbal timişoreni care conştientizează cu-adevărat poziţia incomodă peste decenii a sportului în 11 de pe Bega în orchestraţia abil manevrată a „schemei sistemului” această asociere a fanilor viola cu „fraţii din Giuleşti”, căci oricât de mare a fost „dizidenţa” locală a Rapidului faţă de „marile departamentale” de tristă amintire, tot o „ministerială” era şi gruparea de sub Podul Grant, „ministerială” a Transporturilor în ditamai corupţia din societatea românească. SNCFR pufăie în nasul contribuabililor care-o proptesc, dar păţita „Poli şi Rapid se iubesc la infinit”.
La infinit tot trag sforile din umbră în fotbalul românesc „vechile structuri”, prin interpuşi, iar galeriile trag ponoasele, împărtăşindu-şi reciproc traumele ca soluţii de avarie şi compromis prin „frăţii de cruce”, ponoase sub forma cufundării treptate într-o tot mai amorfă denaturare identitară. Şi găsesc explicaţii, cine se scuză, se acuză, înflorate public pentru a da credibilitate rescrierii istoriei sub forma unor noi tendinţe prin invocarea oarecăror partizanate viola-vişinii la începutul anilor ’80, raportarea la trecut având întotdeauna darul de a conferi o mai mare veridicitate.
Dar net mai greu de înţeles pentru destui iubitori de fotbal de pe Mureş şi în general din vestul ţării este această asociere a galeriei lui UTA cu „fraţi” suporteri ai Clubului Sportiv al Armatei, garnizoană reactivată a marii departamentale de tristă amintire, „ministerială” a „Apărării” în putreziciunea corupţiei cu nesfârşite zerouri din societatea românească. MApN e o biată cârpă lesne de manevrat de Organizaţia Teroristă a Atlanticului de Nord, dar pe de altă parte cu bugetul în creştere pe pielea contribuabililor români, iar CS al Armatei falanga sa pe gazon, însă urmaşii fanilor de viţă veche ai Aradului catadicsesc să lege „frăţii” cu loialiştii unităţii de la est. Vesticii ar râde, fiind şi de râsul curcilor.
Asociere reiterată cu majuscule duminică în tribuna noii arene a Aradului, populată şi de un nou tip de fan capabil încuviinţării compromisului bătăii din călcâie în „frăţia” cu suporterii grupării ministeriale CS al Armatei, compromis altădată de neimaginat în accepţiunea chibiţilor de odinioară ai roş-albilor. Dar până şi sub această formă, perfid cal Troian cu atât mai greu detectabil în intensitatea emoţiilor lumii sportului, se manifestă drept consecinţe şi urmări abilul proces nu doar unional de „înlocuire a originalilor” şi implicit a obiceiurilor lor încetăţenite şi mutual convenite, de bun simţ, cu consumatorul de divertisment cu iz competiţional de sorginte nouă, susceptibil trecerii cu nonşalanţă a unor linii de demarcaţie ce poate sugera ceaţa identitară a „înlocuitorului”. Mai degrabă o „clonare” eşuată a autenticului fan textilist de viţă veche, decât o firească pasare a ştafetei din generaţie în generaţie, care ar fi exclus din capul locului asemenea semnalmente ale dezrădăcinării identitare precum contradictoria „frăţie” cu susţinători ai „militarilor” bucureşteni.
Veritabili textilişti erau sarea şi piperul culturii native a „leagănului” fotbalului românesc, puternic definit identitar, pe când „înlocuitori” de rit nou al susţinerii din tribună, consumatori ai unui produs de divertisment serios alterat, sunt parte a acestei probleme – alterarea fenomenului, prin prisma simplei prezenţe şi a validării anormalităţii. Reperele au fost semnificativ blurate, cu ajutorul unui bruiaj orchestrat, de exemplu UTA nemaifiind UTA ci vreo „Bătrână Doamnă”, iar steaua căzută vreo două ulterioare emanaţii la fel de tulburătoare în fenomen, FCSB şi CSA, aşa încât, la atâta haos identitar, deloc de mirare că şi noul profil emergent de fan n-are pur şi simplu cum să vadă pădurea din cauza copacilor, ci strict prin ochii săi şi din punctul său de vedere, din care, de exemplu absorbit de bătuta pe loc în cursul clasicului „Cine nu sare, cine nu sare / Ori e cu Poli ori e prost de moare!”, a şi îndrăznit atunci a-l privi fix şi direct în ochi, şi la fel de nonşalant, pe un autentic vechi textilist septuagenar rămas firesc „în banca sa” mai ales la figurat, în capacitatea jurnalistică în care era prezent la meci, şi anume Ovidiu Păcurariu, Dumnezeu să-l odihnească şi împăcat să fie că a îmbrăţişat îngerii în detrimentul „înlocuitorilor” care nu fac cinste cu unele dintre abordările şi apucăturile lor înaintaşilor roşu-albilor. Cândva bunul obicei mutual încetăţenit al cunoaşterii „lungului nasului” dar şi al istoricului valorilor identitare, enciclopedic în mintea şi sufletul autenticilor vetrei locale, preschimbat în timp prin apucături ale „înlocuitorilor”, somnul raţiunii avortând anomalii ale culturii fotbalistice precum cea a „frăţiei” nedemnilor urmaşi ai fanilor textiliştilor cu loialiştii „militarei” CS Armata din Ghencea.
Dacă înfrăţirea galeriilor lui Poli şi Rapid e suficient de greu de înţeles în special pentru suporterul oricărui club provincial dintr-o altă ţară, cea a fanilor utişti cu ai trupei Armatei e chiar o pată întinând blazonul fostului club din Arad multiplu campion al ţării.
Umbrele trecutului născător de frici pesemne nu le dau pace, altfel n-ar sta să aleagă între strigoii stelei căzute, captivi dezbinării cu premeditare şi unei fantomatice răfuieli de cartier.
Pe relaţiile Timişoara – Giuleşti şi Arad – Ghencea, alte crâmpeie sugestive ale degenerării acute a fotbalului românesc? Arătându-se a se fi extins prin prisma acestor speţe şi în tribune, când de fapt altele ar trebui să fie mizele forte ale celor din peluze, şi nu rătăcirea pe piste false. Iar timpul le va dovedi negreşit pe toate în privinţa retrăririi istoriei.
*Ultimele rezultate din SuperLiga şi programul etapei finale a sezonului regulat, în care UTA va juca la Craiova cu Universitatea, pe coloana clasamentelor la zi a secţiunii Fotbal.
