P.S.: Poli, la şase ore de primul titlu în 90 de ani

Aţi fi mizat la începutul actualului sezon al Ligii 1 pe Poli, ca lideră după 30 de etape? Probabil nu. Aţi fi pariat că violeţii vor avea doar un singur eşec cu patru etape înaintea finishului? Nici atât. După cel de-al doilea succes în nici 75 de ore, victorii în care s-a menţinut media exactă de două goluri marcate în 2011 şi cu care s-a preluat şi menţinut fotoliul de lideră, câteva aspecte lăudabile şi însufleţitoare pe marginea unei curse începută sâmbătă 26 februarie cu un handicap de 5 puncte faţă de liderii „oţelari” şi care mai pregăteşte exact şase ore de fotbal înaintea marelui deznodământ.

În sâmbete succesive, un antrenor advers şi un portar mai mereu rezervă au punctat nişte aspecte sugestive. Ioan Ovidiu Sabău, ex-antrenor polist, ne liniştea după ce frustrase Timişoara de două puncte că „tot Poli va câştiga titlul”, admiţând că s-ar bucura foarte mult pentru un asemenea deznodământ, împărtăşenie avută în acest retur şi de un alt ardelean trecut pe-aici, Pustai, iar Pedro Taborda, titularizat de circumstanţă în succesele de miercuri şi sâmbătă, cu un aer plăcut şi liniştitor, înlocuind jerseul de portar cu o îmbrăcăminte trădând lejeritatea şi locurile de unde vine, plus cu acel bun gust în contrast cu sclipiciul fără substanţă care tot kitsch rămâne fie şi pentru toţi banii din lume, spunea cel mai mare adevăr: „Suntem primii şi asta contează. Dacă s-ar termina azi, am fi campioni”.

Cu alte cuvinte, destinul de a cuceri primul titlu naţional în istoria de 90 de ani a clubului e în mâinile unuia ca Taborda, în sufletele unora ca Alexa ori Luchin, în viteza de reacţie a unuia ca Ricketts şi în mintea şi planurile unui riguros, echilibrat şi calculat praghez în vârstă de 43 de ani căruia nu i-a fost deloc teamă să schimbe din mers, căutând şi iar căutând, mai forţat de împrejurările generate de accidentări ori suspendări, mai inversând rolurile întru găsirea soluţiilor optime, şi iată, fiind răsplătit când îl ardea buza mai tare cu victorii muncite, poate chiar chinuite, dar în ansamblu meritate.

Iar stofa unei potenţiale campioane e dată şi de acea capacitate de a obţine ceva din mai nimic, adică o remiză dintr-un joc nereuşit, ori şi mai mult din puţin, un succes fără a străluci. Matematic vorbind, aş fi de acord cu gălăţeanul care a trebuit să împlinească 26 de ani în Duminica Mare pentru a-şi aduce aminte de gustul dulce al golului, cum că în loc de 12 remize ar fi preferat 6 victorii şi tot atâtea eşecuri, dar poate tocmai acele multe egaluri care au prelungit invincibilitatea neverosimilă a poliştilor le-a forjat un moral şi psihic de învingători, folositor în aceste ultime nici zece ore de joc ale campaniei.

Într-adevăr, cu uşurinţă s-ar fi putut panica în cursul recentei serii cu un unic succes în 6 jocuri, când aşteptate victorii au fost doar remize, dar violeţii au aşteptat acele zile mai bune care, iată, au sosit la momentul oportun, fie şi în ceea ce părea o criză de efectiv, cu noi şi noi accidentări, dar în care Uhrin jr., schimbând, înlocuind şi chiar improvizând, a făurit un succes având în teren doar trei titulari pe post faţă de jocul în care redebuta la club, în urmă cu exact nouă săptămâni.

Da, Ghionea fusese titularizat din start, ca fundaş central, contra lui Gaz Metan, pe-atunci în parteneriat cu Luchin, şi tot în centrul apărării s-a regăsit şi sâmbătă, gesticulând uneori a reproş şi atenţionare către colegi de-ai săi, da, „captain” Alexa e tot acolo, la închidere, chit că a mai sărit câteva meciuri pe urma unor cartonaşe galbene nechibzuit magnetizate şi da, Sepsi s-a întors pe flancul său stâng, în linia defensivă, după câteva etape cu bătăi de cap de ordin medical. În rest însă, comparativ cu acel redebut cu medieşenii, masive schimbări de personal şi doar Luchin şi Goga între primii „11”, dar primul nu pe postul favorit de fundaş central, ci implantat aseară de unde se obişnuise recent să se aventureze în sprint Helder, iar al doilea nu de pe flancul drept, de unde „închidea” tabela contra lui Gaz Metan, ci în avanposturi, unde a reuşit un al cincilea gol în 2011 prin două rare calităţi, una, de a avea acel zvâc ce dovedeşte nu doar viteză ci şi forţă, ajungând din 2-3 paşi pe tot atâţia metri să-şi creeze acel minim dar decisiv avantaj în duelul corp la corp cu talonerul său, şi a doua de a sta până la capăt pe picioare, de a nu se preda în stiluri în care până şi alde Ronaldo cad în păcat, de a cădea ori plonja, temeritate şi efort care i-au adus răsplata supremă: un gol cu stângul, chinuit, din cădere, dar de o valoare uriaşă, marcat în nişte minute când Timişoara se cam ruga la sfinţi şi oaspeţii se întrebau ce ar mai trebui să facă pentru a obţine o egalare poate meritată în ochii lor…

Acea demarcare, acel sprint, acel zvâc atletic al lui Goga, au fost fotbal în adevăratul sens al cuvântului, „marfă” pe măsura inspiratei şi vizionarei pase a golgeterului devenit distribuitor din postura de rezervă. Şi am ajuns la Zicu, principal marcator cu opt goluri în retur, dar care a fost lăsat fără remuşcări şi foarte calculat pe bancă de Uhrin jr., semn că cehul a simţit acea mai mare forţă a colectivului, superioară sclipirilor magului echipei, nu neapărat însă folositor în fiecare mutare a războiului cu 34 bătălii, mai fiind vorba şi de nevoia de primenire, în acest drăcesc ritm miercuri – sâmbătă necaracteristic fotbalului nostru şi în condiţiile în care mai toţi adversarii sunt chitiţi nevoie mare să-ţi ia scalpul. Trofeu obţinut doar de vişinii.

Faptul că a avut tăria să schimbe în neştire şi să-l titularizeze pe un sârb de împrumut adus ca fundaş stânga pe postul din care marcatorul devenit golgeter şi uneori căpitan se desprinsese în fruntea puncherilor Ligii 1 e demn de admiraţie. La fel, praghezului i-a venit ideea cu titularizarea pe flancul opus a unui mijlocaş mai degrabă central, dar care, iată, a deschis scorul din acea postură, devenind al optulea marcator polist în 2011, inversând rolurile şi mutându-l în centru, la pupitru, pe cel mai bătrân jucător de câmp prezent aseară în violet, Iulian Tameş, titularul timp de 90 de minute la 32 de ani.

Celălalt titular de 32 de ani, dintre cei cinci la start contra Braşovului care şi-au schimbat deja prefixul, Taborda, a fost relaxat în privinţa posturii sale, punând punctul pe i că e un om de echipă, care dă totul când i se solicită serviciile. Şi acel totul a fost chiar liniştitor în faţa bombardamentului ardelenesc. Treizeci şi două de primăveri va împlini şi gălăţeanul Ghionea în săptămâna vizitei pe Dunăre, la Oţelul, semn că Uhrin jr. a preferat să apeleze în aceste crâncene momente de ordin psihic la experienţă şi rutină, media de vârstă a primului unsprezece de sâmbătă fiind de 28 ani şi o lună, variind de la anii acumulaţi de portar şi fundaşii respectiv mijlocaşii centrali, cu toţii la 31-32 de ani, la sprinteneala canadianului cu numărul 87 pe tricou. 1987.

Sugestivă ar fi o fază, spre final, când, crezând că va fi lansat şi anticipând sprintul, Ricketts a pivotat spre atac, în urmărirea presupusei şarje, doar pentru a constata imediat că lansarea avea să fie o biată degajare lâncedă, minge „scurtă” la care a reacţionat prompt, repivotând şi luându-i faţa din urmă, din doi paşi, oponentului său. Viteză de reacţie.

Într-adevăr, acolo, în avanposturi, în absenţa unui pur om de gol, Uhrin jr. a tot jonglat, de la ceea ce păreau a fi sudaţii Magera şi Axente prin martie, la varianta ce a dat roade cu Zăgrean, autor a 3 goluri, şi mai nou la Ricketts în cuplu cu Goga, împins în faţă şi-n Giuleşti, şi recent la Mediaş, şi care, de la golul lui Magera cu Pandurii, adică după patru meciuri, a fost primul echipier pe post de atacant care să aducă golul…

Iar Uhrin jr. a mai schimbat până şi pe postul de fundaş dreapta, unul contra Gazului ocupat de Scutaru, mai apoi preluat de Helder, şi unde ieri s-a descurcat nu în apele sale favorite Srgian Luchin. Apropo de care am o vorbă pentru publicul timişorean. Luchin, într-o întrerupere a jocului, a făcut valuri cu braţele aidoma unui dirijor, către tribuna a doua, impulsionând asistenţa şi încercând să-i facă pe oameni să înţeleagă că le-ar fi de mare folos aportul susţinerii fanilor. A tot repetat gestul, parcă într-o uşoară disperare, „Haideţi, oameni buni!”, iar apoi a aplaudat repetat. Într-adevăr, e fotbal, nu e teatru. Era spre finalul jocului şi rar se auzise până atunci tumultul tribunei, ci doar încurajările constante, permanente, ale galeriei. Dar restul spectatorilor? La văzul gestului lui Luchin, impulsionaţi, oamenii s-au pornit pentru un minut, două, pe încurajări, pe scandări. Dar până atunci? Cât a fost zero – zero? De ce nu!? Cât favoriţilor le-a fost greu în iarbă, de ce n-au fost şi vocal cu ei? La 2-0 şi la cererea unui jucător localnic, şi-au dat seama şi de celălalt primordial rol al lor… Credeam că noi, aici, pe malul Begăi, am aprofundat peste decenii acele partide vizionate „cu purici”, la difuzorii iugoslavi sau maghiari, şi ethosul spiritului publicului spectator. Partizan şi cu glasuri bine auzite. În nişte puseuri de trezire, oamenii au mai scandat, dar poate ar trebui să recepţioneze atitudinea unui public ca la Gelsenkirchen de exemplu, pentru Schalke 04, o… provincială, nu-i aşa?, ori de prin alte locuri, şi să copieze întocmai. 90 de minute cu ai tăi. Atmosferă. Presiune pe adversar. Partizanat. Nu teatru cu popoul pe scoică, în aşteptarea unui triumf care nu i se cuvine nimănui mai mult decât altora, ci care poate fi smuls doar cu multă sudoare şi din tot sufletul. Iar publicul chiar ar putea aprecia că, deşi punând tot sufletul şi compensând cu potenţialul combativ, până şi căpitanul a învăţat şi aplicat aseară ceva. Când a fost vorba de pericolul galben, după un duel dus cu bărbăţia ce-l caracterizează, Alexa a tăcut, a ridicat şi el mâinile, în alt mod decât Luchin, şi şi-a văzut de treabă şi drum. Care, spre titlu, trece prin Moldova şi mai durează fix 6 ore.

N-ar fi parcă un puzzle desăvârşit finisat ca timişoreanul trecut cândva pe la Dinamo să ridice trofeul aşteptat de clubul violet de nouă decenii la finele unui joc taman cu „câinii roşii”, peste nici trei săptămâni, pe „Dan Păltinişanu”? „Tata Mare” l-ar iubi pentru asta, de-acolo, din ceruri…

Acest articol a fost publicat în Fotbal, Poli Timişoara și etichetat cu , , , , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


− 4 = cinci

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: