Fie şi pentru o clipă, la una din ratările celui cu golul de 3-0 la Euro 2024, Drăguş, unora dintre cei 49.413 spectatori din Arena Naţională li s-a reactivat vineri seară un simţământ pe undeva familiar.
Déjà vu pe acelaşi stadion în amicalele din iunie fără gol marcat acasă înaintea turneului final, 0-0 cu Liechtenstein şi Bulgaria dar şi la nivel oficial în noiembrie în „Liga C” a naţiunilor, când cu abandonul în prelungiri din partea separatiştilor islamişti.
Iar şi-n prima seară de vineri a primăverii astronomice, de la startul preliminariilor „Mondialului” de anul viitor, România tot cu o naţională dintr-o urnă valorică inferioară a jucat – mai exact chiar a treia, abia penultima fiind Bosnia şi Herţegovina între cele 12 ţări de la respectivul nivel.
Însă zeroul s-a reconturat în chinul în zadar, inclusiv în cele opt minute de prelungiri, de-a egala golul de la finele primului sfert de oră al unuia dintre cei trei „nemţi” ai lui Sergej Barbarez, Gigovic: 0-1.
Căci bosniacii or fi venit la Bucureşti de pe locul 74 în ierarhia mondială FIFA, dar de fapt cu jocurile tari în picioare ale toamnei petrecute în „Liga A” a naţiunilor UEFA, acasă şi-n deplasare cu Germania şi Olanda cea explicit detaşată de „tricolori” cu 3-0 în iulie la „Europene”, egală în schimb în noiembrie la Zenica lui Dzeko&Co.
Şi cu „albaştrii” din unsprezece provenind nu doar din fotbalul german, ci şi de la însăşi câştigătoarea la zi a UEFA Europa League dar şi din Ligue 1, în completare şi din Austria, Croaţia, Danemarca, Elveţia şi Turcia – ţări in corpore prezente la rândul lor în vară la „Europene”, într-adevăr şi din Cipru.
Ca o paranteză însă, pentru a destinde atmosfera după trezirea cu capul greu de pe urma unui dureros 0-1, până şi tocmai Cipru era identificat în vară de Gică Popescu – în prefaţarea patrulaterului din „Liga C” a naţiunilor UEFA – drept marea „sperietoare” din grupa cu România ratând un întreg tempo autumnal la obligaţia de a-şi pierde timpul şi-n compania Lituaniei şi separatiştilor provinciali islamici din fosta Yugoslavia.
Insistent şi repetitiv subliniindu-se în toamnă în aceste pagini că respectivele câte trei goluri marcate de „tricolorii” preluaţi de Mircea Lucescu – atât separatiştilor cât şi lituanienilor şi ciprioţilor, ba chiar patru acestora la Bucureşti în noiembrie drept răspuns imediat la remiza albă acasă cu provincia nerecunoscută oficial de România – n-aveau prea mare greutate în marea schemă a lucrurilor.
N-aveau chiar mai deloc darul de-a fi pe post de barometru fiabil şi credibil al indicelui real al eficacităţii la finalizare a României.
Adusă cu picioarele pe pământ şi-n întâlnirile cu-adevărat relevante de la turneul final, 0-2 cu Belgia şi chiar 0-3 cu Olanda, după ce Slovacia era egalată strict dintr-un penalty „tras de păr”, iar readusă cu picioarele pe pământ – de-astă dată nu la finele mandatului lui Edward Iordănescu ci în grija venerabilului Mircea Lucescu – a fost şi vineri seara de combinata bosniacă deţinătoare a jocurilor mai competitive în picioare şi-n „Liga A” din UEFA Nations League, dar şi pe la echipele de club ale „albaştrilor”.
Ai căror înlocuitori introduşi au fost şi-alţi doi… „nemţi”, dar şi din Italia, Spania şi Cehia.
Ori cu ce s-a prezentat oare fotbalul românesc la startul calificărilor?
Exact cu ceea ce-a crescut pe fondul neglijării postdecembriste a cultivării sectorului juvenil, dar mai ales cum i-a crescut.
Majoritari fiind titularii, câte trei fiecare, din fotbalul… arab al petrodolarilor respectiv al SuperLigii interne – la superlativ doar scriptic căci de fapt redemascată luna aceasta prin prisma edificatorului 4-0 al campioanei FCSB la Lyon, cu remarca ţinând de faptul că roş-albaştrii lui Becali au furnizat doi jucători unsprezecelui lui Mircea Lucescu, un altul provenind din Bănie.
Minoritar fiind cvintetul legitimaţilor în La Liga, Serie A şi Serie B dar şi-n Turcia, fără ca răspunsul în completare – de la pauză începând – să egaleze cumva etalarea bosniacilor de pe banca de rezerve, ci prin Ianis Hagi – care mai degrabă nu ajunge a fi integralist în meciurile cheie ale lui Rangers, respectiv o tripletă de la FCSB, Universitatea Craiova şi Farul şi-un secund divizionar cu Pisa în Italia.
Exaltarea exagerată la apa de ploaie din toamnă devenind atunci literă de lege în publicaţia care prin însăşi denumirea sa, „Gazeta sporturilor”, ar trebui a fi etalon al discernământului factual obiectiv, explicit fiindu-i numele vizavi de domeniul de activitate.
Care în principiu nu include comercializarea de gogoşi.
Şi totuşi, dacă nu s-au îmbătat atunci gazetarii bucureşteni cu apa chioară a titlurilor laudativ bombastice de-o şchioapă pe seama celor câte 3-4 goluri înscrise în „Liga C”, măcar două în Lituania, atunci măcar i-au cherchelit pe bieţii cititori.
Existând bineînţeles riscul ca la ora unor dueluri nu pentru revenirea în Liga B din UEFA Nations League, ci pentru calificarea după 28 de ani la „Mondiale”, să pară totul din nou la fel de greu precum cu Belgia sau Olanda, ba chiar cu Liechtenstein, Bulgaria şi separatiştii taman tot la Bucureşti, unde anul trecut la 22 martie „tricolorii” îşi începeau apariţiile din 2024 cu un neconvingător 1-1 cu Irlanda de Nord.
Trecut-a aşadar anul iar egalarea semnată atunci de Man deja de la mijlocul primei reprize la un gol încasat tot în primul sfert de oră s-a lăsat acum aşteptată timp de peste 84 de minute.
Sterile. Şi punctate cu imprecizii la finalizare.
Demascând astfel mai ales cum i-a crescut fotbalul românesc pe tot mai noii săi „tricolori”, până chiar şi geniul lui Gheorghe Hagi şi strădaniile sale din Academia de Fotbal zămislită din spuma mării neavând darul de a imprima unuia precum Denis Drăguş acea exactitate a pragmatismului în faţa porţii.
Ţinând la urma urmei de valoarea autentică a jucătorilor.
Care „tricolori” nu degeaba au o insuficientă cotă de piaţă vizavi de cvintetul campionatelor realmente dezvoltate şi competitiv consacrate din Europa, ajungând în schimb a forma chiar un trio al titularilor la naţională din întreceri ale arabilor.
Acestea conturându-se a fi „produsele la export” ale unui fotbal care-i are exact aşa cum i-a crescut pe fondul corupţiei mentale din fenomen.
Tot mai decăzut până-n halul în care un candidat la alegerile din fruntea FRF era „săltat” în chiar preziua scrutinului din 2014, indiferent de blazonul său de multiplu „mundialist” cu „tricolorii”, urmările fiind pe măsură, încât la realegerea în 2018 a lui Răzvan Burleanu ca preşedinte federal nu-şi mai depunea mai nimeni dosarul, ultim pas înainte de-a fi votat în unanimitate ca unic candidat în 2022 pentru un al treilea mandat la şefia fotbalului românesc.
Ocazie cu care întreaga suflare din fenomen se punea practic de-acord, 272-0 şi fără măcar vreo abţinere, că România fotbalistică ar fi pe drumul cel bun al revirimentului după ieşirea pe uşa din dos a „Europenelor” din 2016 cu un 0-1 din partea debutantei Albania, marile speranţe legându-se de semifinalele continentale din 2019 ale selecţionatei de tineret la un turneu final abordat de „marile puteri” în absenţa unor jucători exponenţiali de-ai lor.
Iar calificarea imbatabilă dintr-o grupă preliminară moderat accesibilă spre turneul final din Germania, dar mai ales ora magică din Bavaria – când cu şuturile căpitanului Stanciu şi Răzvan Marin din afara careului lui Lunin, plus finalizarea de neirosit a lui Drăguş la incursiunea arădeanului Man, au alimentat senzaţia că s-ar fi ieşit în sfârşit la suprafaţă.
Că jucătorii într-un inevitabil anumit fel crescuţi în climatul tot mai alterat al fotbalului intern i-ar fi redat demnitatea pe scena internaţională.
Iar pentru aproape o săptămână, din acea însorită zi de luni în Bavaria şi până sâmbătă seară, la întâlnirea cu „Dracii roşii”, Europa chiar şi-a plimbat privirile peste ceea ce-avea a se dovedi un foc de paie.
Fără a fi în cunoştinţă de cauză că România urma din toamnă a activa în „Liga C” a naţiunilor.
Stingerea fiind dată în cele 270 de minute de fotbal la turneul final cu un unic gol marcat din penalty-ul smuls marginal în afara suprafeţei de pedeapsă, în lateralul acesteia.
Suficient totuşi pentru ca FRF să nu piardă ocazia unei lovituri de Public Relations sub forma învăluirii inimoşilor urmaşi ai lui Gheorghe Hagi şi compania în lipicioasa etichetă „Generaţia de suflet”, căreia i-a ridicat ulterior tot în 2024 şi-un refugiu, „Zidul galben”.
Nevindecaţii de ineficacitatea limitărilor în care au fost crescuţi în tot mai perimatul fenomen – vinovaţi fără vină în marea schemă a lucrurilor tributară metehnelor de mentalitate ale „sistemului” statu-quo, echivalând cu tot atâţia colaci de salvare pentru decidenţii federali, colaci umflaţi din plămânii „Zidului galben” abil întreţinut cu zăhărelul.
Pentru ca diriguitorul de frunte din ultimele trei mandate să-şi poată în linişte pregăti anunţarea şi unei a patra candidaturi, pomenită cu ocazia unei reuniuni asociate sectorului juvenil – adică tocmai acolo, „la firul de iarbă” al fenomenului unde se sădeşte rodul generaţiilor de mâine.
Mai mănos?
Aşa s-ar întreţine falsele impresii ale salvării aparenţelor, dar dovezile faptice ale realităţii obiective ar sugera totuşi că ora magică din iunie din Bavaria constituie excepţia de la regulă.
Care regulă asociază fotbalistul român instruit în alteratul fenomen intern unei certe limitări valorice şi calitative tocmai ca efect al creşterii de care a avut parte într-un „sistem” demascat în degenerarea sa tocmai prin unanimul fără cuvinte 272-0.
Vorbind fără echivoc de la sine despre stadiul dus în extrem în care suflarea fotbalistică internă s-a pus de-acord orbeşte c-ar fi apucat-o pe drumul cel bun. Întotdeauna însufleţit de-acele la fel de bune intenţii.
De netăgăduit, dar care nu şterg minusurile limitărilor în planul conştiinţei de la baza mentalităţii, decisivă în înrâurirea lucrurilor.
Şi care persistenţă a minusurilor în fenomen n-are darul tămăduitor al evaporării carenţelor în formarea generaţiilor de mâine.
Susceptibile, dat fiind creşterea într-un asemenea climat, a călca pe urmele celor de fapt nevindecaţi – vinovaţii fără vină ca „produse” ale unui „sistem” punându-se unanim de-acord că suficienţa automulţumirii este modelul de urmat.
Acel 272-0 neputând exprima de fapt altceva. Dar având în schimb capacitatea de-a genera impulsul depunerii şi unei a patra candidaturi.
Indiferent de zeroul repetitiv al golurilor marcate acasă ale naţionalei. Ori împotriva unor reprezentative mai competitive.
Ceea ce duce cu gândul şi la unicul oponent superior valoric al României din 2025, Austria, cap de serie al cvintetului din urna I valorică la tragerea la sorţi a grupelor din preliminariile „Mondialului”.
Alţii în plus fiind aleşi… pe sprânceană de către „sistemul 272-0”, sparring-partners în amicale la Bucureşti pe nume Canada şi Republica Moldova, în septembrie şi octombrie, după criterii poate mai degrabă… geopolitice decât de natură sportivă, comparativ spre exemplu fiind de notat şi-aspectul că Bosnia şi Herţegovina a fost adversar în 2024 în teste ale Italiei şi Angliei, iar în 2025 va fi al Sloveniei, şi-acesta vara trecută la UEFA Euro 2024.
Care va să zică într-atâtea indicii că respectivul 272-0 nu se preta în condiţiile stării reale de fapt a fotbalului românesc, iar nici o a patra candidatură cu-atât mai mult nu s-ar preta.
Întreaga deşertăciune regăsindu-se însă negreşit în fiecare ratare în plus a lui Drăguş sau a altui „tricolor”.
Vinovaţii fără vină şi nevindecaţi ca „produse” ale unui „sistem” în regim de autoconservare în suc propriu. Şi continuând astfel a salva aparenţele prin falsele impresii ale unor exerciţii de imagine cu „Generaţia de suflet” luată la sân de „Zidul galben”.
Însă mai cald decât orice etichete şi sloganuri ar ţine de fapt trei puncte precum cele asigurate bosniacilor de Gigovic de la Holstein Kiel.
Nu mai au însă şi românii un Gicuţă de nivelul valoric de altădată al unui Gică Hagi. „Mundialist” şi-n SUA în 1994, într-un turneu final cu 24 de naţionale, însemnând ceva a te număra între cele 24 de reprezentative. Chiar 48 conform turneului final nord-american de-anul viitor, număr grăitor în plus de la sine nu din cele mai bune motive.
