Marea coţcărie în numele Timişoarei, lansare oficială la apă

Marea impostură prin furt de loc pusă la cale de aleşi pe banii contribuabililor are parte marţi după-amiază, la Pîncota, de botezul oficial al focului, în Cupa României, sub numele schimbat de buletin ACS Poli Timişoara. Urmat de debutul în campionat, tot cu un adversar arădean, UTA, pe „Dan Păltinişanu”, lunea viitoare, aşadar abia după sorbirea şi chiar ultimului strop de bere la festival. Pîine şi circ la norod sau, în cazul competiţiilor noastre, bere şi teatru de păpuşi. Căci de fotbal sigur nu mai au parte iubitorii de fotbal din Recaş, atîţia cîţi sunt ei, oraş lăsat fără echipă măcar în „Promoţie”.

Tare puţini dintre cei în alb-negrul ce a adus şi bucurii prin K.O. dar şi eliminarea din Cupă în sferturile din decembrie 2011, mai sunt şi în alb-negrul actual. Pe undeva şi normal, această echipă avînd chiar şi mai puţin de-a face cu Poli decît a avut loteria lui Iancu. Din păcate însă, amatorului neavizat de fotbal i s-a servit şi inoculat în această vară senzaţia că noua garnitură, prin menţinerea sa în B2, aspect suficient papilelor multora, este prim-drapelul de drept, continuator, al Timişoarei fotbalistice. Ce mai cal troian în portofelul timişoreanului!

Asta, bineînţeles, în numele propăşirii continue a fotbalului local. În fine… Interesant de aflat cîţi susţinători ai noii şi unicei divizionare B timişene vor spera la faţa locului, în cuibul Şoimilor, să nu se repete deznodămîntul abia tras de păr din aceeaşi fază a IV-a a ediţiei trecute, în care FC Timişoara trecea doar la penalty-uri de FC Şcolar, la Reşiţa, după un draw alb.

La fel de interesant de văzut dacă la un asemenea duel fie şi eliminatoriu dar mai puţin semnificativ în comparaţie cu proximul debut acasă în campionat, cu rivala de-o viaţă a Timişoarei, UTA, Vali Velcea şi asistenţii săi vor apela la aceiaşi cîte 2-3 componenţi pînă în primăvară ai defunctelor garnituri de pe „Dan Păltinişanu” respectiv din Recaş aliniaţi din start respectiv după pauză în ultimul amical, de sîmbătă.

Timişoara, paradis al rebuturilor şi traseiştilor?

Am fost întrebaţi cu oarecare reproş de ce nu mai publicăm şi în noul sezon rezultatele şi clasamentul Ligii 1, iar aşa cum ne-am explicat prin faptul că reţeaua de internet este şi aşa prea suprasaturată printr-o cacofonie de banalităţi pentru a mai suporta şi pixelii unei stîne dezirabilă cel mult ca rută spre Europa, colcăială miticistă în care chiar nu este o mîndrie să te regăseşti, tot aşa răspundem şi interpelărilor primite pe seama neînşiruirii de către redacţia noastră a numelor noilor componenţi aliniaţi de emanata ACS Poli în jocurile amicale: există o supărătoare suprasaturaţie anuală de personal în flux pe bandă rulantă, recrutat de te miri unde, şi nu oricum în acest caz, ci pe banii timişorenilor şi timişenilor ce nu par a se îngrămădi pe „Dan Păltinişanu”, ba chiar în detrimentul altfel trîmbiţatelor elemente ale medaliatei pepiniere locale, şi toate sub pretextul atacării promovării în sus-amintita Liga 1.

Hocus-pocus, aceasta este percepţia iniţiatorilor cu înalte fotolii bugetare despre un fotbal în care s-a mai comis astfel o impostură, imaginîndu-şi că o echipă s-ar putea coagula peste canicula verii din cîţiva recruţi, nici cîţi de-un <11>, ai unui pînă mai ieri sudat şi coeziv colectiv nou-promovat lîngă vii, din alţi cîţiva, parcă şi mai puţini, de la cîştigătoarea lui B2, şi dintr-o pestriţie de pripăşiţi cu şoapte de la impresar.

Cauză? Politicul, părtaş şi la dependenţa Recaşului. Efect? Dispariţia!

Acestea sunt coordonatele tragediei fotbalului nostru, năruit mai nou şi de pîrjolitoarea imixtiune a incapabilului şi nelalocul său politic pe dreptunghiul verde, cu caz clasic Recaşul, care este servit acum drept căluş în gură cu fraudulosul argument de preluare a „afacerii” de către mai potenta Timişoara, căci pe lîngă vii oricum nu s-ar mai fi putut împinge căruţa, nu-i aşa!? Nonsens şi aberaţii. Aşa cum căluş în gură este, vezi Doamne, obligativitatea asigurării unei prime echipe pentru absolvenţii pepinierei, asta cînd de fapt realitatea sugerează clar faptul că respectivii fie n-au loc din varii motive, fie le este pregătit paşaportul de Ilfov.

Atît neajunsul Recaşului cît şi, de acum, al Timişoarei, rezidă tocmai în coexistenţa agravant dependentă a lumii fotbalului cu edilitar-politicul dispunînd de banul public fără a fi tras de mînecă. Dacă instituţiile administrative hrănindu-se din dările contribuabililor nu s-ar fi înghesuit interesat să ofere zăhărelul hulpavei lumi a fotbalului, nici n-ar fi generat această nesănătoasă dependenţă nu doar psihică a conducătorului suficient în a nu se mai da peste cap să-şi apropie şi cîştige infuzii de capital, cu gîndul la robinetul din condeiul slujbaşului public. Asocieri mai mereu prăbuşite, şi pe seama faptului că fotbalul ca domeniu este mai complicat decît pare, mai ales pentru gestionarul în general de toată risipa al coclaului mioritic.

Şi-atunci revenim la cei 11 ai lui Valentin Velcea… Nu sunt nici cei mai bine de unsprezece ai unei nou-promovate migălos acordate în timp şi care, dacă ar fi să ne luăm după precedenta elevată, Luceafărul bihorean, ar fi avut eventual potenţialul să bată tur-retur o prim-clasată în B2; nu sunt nici „foştii” care tot o dădeau cu ataşamentul pentru culori, asta bineînţeles pînă la primul telefon mai mieros dinspre Giuleşti sau aiurea; ci sunt alţi şi alţi pripăşiţi atîta timp cît încasează caşcavalul, fie de la un crezut nabab în galop spre faliment, fie de la de-acum distribuitorul banului public, zbughind-o ulterior spre Steaua, Concordia sau unde văd cu ochii.

Recăderea în aceeaşi eroare, nebunie curată

Timişoara sau, mai bine zis, puţinii naivi care încă mai cred în asemenea reînceputuri, n-au înţeles că şi pe cocoaşa şi buzunarul locuitorilor urbei s-a ajuns la un rezultat echivalent cu insolvenţa, falimentul şi discontinuitatea în întreceri, oişte-n gard şi resurse locale pe apa Begăi, mai existînd la ora actuală heirupişti dornici să le fie gîdilate pupila şi timpanul de nume ale altor noi recruţi, de-acum purtaţi exclusiv pe fondurile obştei. Pînă la proba contrarie, cînd emisarul îi ghidonează spre să zicem Damila, dar poate tot cu oarece prealabile litigii pe la comisii. Nu-i deja cam mare deranjul!?

Înseamnă că slujbaşul public, şi repetăm ceea ce este de fapt, slujbaşul public, nu un atotîndreptăţit să spulbere bugete după bunul plac, n-a înţeles chiar nimic din îmbîrligăturile-fiasco ce au golit degeaba milioane din visteria locală şi au declasat Timişoara fotbalistică la un zero moral absolut într-un, culmea, cvasiputred sport rege autohton, iar a persista în erorile trecutului, e nebunesc, diabolic.

Şi făcînd analogie cu domeniul monetar, pentru că şi susţinerea unei entităţi sportive din banul public al unei comunităţi tot de resursele financiare ţine, scoaterea castanelor din focul isprăvii lui Iancu şi a edililor tot cu mîinile timişorenilor, iubitori de sport sau nu, aduce la o scară redusă cu răsuflata gogoaşă îndesată pe gîtul oamenilor din lung şi lat apropo de necesitatea unei recroieli de austeritate, cînd de fapt singurii care ar trebui să achite nota pentru nu atît inconştientele cît covîrşitoarele crahuri recente afectîndu-i mai ales pe cei mulţi şi mărunţi sunt opera bine şi înadins ticluită prin marionete gen instituţii bancare şi diverşi corupţi bugetari.

Asta pentru a nu mai pomeni noile cunatumuri venind de la Consiliul Local şi Consiliul Judeţean, preţ al scoaterii castanelor din foc, şi care sume amintesc într-o oarecare măsură de împroşcătoarele de bancnote tip Iancu, conturînd un buget cu care ACS, dar Recaş, se deplasa şi pînă la Reşiţa cu charter.

Nu tu străzi asfaltate în „Mun´cipiu” dar risipă pentru un spectacol nedorit

Această mai nou prioritate infantilă a alesului de a înfrunta canicula sîmbetei în preajma unei forţate emanaţii este de fapt o sfidare a inteligenţei şi bunului simţ a sute de mii de timişoreni, mai ales în condiţiile în care sunt străzi în acest oraş aşa-zis civilizat, locuite poate de mai mulţi oameni decît plătitori de bilet la stadion de 14 ori pe an, ce nu au deloc altfel nelipsitul strat de asfalt al zilelor noastre.

I-aş invita pe neonorabilii aleşi să campeze 365 de zile pe an, deschizînd dimineaţa şi seara poarta şi hurducăind pe propriile amortizoare, de exemplu pe parcă uitata stradă Anul 1848 din Fratelia, pentru a percepe noţiunea de reală necesitate cotidiană a localnicilor, în comparaţie cu neavenitele cheltuieli pe Goge sau Nohai, şi ele de fapt tot din dările aceloraşi subiecţi. Care nu sunt discriminaţi doar în raport cu locatarii multor alte străzi timişorene cu „covor” la scară, şi asta de ani de zile, ci mai ales gîndindu-ne la fotbalul acesta cu Iancu sfătuindu-ne pînă şi cu cine să votăm, iar după aceea vom vedea noi ce mai echipă vom „avea”, şi întorcîndu-i-se favorurile.

Păi chiar cine naiba se cred aleşii aceştia, să lase un alt oraş timişean fără echipa la care contribuise cu suflet şi bani într-o la locul ei ascensiune de două divizii, şi chiar fără urmă de echipă la ora actuală, dar să pompeze preţioase resurse locale pentru a servi şi intereselor de impresariat precum şi ambiţiilor de elevare la un acelaşi nivel cu sforţări gen Concordia ori CS Turnu Severin!?!

Priorităţi? Pepiniera polistă, rămasă tot la apendixul „şi altele”

S-a comis deja o nouă impostură în numele Timişoarei, iar Şoimii Pîncota şi UTA sunt doar primele obstacole în calea noi jucării a noilor aleşi. <Timişoreana> în Cupă, bere la Festival, atît de multă pîine, atît de mult circ, mai apoi, de luni seară încolo…

Este foarte trist că pepiniera, Centrul de copii şi juniori, se tîrîie într-o stare de subzistenţă chiar mai limitată decît în austeritatea precedentului regim, asta pe cînd risipa pe salariile lui Goge ori Nohai ar fi putut deveni puşculiţă pentru mugurii de mîine, un Centru „stat în stat” şi nu doar banal apendice procentual la mereu înecata primă echipă a clubului.

Este trist că oameni de fotbal s-au reactivat în jugul unui proiect scandalos prin necapacitarea unui sînge proaspăt cu know-how de Primera şi Serie A şi cel puţin dubios prin improvizaţia sa, în loc să-şi fi văzut, într-unul dintre cazuri, de gregarul protocol post-constatator la jocurile eşaloanelor din care pe drept ar fi trebuit să se reseteze priponita în B2, Vest.

Şi multe, multe alte aspecte sunt foarte triste în toată această cacealma post-Iancu. Am spus post-? Dar să rîdem noi şi să ne veselim, uşori în cuget şi-n simţiri, cu pîine şi circ: no hai timişoreni, lăsaţi glia uliţei din Anul 1848, no hai la un mic şi-o bere la Festivalul din parcare, ş-apoi la teatrul de păpuşi cu amfiteatre goale dar cu luminăţii în loje. E vremea noilor începuturi în întrecerile lui Mircea şi Mitică.

La care acest început subliniem însă că oricît le-ar putea da eventual timpul dreptate acestor politicieni şi iniţiativei lor, nu se va uita deloc şi niciodată sîmburele lui ACS Poli prin decimarea unei echipe nou-promovate, unul dintre sîmburii rîncezi ce au gonit din peluză pînă şi titulara tonului pe „Dan Păltinişanu”, galeria alb-violetă. Incalificabil. Fotbal pentru cine şi în numele cui? Al Timişoarei?

Tata Mare trebuie că se răsuceşte în mormînt.