Douăzeci şi cinci de ani a trăit sănătos şi cu-o carieră în faţă masivul tânăr fundaş central băcăuan Vasile Maricel Ardeleanu, născut pe malurile Bistriţei la 5 februarie 1974, iar alţi 25 de ani i-a trăit apoi, după accidentarea provocată de stelistul Marius Lăcătuş la 20 aprilie 1999 la Bucureşti, şi care avea a-i reteza din scurt parcursul fotbalistic, sub povara cumplitei traume fizice şi emoţionale de pe urma dublei fracturi transversale de tibie şi fibulă, plus a rupturii de ligamente, până când s-a eliberat înălţându-se la ceruri la primele ore ale dimineţii de joi 16 ianuarie 2025, la numai şi numai 50 de ani.
Încă un deces vremelnic în lumea arenelor interne, dar în acest caz cu totul aparte după o suferinţă aidoma unei veşnicii, la cât de prematur i-a fost curmată cariera fotbalistică în plin avânt, lăsându-i exact o altă jumătate de viaţă, încă 25 de ani, sub apăsarea iremediabilului unor efecte, urmări şi consecinţe ce i-au grăbit indubitabil moartea.
Fără ca arbitrul acelui Steaua – FCM Bacău 2-1 din deschiderea etapei a 25-a a Diviziei A 1998-1999 să se fi grăbit deloc atunci a-i înfăţişa prompt cartonaşul roşu lui Marius Lăcătuş, în pofida trosnetului audibil al oaselor lui Ardeleanu şi a faptului cât se poate de evident şi vizibil că i se rupsese piciorul, abia ulterior, pe fondul semnalizărilor de la margine, eliminându-l pe bună dreptate pe autorul faultului ce avea să curme o carieră sportivă.
Şi nu-i ca şi cum ar fi fost una cu totul oarecare, pentru că respectiva întâlnire directă din Bucureşti, Steaua – FCM Bacău, în care Lăcătuş îi rupea piciorul înaltului fundaş central moldav încă şi deja din minutul 13, avea conotaţiile unui duel din cursa celor două grupări la calificarea în Cupa UEFA, roş-albaştrii din capitală având doar 3 puncte avans la startul partidei faţă de vizitatorii de pe Bistriţa, în condiţiile în care Rapid era deja desprins spre titlu iar Dinamo mergea întins la locul 2, cel de-al treilea fiind deschis unei lupte în trei, purtată de cei de pe Dâmboviţa, FC Argeş Dacia Piteşti şi clubul din oraşul lui George Bacovia.
Iar ulterior acelui joc câştigat de stelişti cu 2-1, aceştia realizau mai multe puncte decât băcăuanii de-atunci fără Ardeleanu în ultimele 9 etape ale returului, pe când „Municipalul” de pe Bistriţa mai aduna doar 10 în condiţiile acordării a 3 puncte la victorie, în consecinţă şi bucureştenii prinzând „bronzul” podiumului şi implicit locul în Cupa UEFA, cu 66 de puncte, faţă de cele 64 ale „violeţilor” din Trivale şi 62 ale moldovenilor, pe 5.
Şi nu-i ca şi cum Vasile Maricel Ardeleanu nu s-ar fi remarcat deja până atunci în centrul apărării băcăuane, odată ce debuta la doar 19 ani în garnitura de seniori a clubului din oraşul natal, ale cărui culori avea a le apăra de peste 100 de ori până la frângerea zborului, prinzând în prealabil o clasare pe acelaşi loc 5 în 1997, cu 2 ani înainte, când a patra clasată, Oţelul, obţinea calificarea în cupele europene.
Că FCM Bacău nu avea a mai atinge apoi acel loc 5 obţinut în 1999, încheind pe 7 în 2000, cu doar 51 de puncte, şi chiar pe cea de-a doua treaptă a play-out-ului de evitare a retrogradării un an mai apoi, în 2001, de care nici nu scăpa în dubla cu Farul, pierdută acasă la lovituri de departajare în faţa constănţenilor, ar putea avea eventual de-a face cu pierderea „stâncii” defensive de 1,93 metri, care nu avea a se mai pune cu-adevărat pe picioare, deşi mai aduna 19 meciuri cu începere deja de peste un an pentru FC Oneşti, la care era împrumutat de cei de pe Bistriţa pentru a se reacomoda condiţiilor de joc, ultime apariţii până în 2002, la vremelnica vârstă de 28 de ani.
O carieră de perspectivă, frântă însă din scurt de bocancul „Fiarei”, care a întunecat iremediabil toată acea perspectivă, despre brutele din noi, despre acea imunizare la traumă la care a fost supusă de o manieră profundă naţia română în bestiala „colectivizare populară” postbelică, impregnată în lagărele socialiste de schingiuitori, torţionari şi „cozi de topor” ale noului regim opresiv, vorbind sugestiv de la sine însăşi insensibilitatea fără suflet a aşa-zisului „împărţitor al dreptăţii” care nu doar că nu-i arăta imediat cartonaşul roşu lui Lăcătuş, dar nici că bătea o geană.
Cu mic, cu mare, cei care s-ar presupune că ar „face dreptate” având oarecare putere în mână în România, la centrul terenului sau pe paliere mai înalte, oglindind însă doar corupţia şi falimentul moral al unei naţii scufundată în minciuna ca mod de viaţă a „planurilor cincinale” predecembriste, minciună şi fals la rang de virtute în rătăcirea absolută a reperelor morale autentice din postdecembrism.
O naţie de crunţi pe măsura profundei traumatizări la care s-a lăsat supusă ca mai nicăieri în lume sub carâmbul odios al tiraniei socialiste, în faţa căreia românul a plecat de fapt capul, spăşit şi târâş ca formă de rezistenţă. Ieşind postdecembrist la iveală brutalitatea fără simţământ, manifestată aşadar chiar şi pe terenul de joc, chiar şi la aproape 10 ani după toate cele din decembrie 1989.
Iar după 25 de ani cu sezoane bune încă în faţă din perspectiva unui tânăr înalt de 1,93 metri, alţi doar 25 marcaţi sub apăsarea suferinţei induse printr-o schijă manifest a acelei crunte traume generaţionale cu care a fost impregnat fără milă poporul român, într-adevăr sever traumatizat de-a binelea.
Alţi doar 25 de ani de viaţă în care unii i-au şi publicat „povestea nefardată”, precum se referea fanatik.ro încă din primele cuvinte ale titlului consemnării care îi arunca în plus în spate şi povara vorbelor de purtat cumva pe seama unui picior beteag, cum că era „Pus pe liber de Ionuţ Lupescu, dispărut cu banii de la Adrian Porumboiu. <S-a refugiat în băutură>”.
Sau drept alte dovezi că fotbalul intern era mult mai inapt şi needucat emoţional pentru a se detraumatiza picătură cu picătură după tot predecembrismul cu minciuna şi făţărnicia sa, dimpotrivă, decăzând într-o veritabilă tragedie a conştiinţelor.
Fără a fi prea mult de mirare că fotbalul românesc nici nu mai ajungea apoi vreodată, după acel 1999, pe marea scenă mondială a turneelor finale, ultima fiind atinsă până la nivelul optimilor la Coupe du Monde 1998, în Franţa, o mai mare şansă ivindu-se tocmai la ora actuală dar strict numai şi numai pe seama exacerbării globalizării „sportului rege” sub forma balonării nejustificate a competiţiei din 2026 din Canada, Mexic şi SUA la 48 de naţionale, adică aproape un sfert din cele la startul preliminariilor de calificare.
Aşa încât, la ditamai aproape 50 de reprezentative la start anul viitor, s-ar fofila cumva totuşi în cadru, după 28 de ani de binemeritată aşteptare ca urmare a păcatelor pe care şi le-a indus în fel şi chip, şi decăzutul fotbal carpatin.
Pentru că încă de pe-atunci se rătăcise deja în pierzania goanei după bani ca formă inconştientă de pervertire ireversibilă a frumosului joc, ajuns actualmente, sub acoperire, la cheremul interlopilor mafiei pariurilor, metamorfozându-i pe cei slabi de înger, plin de ei mai ales în Liga 2 şi Liga 3 sub egida onor FRF „272-0”, în blatişti de tip nou, dependenţi de „1X2”.
Iar dintr-o asemenea pseudo societate şi lume Vasile Maricel Ardeleanu s-a eliberat spre liniştea veşnică în joia de 16 ianuarie 2025, stingându-se la doar 50 de ani la primele ore ale dimineţii în locuinţa sa din satul Cârligi, comuna Filipeşti.
Jumi, juma.
Pe de-o parte 25 de ani cu acel potenţial major pe care-l au atâţia şi-atâţia români.
Pe de-altă parte alţi 25 de ani sub lespedea potenţialului spulberat precum altor atâţia şi-atâţia români de semeni inconştienţi ca expresie a profundei traume colective a naţiei, în toată această tragedie a conştiinţelor, lovind iresponsabil şi orbeşte în dreapta şi-n stânga, la nimereală.
Destinul lui Ardeleanu fiind aidoma unei mărturii nu doar vii ci şi veşnice a autosubminării şi autosabotării din plin la care se supun necontenit români de români în lipsa de dragoste şi iubire, victime ale unor traume fără leac şi exacerbate cu-atât mai mult postdecembrist.
Privitul în jur, la cât de degenerată şi sluţită moral, sufleteşte şi trupeşte e specia şi pe-aceste meleaguri, fiind mai mult decât edificator şi elocvent. Oricâtă sulemenire ar fi aplicată de făţarnicii salvatori ai aparenţelor, urâţenia atâtor caractere purjând însă nestăvilit prin toţi porii. O naţie plină de „fiare”, unele mai „orientate” spre supravieţuire decât altele.
*Un club al Timişoarei nu avea a activa în acea ediţie 1998-1999 a elitei, după retrogradarea suferită de „violeţi” tocmai la Bacău în primăvara lui 1997.
