Poli, încotro din Triunghiul Bermudelor?

Tăcerea asurzitoare a edililor, ex-asociaţi ai lui Marian Iancu la cârma lui Poli, este dovada clară a conştientizării unui crah de proporţii în ceea ce priveşte păstorirea clubului şi implicit cheltuirea banului public. Iar recentele tentative mai firave ce-i drept de a până şi mai continua pactele cu patronul relevă că a pune odată şi pentru totdeauna punct cu implicarea intereselor şi pe linie politică la club ar echivala cu deconspirarea lor în faţa opiniei publice în privinţa erorii asocierii iniţiale şi a încuviinţării pe parcurs a prea multor derapaje în numele Timişoarei.

Până la a publica în zilele următoare câteva interviuri relevatoare despre stări de fapt la clubul polist, mai jos, unele considerente dintr-un tablou mai amplu al circumstanţelor şi neajunsurilor ce au generat în timp învârtirea grupării într-un cerc vicios.

Câţi timişoreni folosesc zilnic drumurile publice din oraş şi mijloacele de transport în comun locale, mânaţi de necesităţi, şi câţi mai intră pe porţile şcolilor şi spitalelor urbei? Mulţi, foarte mulţi, zi de zi. Însă câţi timişoreni din totalul de peste 315.000 locuitori, conform ultimului recensământ, sau circa 400.000, conform unei rotunjiri grosiere, au mers în medie pe „Dan Păltinişanu” în cele 17 seri ale ultimului sezon? Puţini, foarte puţini, vreo 10.500, o dată la cam 3 săptămâni. E drept, oamenii s-au săturat mai ales de mizeria fotbalului românesc dar n-au mai găsit atractivă nici prezenţa la partidele „violeţilor” lui Iancu…

S-a scris în ultimele luni despre pierderea suferită de Liga 1 prin retezarea acestei celei mai mari medii de susţinători pe teren propriu în elită, remarcabilă într-adevăr comparativ cu unele cluburi de carton fără suflete, dar nu s-a pomenit deloc despre faptul că doar unul dintre fiecare cel puţin 30 de timişoreni, dacă nu chiar mai mulţi, s-au dus la meciurile favoriţilor, într-o mai relevantă raportare pe plan local, în contextul în care clubul alb-violet a îngurgitat anual spre 3 milioane euro în ultimele trei sezoane din contribuţiile financiare ale plătitorilor localnici de taxe şi impozite. Nici nu mai reamintim că sumele cheltuite pe Poli din banul public nu doar că nu-şi mai găsesc nicicum justificarea în lumina declasării clubului, fiind de fapt alţi bani pe apa Begăi, dar şi în circumstanţe mai bune, la un calcul sec, s-ar fi dovedit o distracţie prea costisitoare, un moft de luat la puricat la o privire mai atentă, ţinând cont – cum am remarcat – de procentul de 3% dintre timişoreni, care, ca spectatori la meciuri, sunt consumatorii acestui divertisment. Eficienţă? Nu. Iar negaţia poate fi întărită de diverşi, ca de exemplu de ocolitorii craterelor din asfalt pe lunga cale spre Ronaţul rugbystic. Chiar îşi permitea Timişoara acest să-i zicem până şi  lux, în detrimentul altor nevoi ale majorităţii?

Poate v-am plictisit dar conotaţiile financiare ce ţin de contribuţiile din buzunarul timişoreanului de rând au o covârşitoare relevanţă în condiţiile în care, după cum a transpirat recent, cealaltă parte a fostei asocieri, patronatul clubului, nu şi-a achitat de fapt îndatoririle băneşti, către diverse alte cluburi, către propriul staff, dus cu preşul şi câte 4 luni şi sfârşindu-se în nenumărate litigii cu fotbaliştii, pe bandă rulantă, şi mai ales către bugetul statului, controversă în care, fie şi dacă Marian Iancu are dreptatea sa în diferenţierea convenţii/contracte, numele lui Poli e legat acum până şi de iniţialele DNA.

Întrebarea care se naşte este cât a contat opinia publică şi care este măsura influenţei şi responsabilităţilor edililor în a aproba anual respectivele milioane de euro din banul alegătorilor lor, iar balanţa nu înclină spre părerea omului din stradă, apăsat de ale lui şi nemaiştiind poate nici unde e stadionul, deşi pe vremea lui „Tim” încă îi mai urca eventual treptele, neînclinând în favoarea cetăţeanului în măsura în care şi opacitatea şi ţinerea la distanţă a mediilor de informare în masă pe seama actualei nebuloase, cu unele discuţii club – edili în spatele uşilor închise, dovedesc lipsa de transparenţă a ex-asociaţilor, că ar fi multe de ascuns sau tăinuit, şi în general dispreţul pentru populaţia locului în întregul ei şi în particular pentru acei puţini plătitori de bilet.

Însă nu doar banul, ochiul dracului, sau nedrămuirea lui de către se ştie de-acum cine, cum vreţi, este piatra de moară a alb-violeţilor… Drama lui Poli este de fapt ultima zală a unui lanţ al slăbiciunilor şi efect al unei cauzalităţi complexe, clubul şi fanii săi fiind până şi astăzi urmăriţi de trecut şi plătind în consecinţă un nemeritat tribut. Iar declasarea suferită în această vară trebuie plasată într-un context mai larg.

Sâmburele problemei fotbalului timişorean constă în necultivarea peste decenii a unor conducători de club vizionari şi cu reale capacităţi manageriale în domeniul sportiv, o imposibilitate în timpul crasei implicări de factură nomenclaturistă pe firul scurt a partidului unic şi atotştiutor şi în frumosul joc, culisând spre un vid de know-how odată ce oblăduirea judeţenei peceriste ieşise din cărţi. Anii ceauşismului, sufocanţi prin controlul statului în tot ceea ce mişca, n-aveau cum să plămădească viitorii conducători sportivi, ba din contră, perpetuându-se în perioada postdecembristă, au generat un handicap pentru Timişoara, care, legată de aerul mai boem al patronului spiritual al clubului, Politehnica, şi improvizând în consecinţă la capitolul conducere, n-a putut ţine pasul cu clica de interese împăiănjenind fotbalul românesc.

Pe scurt, Timişoara şi Poli nu şi-au creat în ultimele peste două decenii manageri sportivi în adevăratul sens al cuvântului iar prin codul moral mai aparte al locului nici conducători unşi cu toate alifiile şi pretabili stării de fapt din ţară, care climat din fotbalul nostru a cultivat un mediu propice pentru tot ceea ce a degenerat într-un fotbal corupt, mânat de interese economico-politice de grup. Iar dintr-o lipsă de know-how şi iniţiativă pe plan local s-a ajuns ca edilii să se cârdăşească efectiv cu primul venit, cum era cazul în urmă cu 11 ani cu Claudio Zambon, moment din care ştafeta a fost pasată între conducători fără nici cea mai mică legătură cu Banatul, ca să nu mai spunem de Banatul fotbalistic.

Fundătura în care a sfârşit Iancu este şi efectul neimplicării la momentul oportun a unor forţe cu capacitate fotbalistică din oraş, şi slavă Domnului erau, şi încă având un know-how al jocului de peste graniţa de vest, sau a unor potentaţi localnici care puteau găsi pionii-cheie întru îndeplinirea diligenţelor pe linie sportivă, neparticipare despre care i se poate da crezare bucureşteanului apropo de câţi de mulţi sunt banii când e vorba să fie scoşi din portofel de bănăţean.

De fapt, Poli a fost susţinută în ultimii ani din banii contribuabilului timişorean de rând, din convingere sau mai degrabă nevoit de alegerea făcută de autorităţi, variantă de fapt mai plauzibilă, uitându-ne la acel procentaj de 3% la jocuri, dar în nici un caz de averile mai înfipţilor locului, semn că alb-violetul este în general iubit la un mod declarativ dar nu şi participativ-altruist-comunitar, binecuvântări care din păcate Timişoarei moderne îi cam lipsesc.

În atare condiţii, fără buni conducători sportivi, fără pretenţia de a putea fi dirijată din birourile patronului spiritual Politehnica, sobre dar neadecvate fotbalului nostru, şi în plus ministeriale, „Poli” s-a regăsit în acelaşi Triunghi al Bermudelor, într-un pol cu patroni mânaţi numai şi numai de interese economice, câteodată influenţate şi de politic, într-alt pol cu nişte edili fără nici cea mai vagă idee despre ce-ar fi cu adevărat de făcut dar căzând sistematic în aceleaşi erori, iar în cel de-al treilea pol cu un Bucureşti federal de tip caracatiţă care şi-a şlefuit arsenalul de înghiontire a Timişoarei.

Este mediul calic şi murdar sufleteşte al fotbalului românesc, unul căruia Poli cea veritabilă nu i se preta, dar în care a fost imersată încet şi sigur atât de compromiteri prin strămutări cât şi de abordări tot mai similare celor de la centru, mediu în care fie şi eventual strălucind nu te poţi diferenţia cu adevărat de rest. E o cloacă. Iar cloaca a permis apariţia de nicăieri, pe filiere nevăzute de omul de bun simţ, a unor patroni-investitori de alura lui Iancu, om de cifre care poate ştie multe dar cu certitudine nu se regăseşte acum în domeniul care l-ar putea reconsacra şi legitima. Şi patronajul în sport e o artă iar pe de-o parte neştiinţa arde buzunarul şi pe cealaltă gura bate… fundul.

Desigur, Iancu e adânc înfipt în fotbal tocmai datorită stării de fapt din sportul rege la noi şi pentru că se poate, mlaştina creată de Sandu şi Dragomir fiind tărâmul propice iar înfipţii orăcăind în prim-plan şi cu largul concurs benevol-prostituat al unor surse mass-media degradante prin goliciunea enunţului lor. Dacă ar fi avut cine să aplice testul „fit and proper”, de capabilităţi în fruntea unor cluburi totuşi ancorate în sufletul comunităţilor locale, şi căror detectoare au scăpat până şi în Anglia unele personaje mai dubioase, atunci grupările româneşti aproape că ar fi rămas fără păstori. Dar aşa, Iancu s-a regăsit lesne într-o horă a intereselor în care n-a ştiut însă cum să ţopăie. Jucători pe bandă rulantă, şi cât mai mulţi străini, cazuri în care comisioanele şi sumele nedeclarate sunt mai uşor de manipulat, antrenori schimbaţi aproape ca şosetele dintr-un ego exacerbat, ce l-a şi atras spre şefia unui club cu atracţie la „mase”, sume cheltuite în lipsa unor strategii precise dar cu impresia că întotdeauna ştie ce face.

Ei bine, iată că stropitoarea financiară s-a dovedit a fi risipitoare dacă nu chiar megalomanică, mult peste ce-i permitea cu adevărat punga, plapuma prea mică lăsându-l cu datorii spre toate zările. Angajaţi, cluburi, stat… Management defectuos? Catastrofal. Iar problemele financiare au constituit finalmente tocmai funia poliştilor, după ce, contrar necesităţii cheltuirii chibzuite a resurselor peste ani, Iancu şi-a tocat resursele într-o aiuritoare şi fără răbdare grabă de a cuceri peste noapte, fără nişte planuri cu bătaie lungă, dar schimbând şi mereu improvizând, pe bancă şi în teren, pe buzunarul său, fără a genera liniştea şi continuitatea atât de încetăţenite în general la Timişoara şi Poli cele ale altor vremuri.

Iar apropo de cheltuieli, în nişte momente în care se repetă din nou păcăleala cu plăţile la zi când de fapt există angajaţi neplătiţi cu lunile, ce exemplu mai bun despre prea numeroasele zerouri cu indulgenţă rotunjite în favoarea unor conducători din club cu pompoase titluri de scenă decât faptul că unul ca Daniel Stanciu preferă să continue bine-mersi fie şi în B2 după ce spunea răspicat în cursul returului că vrea să se retragă din jungla fotbalului nostru, şi încă dând cărţile pe faţă!? Păi poţi lăsa post călduţ pe praful acesta şi încă să mai şi muşti apoi mâna care te-a hrănit mult peste media amărăşteanului cumpărător de bilet?

Iar la asemenea ex-asociaţi ca Iancu rău platnicul şi bun vorbitorul şi edili revoltători prin inerţia lor cu ochelari de cal, consecinţe pe măsură. Cu Iancu şi tentaculele sale doar impunând la club, Timişoara şi Poli se învârt patetic în jurul cozii, alienând şi mai mulţi susţinători din bruma de fani ce mai ajungea totuşi pe la meciuri.

Concluzia? Timişoara nu s-a îngrijit cum se cuvine de bătătura sa fotbalistică şi s-a aruncat cu ochii închişi în braţele cui s-a nimerit. Iar acum a revenit de unde a plecat, într-o nouă fundătură. Soluţia? Implicarea la vârful clubului, într-un rol imagistic, a mai marilor Politehnicii, a căror menire ar fi doar să coaguleze şi coalizeze susţinătorii logistic-financiari ai unei renaşteri de la zero dar onestă, fie şi printr-o lungă aşteptare, în condiţiile în care nu e prea mult de pierdut din nici un punct de vedere prin neparticiparea în neasanata Liga 1, în care tendinţele s-ar mai putea schimba între timp, e drept, sperând mai ales aşa cum nădăjduia românul şi prin anii ´80, la dispariţia pe cale naturală a împuţiciunilor de la vârf. Iar în noua formulă, toţi aceşti edili copiindu-i ca la carte pe pecerişti în a se pricepe la toate, să aibe o cât mai definită şi restrânsă implicare, mai exact prin preluarea sub aripă cu tot tacâmul a Centrului de copii şi juniori, pentru că în rest, tot ei şi ei, încurcă de ani buni borcanele cămării alb-violete.

Numărul spectatorilor prezenţi pe „Dan Păltinişanu” în Liga 1, 2010-´11: 179.500 (76.000 în tur şi 103.500 în retur). Record de asistenţă: 32.000 spectatori, cu Steaua – un record naţional.

Distribuie
Acest articol a fost publicat în Fotbal, Poli Timişoara și etichetat cu , , , , , , , , , . Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Poli, încotro din Triunghiul Bermudelor?

  1. george pruteanu spune:

    Salut cometariu. Pe când se va trezi la realitate oameii acestei urbi?! Cândva ieși galeria mașinată de Iancu să strige adevărurile pentru care POLI a ajuns nicăeri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


patru × 5 =

 


Ultimele articole din categoria Fotbal: