O dublă campioană a Europei trăieşte senzaţii şi mai de demult, datând de 58 de ani

Unul dintre cele doar 8 cluburi care au câştigat două ediţii la rând Cupa Campionilor Europeni – predecesoare a Ligii Campionilor, e într-o notabilă pasă într-atât de bună pentru propriile standarde de „gigant adormit” încât revelaţia nu poate fi trecută cu vederea.  

Desigur, analiştii indică pe bună dreptate că n-a învins decât de două ori în tur ocupante ale primelor 10 locuri, iar şi succesul de luni seară a venit pe terenul celor de pe poziţia a 17-a, ultima salvatoare – ocupată tocmai de revelaţia în cauză la finele campionatului trecut, însă „ieşirea la suprafaţă” este totuşi incontestabilă.

Şi bineînţeles că rămâne de văzut dacă va confirma într-adevăr până la capăt şi se va alege cu ceva, însă, momentan, Nottingham Forest – căci despre „Pădurari” este vorba, tocmai a început returul din Premier League cu un 3-0 victorios în deplasare graţie căruia, deja după 20 de etape şi nu doar vreo câteva acolo, este la egalitate de puncte cu dubla vicecampioană la zi Arsenal Londra – vecină pe podium, dar şi cu 6 puncte în plus faţă de cvadrupla campioană în exerciţiu Manchester City.

Iar dacă unii vor spune că, la reculul actual al laureaţilor lui Guardiola, acest punct de reper n-ar mai fi implicit la fel de semnificativ, atunci e convingător de semnalat că numai şi numai liderul Liverpool FC a acumulat mai multe puncte decât „roşii” din Nottingham.

Şi-oricum ai lua-o, faptul că „Pădurarii” din legendara aşezare asociată lui… Robin Hood au semnat deja cu 3 victorii în plus faţă de totalul celor izbutite în întreg campionatul trecut, semnalează indubitabil că roş-albii de la City Ground tocmai trăiesc cele mai plăcute senzaţii de ani şi-ani de zile.

 

Urmează tocmai returul cu „Cormoranii” doborâţi chiar la Anfield în urmă cu exact 4 luni

 

Iar săptămâna viitoare, marţi 14 ianuarie, vor primi pe stadionul lor cu 30.455 de locuri – gazdă a unor jocuri la turneul final UEFA Euro 1996, fruntaşa din Liverpool, într-un „moment al adevărului” pentru echipa lusitanului Nuno Espirito Santo, sosit la club acum puţin peste un an, când grecii de la conducerea „Pădurarilor” l-au „repatriat” din Arabia Saudită ca înlocuitor al galezului Steve Cooper, demis la 19 decembrie 2023.

Într-un moment chiar greu pe-atunci, în doar al doilea sezon din nou în Premier League, după nu mai puţin de 23 de ediţii la rând petrecute în afara primei scene, campania reacomodării în elită încheind-o abia pe locul 16, în 2023, iar fostul portar mai degrabă de… rezervă, „Nuno”, salvând-o în 2024 pe ultimul loc al supravieţuirii, 17.

Încât transformarea reuşită în bine într-un singur an e mai mult decât remarcabilă, actuala linie ierarhică fiind 20 12 4 4 29-19 40 de puncte, cu 4 în plus faţă de a patra clasată, Chelsea, dar, poate şi mai semnificativ, numai şi numai Arsenal având, la fel, o medie subunitară a golurilor primite, „Tunarii” doar 18 în 20 de etape, „Pădurarii” 19.

Ori o echipă solidă se construieşte din defensivă, fostul portar care luna aceasta împlineşte 51 de ani, născut fiind în Sao Tome şi Principe, şi care prindea cele mai multe apariţii sub formă de împrumut – 69 la Merida, nici pe jumătate asigurându-şi în schimb vreme de 5 sezoane în perioade diferite la FC Porto, găsind din vară o pereche de mâini sigure în persoana internaţionalului belgian Matz Willi Els Sels, pe cale de a împlini 33 de ani luna viitoare, imbatabil prin intervenţii salutare şi luni seară la încheierea etapei a XX-a în Premier League.

 

De la portar la portar tot adesea pe bancă

 

Când ar fi putut fi la fel de bine 2-0 pentru gazda Wolves, antrenată între 2017 şi 2021, cu incursiuni în eurocupe, tocmai de nimeni altul decât… Nuno Espirito Santo, trecut atunci pentru o scurtă perioadă nereuşită la Tottenham Hotspur, însă Sels a fost salvator în faţa „lupilor” Gomes şi Strand Larsen, iar când până şi portarul belgian a fost depăşit, apărarea pe care o conduce i-a venit în ajutor, Murillo respingând de pe linie o altă minge trimisă de scandinavul lui Wolverhampton Wanderers. 

Încât, până la pauză, a fost… 0-2, nu doar fostul mijlocaş al lui Wolves, Morgan Gibbs-White, adus de „Pădurari” la City Ground în 2022 şi urmărit luni seară din tribună de noul selecţioner al Albionului, Tuchel, taxându-i simplu şi eficient pe contre pe „lupi”, acesta încă din minutul 7, ci şi golgheterul veteran al revelaţiei, Chris Wood, în prelungirile reprizei, când atingea „cota” 12 în actualul campionat, la o reuşită distanţă de totalul cu care se detaşa drept principal marcator al „supravieţuitorilor” în ediţia anterioară. 

Iar Nottingham Forest chiar avea a şi începe anul 2025 aşa cum încheia 2024, învingând fără a primi gol şi pentru al patrulea meci la rând, şir de senzaţie dinaintea Crăciunului, 2-0 la Londra cu Brentford la 21 decembrie – când cei din capitală sufereau astfel întâiul lor insucces acasă al campionatului, 1-0 pe teren propriu cu Tottenham Hotspur şi-un alt 2-0 în deplasare, şi la Liverpool, cu Everton, cireaşa pe tort fiind adăugată luni în faţa a 30 de mii de spectatori tocmai de golgheterul din stagiunea reacomodării „Pădurarilor” în elită, 2022-2023.

Internaţionalul nigerian de 27 de ani Taiwo Awoniyi, adus pe insulă acum 10 ani de… Liverpool dar şi împrumutat imediat pe continent, de unde era preluat de cei din Nottingham în acelaşi 2022, devenind atunci principal marcator cu 11 reuşite în campionat, iar pe Molineux autor la capătul unui alt contraatac, în cel de-al 4-lea minut de prelungiri: 0-3.

 

„Pădurarii” egalează o suită de 6 succese în acelaşi campionat datând din 1967

 

Desăvârşind astfel o a şasea victorie consecutivă în Premier League dar şi cea mai clară, încât „Pădurarii” şi-au egalat după 58 de ani suita de a se impune de 6 ori la rând în elită într-o aceeaşi ediţie de campionat.

Şirul de senzaţie fiind iniţiat tocmai pe Old Trafford, 3-2 la Manchester cu United la 7 decembrie, şi continuat cu un 2-1 acasă cu o reprezentantă a Albionului în Champions League, Aston Villa Birmingham.

Revenită la rândul ei la acest nivel după mai bine de 40 de ani, în condiţiile în care Aston Villa cucerea Cupa Campionilor Europeni în 1982, la două ediţii după ce Nottingham Forest semna chiar „dubla” triumfurilor finale în C.C.E., păstrându-şi în 1980 titlul suprem continental adjudecat în 1979, izbânzi cu nimeni altul în poartă decât recordmanul all-time de selecţii în naţionala Angliei, Peter Shilton

Numai şi numai 6 cluburi reuşiseră până atunci a se impune la vârf în sezoane consecutive ale Cupei Campionilor Europeni, şi-anume chiar prima câştigătoare a competiţiei, Real Madrid – cu un cvintet al izbânzilor tocmai la începuturi, imitată în mai mică măsură, pe rând, de Benfica Lisabona, Internazionale Milano, Ajax Amsterdam şi Bayern – însă olandezii şi bavarezii pentru 3 ediţii la rând, respectiv Liverpool FC imediat mai apoi, în 1977 şi 1978.

Când titlul de campioană a Angliei – de fapt şi unicul din istoria „Pădurarilor”, era preluat de Nottingham Forest, nu altfel decât ca… nou-promovată de pe locul 3 în 1977 în liga secundă, ascensiune care continua vertiginos în Cupa Campionilor Europeni prin a elimina mai întâi tocmai… deţinătoarea trofeului, pe Liverpool, cu 2-0 şi 0-0, într-o succesiune fără eşec până-n finala continentală, pe rând împotriva lui AEK Atena, Grasshoppers Zurich şi 1. F.C. Koln, suedezii de la Malmo FF fiind înfrânţi cu 1-0 în ultimul act cu trofeul pe masă.

 

Forest îşi păstra laurii continentali, cum izbuteau doar predecesoarele Real, Benfica, Inter, Ajax, Bayern şi Liverpool

 

Cireaşă pe tort, „Pădurarii” cucereau atunci şi SuperCupa Europei, 1-0 şi 1-1 cu Barcelona, îndulcind faptul că nu-şi păstraseră titlul intern, devenind vicecampioni ai ţării în 1979 – loc 2 neatins de-atunci de „roşii”, ceea ce nu-i împiedica în schimb să-şi apere trofeul Cupei Campionilor Europeni, în calitate de proaspeţi învingători.

Şi-apărat cu succes avea a fi într-o altă campanie aproape la fel de convingătoare, dar în orice caz extrem de eficientă, în care treceau de suedezii de la Oster FF dar în turul secund şi de… alb-violeţii Piteştiului, de la FC Argeş, vizitaţi în Trivale de campioana la zi a continentului, calificată din optimi cu victorii tur-retur, 2-0 şi 2-1, iar mai apoi şi-n faţa lui Dynamo Berlin şi Ajax Amsterdam, acelaşi 1-0 din 1979 fiind asigurat şi-n ultimul act din 1980, contra lui Hamburger SV.

Ulterior, numai şi numai AC Milan, în 1989 şi 1990 – tot încă în Cupa Campionilor Europeni, şi Real Madrid chiar 3 ediţii la rând, în 2016-2018, dar deja familiarizată cu asemenea triumfuri înlănţuite, reeditate aşadar şi-n UEFA Champions League, mai izbuteau apoi reeditarea „dublei” semnate de „Pădurari” în competiţia numărul 1 în 1979 şi 1980

Într-atât de mari au fost performanţele de-atunci ale celor din Nottingham, care rupeau lanţul reuşitelor continentale ale „Cormoranilor”, triumfători în 1977 şi 1978, iar imediat mai apoi şi-n 1981.

 

Brian Clough cu promovarea, câştigarea titlului şi cucerirea de două ori a… Europei în 4 ediţii succesive 

 

Ani de glorie ai lui Forest, impresionanţi în condiţiile în care din 1972 până-n 1977 a jucat strict în liga a II-a, 5 ediţii la rând, revenind în elită cu Peter Withe golgeter al „roşilor” cu 19 reuşite în campania promovării, bifată imediat de-acesta tot cu 19 „boabe” în cursa de senzaţie spre titlul naţional, tot 19 adăugând în paralel şi internaţionalul englez Tony Woodcock, iar ştafeta fiind ridicată în campionatul următor la 26 de reuşite de către Garry Birtles, în stagiunea ce aducea şi primul trofeu continental, cel de-al doilea fiind adjudecat pe când în elita insulară cele mai multe goluri ale „Pădurarilor” erau asigurate, tot 19, de către John Robertson, extrem de abil pe spaţii mici.

Totul şi totul legându-se însă atunci de geniul lui Brian Clough, care o prelua pe Forest în eşalonul secund la 3 ianuarie 1975, având a-i fi antrenor aproape 20 de ani, până la 8 mai 1993.

Pe când, încheind pe locul 22 chiar sezonul inaugural al relansatei Premier League, 1992/93, Nottingham Forest retrograda din elită după 15 ani, dar de departe cei mai luminoşi din istoria clubului fondat în… 1865, acum 160 de ani, şi care joacă pe acelaşi City Ground din… 1898, an în care şi cucerea în premieră Cupa Angliei, adjudecată apoi o singură dată, în 1959.

De departe cei mai luminoşi şi pentru că, spre finele „perioadei de aur”, Forest recroia în Albion parcursurile lungi în întrecerile eliminatorii, triumfurile la rând din Cupa Campionilor Europeni, din 1979 şi 1980, fiind reeditate pe plan intern în Cupa Ligii şi Cupa Angliei, Football League Cup fiind adjudecată atunci de „Pădurari” tot în sezoane consecutive, în 1989 şi 1990, un an mai apoi jucând şi finala FA Cup, pierdută însă de la 1-0 cu Tottenham Hotspur, 1-2, iar după încă un an, în 1992, şi ultimul act, din nou, al Cupei Ligii, fără însă ca „roşii” să mai cucerească şi pentru a cincea oară acest trofeu. Nu mai puţin de 6 fiind pe-atunci sezoanele de campionat în care golgeter al echipei pe prima scenă era tocmai fiul lui Brian Clough, Nigel.

 

De la Clough la discipoli, ex-fundaşii laterali Clark şi Pearce

 

Şi totuşi, înlocuitorul venerabilului Clough, Frank Clark – fost elev al său din „garnitura de aur” care promova, câştiga imediat titlul dar şi Cupa Campionilor Europeni în 1979 şi 1980 – ca fundaş stânga, o readucea prompt pe Forest în Premier League, în 1994, ba chiar o ghida spre o revenire după mai bine de 10 ani în eurocupe, mai exact în Cupa UEFA, doar Bayern venindu-le de hac „Pădurarilor” în sferturile de finală din 1996 ale competiţiei numărul 2, în care „roşii” mai rulaseră chiar până-n semifinale în 1984, atunci cu un insucces la limită, 2-0 şi 0-3 cu Anderlecht.

Mijlocul anilor ’90 generând pentru scurt timp, graţie unei inedite frumoase echipe cu jucători de explozie precum Roy, van Hooijdonck sau Collymore, senzaţia că dubla campioană a Europei ar rescrie cumva istorie în Premier League.

Nu mai era cazul, fiind rândul altora, dar scânteile acelor 3 sezoane consecutive în Premier League aveau semnificaţia lor, nemaifiind ulterior nicidecum la fel de strălucitoare pe prima scenă. 

 

30 de ani de la ultima cea mai bună clasare finală, 3 în Premier League

 

Iar semnificativ în privinţa stingerii lor era faptul că în tentativa nereuşită de evitare a retrogradării, o alta aşadar după cea din 1993 cu Clough la timonă, mai exact în 1997, principalii marcatori strângeau doar câte 6 goluri fiecare, şi-anume fostul regretat „tunar” Kevin Campbell şi nimeni altul decât… tatăl lui Erling Haaland, Alf-Inge Haaland, nici un sfert din totalul de 25 bisat de Stan Collymore atât în sezonul revenirii în 1994 în elită, de pe locul 2 în eşalonul secund, cât şi în cel imediat următor – de fapt şi ultimul cel mai bun din istoria „Pădurarilor”, clasaţi pe 3 în Premier League în 1995, la reacomodarea cu prima scenă.

Bucuria n-avea a ţine la fel de mult sub îndrumarea fostului campion al Europei cu „Pădurarii”, Clark, ştafeta fiind predată strict „în familie”, fundaşului lateral-antrenor care se confunda cu Nottingham Forest, Stuart Pearce, nimeni altul decât titularul semifinalist cu Anglia al turneului final al „Mondialului” din 1990 din Italia, care şi rata atunci de la punctul cu var în departajările contra Germaniei pentru intrarea în ultimul act, într-una din cele 78 de selecţii ale sale la naţională, 76 dintre acestea ca fotbalist al „roşilor” din „aşezarea lui Robin Hood”.

Încât retrogradarea pe-undeva inevitabilă din 1997, suferită cu Pearce antrenor-jucător, era astfel implicit mai uşor acceptabilă, precum cea cu Clough la cârmă în 1993. 

Dar aceste picaje sugerau şi că Nottingham Forest nu mai avea forţa de a renaşte pe noua scenă redecorată a Premier League „minunile” de la finele anilor ’70. Se schimbaseră vremurile…

 

Minimul, 3 sezoane la rând în liga a treia, până acum 17 ani

 

Urmând unele chiar grele pentru „Pădurari”. Campioni imediat mai apoi ai ligii secunde, dar şi ultimii clasaţi în ediţia ulterioară din Premier League, în 1999, de fapt şi ultima în care aveau a mai activa în elită, repromovarea survenind abia după 23 de ani, în 2022.

Timp în care roş-albii s-au chinuit 6 campanii la rând pe scena secundă, ba chiar apoi şi 3 ediţii de campionat în liga a treia, între 2005 şi 2008, urmate de nu mai puţin de 13 parcă fără sfârşit în eşalonul 2, inclusiv cu clasări modeste, una pe locul 21 şi câte două fiecare pe 19 respectiv 17, de pe 17 şi săltând „Pădurarii” o campanie mai apoi pe 4, asigurându-le prezenţa în play-off şi la baraj, prin care s-au strecurat spre Premier League.

Nici promovarea în liga a doua, reuşită în 2008, nefiind semnată prin a câştiga titlul eşalonului terţ.

Divizie a treia în care Nottingham Forest a rulat la viaţa sa vreme de 5 sezoane, în două perioade distincte, prima fiind puţin după cel de-al doilea război mondial, 58 de ediţii fiind în schimb petrecute pe scena secundă, exact tot atâtea şi-n elita din Albion, surprinzătoare „egalitate” pentru un club dublu campion al Europei.

 

De pe vremea lui Clough n-a mai legat Forest 4 ediţii la rând în elită

 

Şi totuşi, actualul al treilea sezon succesiv în elită a asigurat deja egalarea ultimului parcurs mai îndelungat al „Pădurarilor” în Premier League, de fapt şi unicul de până acum de această factură, din 1994-1997, cert fiind că Forest, spre deosebire de retrogradarea de-atunci, va adăuga de-astă dată şi o a patra campanie la rând, ceea ce „roşii” din Nottingham nu mai legau pe prima scenă din vremurile lui Clough

Culegându-se acum roadele preluării clubului de către Evangelos Marinakis – fiul unui om de afaceri şi politician din Creta implicat în industria transporturilor maritime, mai tânărul elen făcându-şi cadou la împlinirea a 50 de ani achiziţionarea în 2017 a lui Nottingham Forest, care club, pentru o vreme, cât cel concitadin, Notts County, retrograda din ultimul eşalon complet profesionist al structurii Football League, al 4-lea, rămânea „pe baricade” între 2019 şi 2023 drept cea mai veche grupare din întregul Albion în fotbalul său profesionist.

Într-adevăr, doar râul Trent desparte cele mai apropiate stadioane divizionare din toată Anglia, cele din Nottingham, de-o parte jucând cel mai vechi club insular, Notts County – fondat în 1862 iar alb-negrii activând acum în liga a patra, iar pe celălalt mal, la City Ground, evoluând roş-albii lansaţi în 1865 drept răspuns la apariţia pe plan local a celor de la County.

În martie 1866 şi jucând Forest primul său meci din istorie, tocmai cu vecinii de la Notts County, deosebirea constând în faptul că în 1888, la lansarea primei ligi engleze, solicitarea de participare din partea „roşilor Pădurari” a fost respinsă, pe când concitadinii alb-negri ai lui Notts erau incluşi între cele 12 trupe la startul absolut.

 

Aducerea lui „Nuno” de către Marinakis a schimbat traiectoria în doar un an

 

Un astfel de cadou făcându-şi elenul, de a achiziţiona un club venerabil, iar anul 2024 aducându-i o dublă satisfacţie, cea a adjudecării în premieră de către un club din Grecia, Olympiacos Pireu, pe care-l deţine în localitatea sa de baştină, a unei cupe continentale – UEFA Conference League, şi a supravieţuirii lui Nottingham Forest şi pentru a doua campanie la rând în Premier League. 

Salvarea fiind asigurată prin readucerea în insulă a lui Nuno Espirito Santo, de la Al-Ittihad Jeddah, dar şi pe fondul unei intense campanii de achiziţii odată promovarea în Premier League asigurată în 2022, cedarea golgheterului sezonier Brennan Johnson la Spurs pentru un record de încasare al „Pădurarilor”, 47,5 milioane lire sterline, având un efect pozitiv în sensul utilizării cu folos a banilor pentru mărirea şi întărirea lotului. 

Încât s-a ajuns peste toamnă ca supravieţuitoarea la limită în primăvara trecută să tot urce treptat în clasament, încât să fie la ora actuală la un pas distanţă de egalarea recordului absolut al clubului, de 7 victorii la rând în campionat, nu neapărat doar pe prima scenă – atins de 4 ori, ultima dată în 1979, când Forest nu-şi apăra cu succes titlul naţional adjudecat în 1978, devenind vicecampioană.

Acest al şaptelea hop fiind tocmai împotriva liderului detaşat Liverpool FC, marţea viitoare. 

 

Gibbs-White chiar pentru Anglia!?

 

Când noul selecţioner Tuchel va păşi cel mai probabil şi în tribuna lui City Ground, arenă a lui Nottingham Forest, pentru a constata dacă mijlocaşul Morgan Gibbs-White e într-adevăr în forma ce i-a asigurat prima selecţie în septembrie, în perspectiva „dublei” Angliei din martie în preliminarii, cu Albania şi Letonia. 

Notabil fiind cel puţin aseară cum şi Callum Hudson-Odoi a desfăcut jocul pe aripă, decisiv pe flanc drept co-autor al desprinderii semnate în prelungirile mitanului de către golgheterul Wood, 0-2. 

Soliditatea defensivei, salvată de-a dreptul miraculos pe-alocuri de către portarul Sels, şi pragmatismul cât se poate de simplu şi direct pe contraatacuri constituind „armele” arsenalului fostei rezerve de portar „Nuno” Santo. 

Matz Sels, care luna viitoare va împlini 33 de ani, cu 8 selecţii pentru Belgia, fiind „pescuit” în vară de la echipa unde a şi apărat cel mai mult, cu 164 de apariţii în 6 sezoane pentru Strasbourg, după ce, precum „Nuno”, mai mult frecase în prealabil tuşa, atât la Lierse cât şi la… Newcastle United, între 2016 şi 2018, când era şi împrumutat înapoi în propria ţară, la RSC Anderlecht, tot în Belgia prinzând în schimb două sezoane pline la Gent, dar acum… 10 ani, în 2014-2016. 

 

„Îngerul păzitor” Sels

 

Sels scoţând-o la capăt pentru Nottingham Forest, primă echipă care să stopeze startul reuşit în Anglia al noului antrenor al „Lupilor”, un alt lusitan, Vitor Pereira, învestit în decembrie de Wolves.

În decembrie fiind adus şi „Nuno” de către Forest, dar în 2023, secunzi fiindu-i compatriotul Rui Pedro Silva şi argentinianul Julio Figeroa, iar antrenor de portari Rui Barbosa, cei pe care a contat luni staff-ul tehnic al roş-albilor fiind Sels – Aina, Milenkovic, Murillo, N. Williams – Dominguez (min. 60, Morato), Anderson (69, Jota Silva) – Elanga (69, Yates), Gibbs-White (88, Ward-Prowse), Hudson-Odoi – Wood (88, Awoniyi), cei introduşi în antepenultimul minut şi conlucrând la al treilea gol. 

Într-un recital complet şi până la capăt de disciplină tactică: 0-3. Pe când Boly, Alex Moreno, R. Sosa şi Carlos Miguel au rămas pe banca ocupanţilor locului 3. 

Revelaţia campionatului câştigând la scor deşi a deţinut posesia mingii doar 39,2% din timpul de joc al deplasării la Molineux.

Într-o mostră de eficienţă amintind cumva de pragmatismul „Pădurarilor” la câştigarea titlului şi-a trofeelor continentale. 

 

Legendarul Trevor Francis marca golul finalei europene din 1979

 

Pe-atunci, în 1979, Forest câştigând finala C.C.E. în alcătuirea Shilton – Viv Anderson, Lloyd, Burns, Clark – Trevor Francis, căpitanul McGowern, Bowyer, Robertson – Woodcock, Birtles, cu tânărul Francis marcator al golului ultimului act de la Munchen, în minutul 45, 1-0 în dauna suedezilor antrenaţi de Bob Houghton. 

Un an mai apoi cei din Nottingham păstrându-şi trofeul la Madrid, pe „Santiago Bernabeu”, în dauna hamburghezilor lui Zebec, prin golul genialului John Robertson din minutul 19, Clough bazându-se în finală pe Shilton – Viv Anderson, Gray (min. 78, Gunn), Lloyd, Burns, Clark – O’Neill, McGowern, Bowyer, Mills (67, O’Hare), Robertson – Birtles, aşadar cu 9 titulari menţinuţi de la un ultim act la altul, mai puţin remarcabilii Trevor Francis şi Tony Woodcock, între timp achiziţionaţi şi supliniţi de nimeni altul decât… Martin O’Neill respectiv Mills.

Dubla campioană succesivă a Europei ajungând mult a suferi până şi-n liga a treia, între 2005 şi 2008, dar regăsindu-şi din plin zâmbetul zilele acestea.

Încât vremurile de-altădată par a fi cât de cât reînviate, măcar cele ale sezoanelor consecutive în care „Pădurarii” ajungeau la începutul anilor ’90 în finalele Cupei Ligii şi Cupei Angliei, atunci cu un june… Roy Keane la mijloc, înaintea preluării irlandezului de către Manchester United. 

 

June „Pădurar” fost-a şi Roy Keane

 

Dar nu s-ar putea pomeni pur şi simplu despre Nottingham Forest fără a aminti de-un fundaş central absolut emblematic inclusiv al naţionalei Angliei, şi care era la vremea aceea coleg de echipă cu Keane, nimeni altul decât semifinalistul de „Mondial” Des Walker, din 1983 la roş-albi până în 1992, la pierderea finalei Cupei Ligii, longilinul ciocolatiu revenind pentru a pune umărul la greu şi-n campaniile secund divizionare din 2002-2004.

Soliditatea defensivă contând de fiecare dată mult în reuşitele lui Nottingham Forest, fie acum peste 40 de ani, fie chiar şi-acum peste 30 de ani, iar belgianul Sels izbutind luni a menţine şi a noua oară „poarta ferecată” într-un succes la zero al „Pădurarilor” în acest campionat, printre care se numără pe la începuturi şi cel semnat tocmai pe… Anfield, la Liverpool, cu 1-0 la 14 septembrie, când Arne Slot sorbea în premieră din amarul eşecului cu „Cormoranii”. 

Iar tot săptămâna viitoare şi tot acasă în campionat va juca Forest şi returul cu prima sa învinsă la zero în deplasare, 1-0 la 24 august, nou-promovata Southampton. Pe-atunci, puţini anticipau ascensiunea „Pădurarilor”.

Actualmente un fapt împlinit. 

Postură din care sâmbătă după-amiază vor debuta tot acasă în actuala ediţie a Cupei Angliei, contra retrogradatei secund-divizionare Luton Town. 

 

Clough, al 15-lea antrenor într-o istorie de 100 de ani, nu mai puţin de 37 în ultimii 30 de ani

 

Într-o perioadă plină de semnificaţii pentru roş-albi în condiţiile în care la 3 ianuarie s-au împlinit 50 de ani de la numirea legendarului Clough la cârmă, şi ce numire avea să fie a celui care la doar 40 de ani avea să devină numai şi numai al 15-lea antrenor din istoria clubului, din 1993 având a-l urma în doar 30 de ani nu mai puţin de… 37.

Francezul Montanier devenind în vara lui 2026 primul tehnician al „Pădurarilor” din afara Arhipelagului Britanic, mai apoi, pe aceeaşi linie, Karanka, Lamouchi iar actualmente „Nuno”, având la dispoziţie un conglomerat străin cu brazilieni, şi-anume Murillo, Morato, Carlos Miguel şi Danilo, dar şi africani – Aina, Awoniyi, Boly şi Sangare, însă şi iberici – Alex Moreno împrumutat de la Aston Villa şi lusitanul Jota Silva, precum şi-alţi sud-americani, argentinianul Nicolas Dominguez şi paraguaianul Ramon Sosa, însă şi de pe „Bătrânul continent”, sârbul Milenkovic, suedezul naturalizat Elanga, neamţul naturalizat Eric de Silva Moreira şi „îngerul păzitor” belgian Sels, iar nu-n ultimul rând căpitanul englez Ryan Yates şi vice-căpitanul mulatru Gibbs-White, din spatele golgheterului ultimelor sezoane, neo-zeelandezul „reinventat” la City Ground la cei 33 de ani rotunjiţi în decembrie, Chris Wood. 

„Pădurarii”, autori ai unei notabile renaşteri. 

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Fotbal, Internațional și etichetat cu , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


opt − 1 =

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: