Marile deziluzii

Ovidiu Păcurariu îi sugerează lui Teo Crăciunescu în ÎNTRE RAŢIUNE ŞI PASIUNE, pe coloana dreaptă a primei pagini, să se lase de arbitraj, în lumina manierei sale de arbitraj la Concordia – ACS Poli Timişoara…

Pe vremea adolescenţei si tinereţii mele am avut o mare admiraţie în fotbalul autohton: pe Alexandru Boc. Plecat din Vaşcăul Bihorului să cucerească culmile fotbalului românesc, se remarcă prin sobrietate şi eleganţă. Cu echipa Petrolul Ploieşti reuşeşte un memorabil duel cu FC Liverpool, campioana Angliei, ţară care era la cea oră campioană mondială en titre. Au urmat episoadele Dinamo, Universitatea Craiova şi Rapid Bucureşti, unde a reuşit să se impună şi să fie apreciat de toată lumea. A jucat sclipitor în acel meci cu Elveţia de la Lausanne câştigat de echipa României cu 1-0, ceea ce a constituit un mare pas pentru calificarea echipei noastre naţionale la Campionatul Mondial din Mexic. Din păcate, aripile s-au frânt din cauza unui gest nesăbuit când a bătut un colonel de securitate într-un bar din Bucureşti. Au urmat ani grei pentru Sandu Boc, pe care a reuşit să-i depăşească cu tenacitatea lui de bihorean.

 

După evenimentele din ’89 a reapărut pe harta fotbalului românesc, fiind vicepreşedinte al Ligii Profesioniste de Fotbal. În ultima perioadă l-am reîntâlnit la Arad, acasă la bunul nostru prieten comun, Ionuţ Popa. Admiraţia mea faţă de Boc a pălit atunci când a demisionat de la Ligă deoarece Dumitru Dragomir a fost schimbat. Cine este Dumitru Dragomir în fotbalul românesc? Dacă un om de talia lui Boc se aliniază în spatele lui Dragomir, putem să ne dăm seama de nivelului fotbalului naţional.

 

Extrapolând sintagma deziluziilor, aş dori să mă refer la urmaşii unor fotbalişti sau arbitri cu nume.

 

Cele mai elocvente exemple le constituie fraţii Ioşka şi Ladislau Petschovski care nu au reuşit să se ridice la nivelul ilustrului lor părinte. La fel, fraţii Andrei şi Pusi Mercea, fiii lui Andrei Mercea, un fotbalist complet cu care UTA a câştigat două campionate naţionale. A urmat exemplul lui Vintilă Mărdărescu, care a forţat titularizarea fiului său la Iaşi, dar nu a reuşit mai nimic.

 

Doi oameni au avut tăria sufletească să le reteze propriilor copii aripile lansării în fotbalul mare când şi-au dat seama că urmaşii lor nu le pot călca pe urme. Aceştia au fost Gheorghe Păcurariu, regretatul meu tată, şi Toma Jurcă, copil al Voitenului, jucător la Ripensia Timişoara, Poli Iaşi, UTA şi Vagonul Arad. Atât eu, cât şi Horia Jurcă, fiul lui nea Tomiţă, am suferit mult la acea vreme, dar, poate mai târziu le-am mulţumit părinţilor noştri.

 

Cu atât mai pregnant a apărut ideea că fiii arbitrilor trebuie să devină neapărat arbitri consacraţi. Viaţa a dovedit ulterior că este o premisă falsă. Exemplele sunt numeroase: Marian Salomir, fraţii Avram, Augustus Constantin, Mircea Toderici, Adrian Corocan, Marius Axente. Doar Valentin Igna şi Dănuţ Ologeanu s-au străduit să se apropie de nivelul părinţilor.

 

L-am lăsat în mod intenţionat la urmă pe Teodor Crăciunescu. A ajuns în arbitrajul mare datorită părintelui său, Ion Crăciunescu, la rândul lui cu multe pete şi semne de întrebare în activitate. Dacă reuşeşti prin forţe proprii să ajungi în faţă, devii ridicol. Aşa cum a fost Teodor Crăciunescu la partida Chiajna-Poli. Să nu vezi un penalty clar în careul Chiajnei, trebuie să fii ori un mare ignorant, ori un mare hoţ. În oricare ipostază s-ar afla Crăciunescu jr, ar fi bine să se lase de arbitraj, mai ales că nu este la prima încercare. Cât despre tatăl său, ar fi bine să o mai lase cu emisiunile TV în care se erijează în mare specialist în arbitraj, când el nu reuşit să îşi educe propriul copil în nici un domeniu. 

 

 

 

 

 

 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Fotbal, Liga 1 și etichetat cu , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Comentariile nu sunt permise.


Ultimele articole din categoria Fotbal: