Poli: de la prefecţii pecerişti la salvatore della patria…

… sau „Zero titluri”. După modelul carpatin des uzitat de „băieţii deştepţi” de a parafa contracte cu statul, pentru accesarea banului public, conducătorii clubului polist au forţat uşa şi în pragul aniversării a 90 de ani de la fondarea grupării timişorene, într-o disperată încercare de evitare a naufragiului înlesnit de transferuri cu efect de bumerang şi în ciuda faptului că toate evidenţele legate de parcursul în 2011, de la ratarea titlului naţional şi nelicenţierea până la risipirea unei întregi echipe, desfiinţarea divizionarei D, neorganizarea măcar a unui cât de mic turneu internaţional juvenil şi necâştigarea coroniţei de toamnă în B2 sub privirile a nici o mie de fani pe „Dan Păltinişanu”, toate într-un supărător zăngănit de scandaluri mediatice, îngroaşă semnele de întrebare în privinţa managementului pus în aplicare la secund-divizionara fanion a Banatului şi la fiabilitatea asocierii club – autorităţi, acum sub o altă formă, găselniţa cu „51%”.

Academicianul Traian Lalescu se răsuceşte în mormânt la câte nesăbuinţe s-au înfăptuit în ultimii ani în numele grupării alb-violet, şi cu atât mai mult în anul celebrării a 9 decenii de activitate a clubului, şi chiar până în clipele aniversare, iar adevărul – oricât de mult s-ar încerca să fie ascunsă mizeria sub preş sau prezentată într-o strălucitoare cutie cu funtiţă, mai ales în aceste momente care s-ar cuveni a fi de bucurie şi împlinire – adevărul aşadar este că nişte conducători fără interesele locului la suflet, ci acţionând într-un spirit pur mercantil, se agaţă din nou de gâtul edililor, care, prin reprezentanţii lor cei mai de seamă, le vin în întâmpinare cu oferte la fel de interesat-patriotarde, dar sfidând atât evidenţele cât şi opinia publică. Însă aleşii noştri, fie şi cu voturi puţine, în stil procentual, întotdeauna „ştie” mai bine, dovadă clară că boltă peste decenii este o aceeaşi Mărie cu altă pălărie, în care fotbalul se conduce tot pe firul scurt şi roşu, de la autorităţi şi Judeţene. Cu folos?

Deloc o coincidenţă, vinerea trecută, cu ocazia festivităţii „1921-2011: Poli… file de istorie”, altfel foarte plăcută şi prin rememorarea celor 9 decenii de existenţă alb-violetă, reprezentanţii la vârf ai puterii locale şi-au avut locul lor bine definit, politrucii de altădată fiind invocaţi în cel puţin două rânduri prin glume pe seama implicării lor în fotbal şi la alb-violeţi, tangenţială ca pricepere dar semnificativă prin impostură, iar cei din zilele noastre chiar luând cuvântul cu veşti despre oferte liniştitoare. De ce ne-am permite acum să tot lansăm atât de frivol glume pe seama incompetenţelor de-atunci, în acest tic românesc de a fi râs şi a tot râde de ororile comunismului, în care una gândeam şi alta ziceam şi făceam, când de fapt şi la ora actuală îngânăm sau eventual înghiţim în sec la aceleaşi metehne!? S-a schimbat ceva şi nu ştim noi!?

Ascultându-l pe Constantin Ostaficiuc, care, imediat după întâiul vorbitor al serii, şi anume Nicolae Robu, rector al Universităţii „Politehnica”, a intervenit întrerupând rânduiala pregătită de gazde pe firul istoriei alb-violet întru anunţarea ştirii cu negocierile pentru obţinerea a 51% din acţiunile secund-divizionarei în contul CL, CJT şi UPT, n-aveai cum să nu realizezi că toate-s vechi şi nouă-s toate, cu imixtiunea evidentă a politicului în sport, fie că vorbeam de anii ´70-´80, fie de ultimii aproape 10 ani sub spectrul a câte trei iniţiale, AEK iar mai apoi BkP.

La prima vedere, lansând vestea în chiar debutul serii, parcă pentru a descreţi frunţi încruntate la ideea necesităţii efectuării de către club a unor plăţi imediate cu multe zerouri în contul unor transferuri fără rost, s-ar părea că avem de-a face cu nişte adevăraţi salvatori, care ar urma să arunce colacul de salvare în ape învolburate. Dar de fapt este foarte clar că oferta oficialităţilor de a prelua 51% din acţiunile poliste constituie doar un răspuns forţat şi de nevoie ca efect al crizei mai ales de natură financiară ce a cuprins clubul, şi care, în disperare de cauză, pentru acoperirea „găurilor” survenite din aşteptări irealiste şi un management defectuos, a tras din nou de mânecă birocraţii ce împart banul public. A tras cum a tot făcut-o pe parcursul lui 2011, unul fără contract de asociere…

Cu alte cuvinte nu doar că numai personajele s-au schimbat însă organismele, fie ele locale sau judeţene, tot le ştiu pe toate în a decide, prelua şi conduce atunci când vine vorba de fotbal, dar şi marii noştri conducători de fotbal, fideli şi ei practicilor încetăţenite ale unor mari oameni de afaceri din societate, sunt „mari” în a tot pistona filierele banilor publici.

Astfel o prinde pe Poli aniversarea celor 90 de ani… Şi oare merită Poli acest tratament!? Deloc. O prinde cu datorii, pe pragul prăpastiei datorită unor megalomanice achiziţii elucubrante, cu mâna conducătorilor săi întinsă în a cerşi banul public, cu nişte autorităţi care parcă sunt oarbe la dificultăţile şi chiar dispariţia unor alte ramuri sportive de tradiţie ale urbei, pentru a nu mai spune de ignoranţa faţă de bazele, „rădăcinile”, mişcarea de masă a majorităţii disciplinelor, inclusiv a fotbalului, şi exact de unde s-ar trage seva prin care ne-am lipsi de transferuri de peste oceane, şi-aici ne vin iute în minte 3 sporturi de echipă unde e îmbrăţişată practica, şi mai mult decât atât, o prinde tot plângându-ne de milă şi autovictimizându-ne pe seama a ceea ce s-a întâmplat în anul 2011, vezi Doamne, miei la tăiat sub lama ghilotinei federale. Tânguieli care n-au lipsit nici la aniversarea de la Casa Oamenilor de Ştiinţă.

Un lucru e cert, şi a răzbătut din aceeaşi festivitate, amintit de o fostă glorie a clubului. Că Poli încă n-a câştigat acel râvnit titlu naţional. Nu l-a cucerit nici sub oblăduirea foştilor activişti hrănind alb-violetul de la ferma partidului, pe fir scurt, şi nici în cei vreo douăzeci şi ceva de ani sub îndrumarea din umbră a urmaşilor lor, încercând tot soiul de asocieri care de care mai păguboase, şi care, prin imixtiunea lor „salvatoare”, nu doar că n-au atras adevăraţii investitori reali de fotbal ci au şi contribuit prin opţiunile avute la pătarea a ceea ce avea Poli mai de preţ într-un joc murdar, şi anume acea demnă nealiniere şi neîntinare. Poli era într-adevăr altfel, în dizidenţă…

Dar după ce unii au hotărât în numele Timişoarei şi a alb-violetului polist că Divizia C este sub demnitatea clubului, preferând ca pe eşichier politic retrogradata din B să devină peste vară prim-divizionară cu 3 iniţiale răzbătând de sub Acropole, practic s-a deschis o Cutie a Pandorei care a tăiat capitalei Banatului fotbalistic şi dreptul legitim de a clama că este într-adevăr altfel decât un fotbal românesc cadaveric. Tânguielile actuale, despre cum a fost Poli „făcută”, sunt aşadar jenante în contextul dandanalelor în care bietul club a fost adus cu neţărmurită inconştienţă.

Puţini înţeleg că Manchester City, o fostă câştigătoare a defunctei Cupa Cupelor, mai întâi a trebuit în 1999 să repromoveze din liga a treia înainte de a fi acum capabilă să o salveze poate pe Poli cu oarece milioane din miliardele şeicului, pentru 90 de minute albe reuşite de „Panti” pe Emirates, şi şi mai puţini – mai ales dintre oamenii cu pârghiile, care chiar contează – vor parcă să ştie răul trecut şi prezent pe care l-au făcut acestei longevive grupări oameni având un trai alb – fie nu chiar şi cu doritul caviar zi de zi – din onoranta postură de a reprezenta neprielnic alb-violetul. Una aidoma lui City, şi nu e unica, a avut fibra să-şi accepte soarta, pe când una ca Poli, prin oblăduitorii săi, n-a avut răbdarea şi puterea conferită de opt decenii de dizidenţă de a-şi păstra linia.

Este o aniversare probabil la fel de tristă ca la împlinirea a 80 de ani, marcată atunci de postura de „lanternă roşie” în aceeaşi ligă secundă, acum ceva mai materialist-comercialistă, în ton cu vremurile, şi pansată ca atare fix pe 4 decembrie de inaugurarea „Viola-Joma”, un făţarnic magazin de prezentare, dar ne-am amăgi să mai credem şi după alţi zece ani că marea bubă a problemelor lui Poli este neapărat putrefacţia fotbalului românesc. Nu. Poli a fost curată, aşa cum a făurit-o academicianul inginer Traian Lalescu, dar unii au contaminat-o fără a clipi, iar acum e parte nu a dizidenţei, ci a caracatiţei unui fotbal afundându-se spre locul 100. Voinţa politică de mai toate coloraturile a putrezit tot în România, şi mai ales fibra morală a societăţii ce a născut monştri, unii dintre ei alegând să cotropească şi acest domeniu pe nume fotbal, acaparându-l în dorinţa de a-l suge de sânge.

Cercul e vicios iar de suferit au exact cluburile ca entităţi peste veacuri, eroii din iarbă cu ceva talent şi publicul spectator iubitor al foşnetului gazonului, de-acolo, din tribune, nu din faţa „sticlei”. Doar ei ar avea la o adică dreptul să-şi reverse răspicat oful, şi – într-o situaţie ideală – să decidă.

Dar în egală măsură, raportat la oroarea actuală în care omenirea îşi plimbă fardat scheletul, drama polistă chiar păleşte în semnificaţie. O picătură în oceanul complicaţiilor acumulate de mâna omului prin hârţogăraie, hârtii ca bani şi milioane de strâmbe legi trasate de minţi nu neapărat dezinteresate.

Iar dacă oficialităţile chiar vor să sprijine clubul fanion al Banatului din banul public, al timişorenilor şi timişenilor, într-o oricum inegală dispută cu de exemplu Gaz Metan, susţinută nu doar din banul contribuabililor medieşeni şi sibieni, ci al românului consumator, fie el şi… polist, atunci să se întrebe bine de tot cu cine vor să cutreiere jungla fotbalului nostru. Şi să se mai întrebe la fel de sincer ce şi-ar dori cu adevărat membrii comunităţii, ţinând cont că mereu trebuie să ai grijă la ceea ce crezi că vrei cu adevărat sau că drumul spre iad e întotdeauna pavat cu bune intenţii.