Vara trecută, pe drumul Universităţii de Vest din Timişoara spre câştigarea Campionatului European Universitar de fotbal din Polonia, aşadar „în timp real”, în cursul calificărilor spre ultimul act, râşniţa de Public Relations a instituţiei de învăţământ superior de pe Bulevardul Vasile Pârvan „bătea toba” ceva de pomină şi de nedescris, „diabet curat”, cu tot cu declaraţiile înflăcărate ale însuşi rectorului Marilen Pirtea, de parcă n-ar fi multe, multe alte aspecte net mai arzătoare şi preocupante în aşa-zisul învăţământ mioritic în cădere liberă, şi de parcă n-ar fi fost vorba doar despre o modestă întrecere studenţească a sportivilor amatori – ceva mai puţin amatori de pe Bega, însă iată că, la ora apărării în 2023 în Albania a trofeului adjudecat în 2022 în ţara baltică, jenantele elogii laudative încă de pe parcursul concursului de anul trecut, împănate atunci cu tot cu spusele mai marelui UVT, au rămas acum mai firesc la stadiul de a nu fi diseminate întru preluarea lor pe pilot automat de către „aplaudacii de serviciu” loco. Cum aşa? S-o fi trezit din amorţire simţul ridicolului unora?
Bine-ar fi, însă greu de estimat aşa ceva, nefiind exclus ca raţia diabetică să fi fost livrată şi de-această dată, din Albania, dacă apărătorii trofeului ar fi repetat parcursul până la adjudecarea trofeului, precum în 2022, când UVT se impunea la lovituri de departajare în ultimul act iniţial remizat alb în compania unor studenţi ucrainieni.
Triumfând în Polonia şi cu jucători legitimaţi la cluburi divizionare la nivel naţional, al ligii a III-a în întrecerile sub egida FRF, aşadar nici pe departe doar studenţi „din cămine”, cum ar fi şi normal şi în spiritul moral şi tacit convenit al unor asemenea colocvii, ba chiar cu apariţii până şi în divizia secundă a României, drept dovadă că mantra „scopul scuză mijloacele” a nepotrivitului modus vivendi intrat în sângele naţiei – iremediabil infectat pe fondul absenţei conştiinţei spirituale, a mentalităţii influenţate decisiv de interese şi a lipsei voinţei autentice de schimbare în bine, pe baze etice şi principiale, şi nu cele ale formelor fără fond – poate fi aplicată până şi la ceasul unei reuniuni sportive universitare, în linii mari mai pură prin natura şi în esenţa sa.
Dar oportunismul românesc pare a nu avea limite, ceea ce a fost exersat anul trecut în colocviul polonez, iar capac la toate, cu vârf şi îndesat, prin comunicatele cu tot cu declaraţii ale rectorului UVT, de parcă n-ar fi fost doar un modest concurs studenţesc de amatori, necompetitiv în planul performanţei sportive, de parcă nu s-ar fi ştiut că galben-albaştrii se aliniază neprincipial şi cu divizionari legitimaţi în liga a III-a, de parcă n-ar fi fost cât se poate de clar despre ce „universitare” ditamai europene ar fi fost vorba din moment ce în ultimul act cu trofeul pe masă ajungeau a fi implicaţi reprezentanţi ai unui stat vecin bananier absolut eşuat în marasmul total al corupţiei şi fărădelegilor nespuse şi bine mascate de „parteneri strategici”, o naţie, ce mai!, luată captivă de nazişti fără perdea.
Însă tocmai pentru că i-au interesat de fapt strict doar reprezentarea internaţională şi rezultatele ca scop în sine – acela care scuză mijloacele, şi nu dezvoltarea organică a fotbalului studenţesc, altfel mult mai necesară şi benefică unor învăţăcei din cămine cărora treptat li se balonează talia şi înceţoşează vederea, organizatorii Campionatului Naţional intern universitar au lăsat înadins deschisă poarta legitimaţilor divizionari în grupările studenţeşti, aşadar prin regulament, cât se poate de strâmb croit din acest punct de vedere în plan moral, etic şi principial, transformându-i în principale victime tocmai pe însuşi studenţii „de cămin” nelegitimaţi la cluburi afiliate FRF dar cu un eventual potenţial de a deveni selecţionabili într-un autentic, veritabil şi pur lot strict studenţesc, fără inserţii divizionare.
Iar universităţile participante în bătătura carpatină bineînţeles că şi-au găsit scuza şi alibiul perfect în a invoca aspectul „respectării regulamentului”, fără a detecta că, fiind practic de-acord cu nişte concesii şi compromisuri altfel inacceptabile şi contrarii spiritului studenţesc, devin astfel parte a problemei şi nu a rezolvării sale, încuviinţând de fapt plantarea de rele seminţe în planul conştiinţei spirituale, în plan moral, etic şi principial, la nivel colectiv şi individual, prin a profita de poarta lăsată deschisă de organizatori, pe care să fie induşi în cadru şi legitimaţi divizionari.
Dar despre ce le vorbim aici unor „mari învăţaţi” din educata, civilizata, emancipata şi cultivata Românie a analfabetului funcţional în proporţie de peste 4 la 10!? Despre conştiinţă spirituală!?
Astfel considerau românii că ar putea aborda „universitarele” europene, cu loturi împănate cu divizionari „C”, ba chiar şi cu experienţă competiţională în Liga 2, în condiţiile în care era de la sine înţeles că reprezentantele instituţiilor de învăţământ de peste hotare nu recurgeau la asemenea tactici, iar asta tocmai pentru că prin străinătate nici nu „le merge mintea la aşa ceva”, dar şi funcţionează delimitarea specifică între studentul sportiv amator şi fotbalistul legitimat în întreceri competiţionale de un anumit nivel, cu un cu totul alt statut. Una fiind una, iar alta, alta.
Existând voci în spaţiul mioritic, în ignoranţa şi superficialitatea lor, în a pune cât se poate de greşit problema în sensul că „asta e”, în România unii fotbalişti divizionari sunt şi studenţi. Când de fapt în România e vorba de purtători de crampoane şi de cursanţi la pseudo-„mari” instituţii de învăţământ superior, nimic altceva decât benzi rulante de „spălat pe creier” şi produs „roboţei” subliminal îndoctrinaţi şi înregimentaţi specific servitudinii ulterioare în slujba „sistemului”, fără un simţ şi spirit critic, ci pe pilotul automat al conformismului, aşadar de „creiere odihnite” în a avea timp să se îmbete cu fiecare apă de ploaie în parte, „fotbalul lui 272-0” pe de-o parte şi învăţământul superior mioritic în cădere liberă pe de altă parte.
Şi bineînţeles că unui fotbalist divizionar din competiţii mai performante din ţări străine, cu un calendar oricum suficient de consistent şi calibrat valoric, nu i-ar mai arde absolut deloc să mai facă estival şi pe sportivul amator universitar, lăsându-le acest drept legitim semenilor strict studenţi, cu oarecare înclinaţii fotbalistice.
Dar românului nesătul vreodată în egoismul său nu i-ar ajunge un întreg sezon competiţional, oricât de slab ar fi acesta, în ligile a patra şi a treia, cu zeci şi zeci de meciuri – oricât de modest ar fi nivelul valoric al acestora, ci i-ar mai trebui şi câteva apariţii în cadrul studenţesc-universitar, răpindu-le astfel implicit locul unor studenţi „şi-atât” care ar putea deveni potenţial selecţionabili.
O minciună de nedescris, căreia toţi cei direct implicaţi îi sunt părtaşi, de la organizatorii „Naţionalelor”, cu ale lor regulamente permisive, şi până la cei care le fac jocul, profitând de ocazie, totul în detrimentul „studenţeilor din cămine”, cei ceva mai răsăriţi în ale sportului în 11, cărora le-ar prinde de minune deschiderea ferestrei spre câteva întreceri sportive.
Dar nu-i aşa!?, s-ar face România care va să zică „de râs” cu asemenea reprezentanţi anonimi pe scena internaţională, iar cum pudoarea salvării falselor aparenţe prin auto-studierea imaginii este maximală în societatea postdecembristă, cuplată unor valori de toată jena, de-aici şi regulamentele înadins strâmbe, şi oportunista lor aplicare.
Înlesnind implicit şi turismul sportiv, ca nişă a unei alte psihotice obsesii a românului postdecembrist „plecat de-acasă”, consumator fidel şi snob al turismului „de turmă” ca industrie în toată regula.
Fotbalistul divizionar din străinătate o mai fi, pe ici, colea, şi student, dar în primul rând şi în marea lor majoritate sunt axaţi pe cariera în sportul competiţional cu conotaţii profesioniste, mai riguros şi suficient de complex ca viaţă sportivă pentru a mai fi împănat şi cu turism sportiv estival la concursuri amatoriceşti studenţeşti. Lăsate pe seama altora, a studenţilor „şi-atât”.
„Pe-afară”, fiecare domeniu în parte, fotbalul competiţional divizionar şi învăţământul superior, sunt mai competitive şi implicit necesitând o mai aprofundată implicare, pe când în România, atât fotbalul actual de „D” ori „C” cât şi mediul academic în cădere liberă în plan valoric sunt mai la îndemână, totul o apă şi-un pământ, de unde şi posibilitatea de a le urma în paralel la nivelul scăzut pe care îl propun, creând falsa senzaţie a unor pseudo-„Supermen” cu „creiere odihnite” şi timp la dispoziţie pentru a fi „performanţi” pe mai multe planuri.
Dacă era rezonabil, decent, echilibrat şi raţional în accesarea unui discernământ lucid, rectorul-politician „liberal” Pirtea nu se-apuca vara trecută să bată triumfalist toba unui triumf smuls de fapt pe mâna unor legitimaţi divizionari, când se ştia că CSU UVT era doar o trupă de pluton în jumătatea secundă a Diviziei D Timiş – liga a IV-a, una cât se poate de slabă în „fotbalul lui 272-0” măturat sistematic internaţional în întrecerile UEFA, mai greu cu cele FIFA, statut cuplat jumătăţii inferioare a eşalonului 4 deţinut şi la finele sezonului 2022-2023, şi nicio ruşine în asta, laude frizând pe-atunci ridicolul şi penibilul.
Din campioni europeni nu erau scoşi, în sus şi-n jos. „Campioni continentali” după o finală fotbalistică româno-ucraineană, ceea ce spunea chiar totul, dar absolut totul. Şi totuşi, jenanta îngămfare neaoşă, cu urma dreptunghiulară roşie în piept, cea a cărămizii laudei de sine, se făcea din plin simţită.
De ce nu şi-acum punctarea traiectoriei galben-albaştrilor în Albania? Nu erau şi de-astă dată tot reprezentanţi ai Universităţii de Vest în concurs, iar UVT reprezentantă a României universitare pe dreptunghiul verde? Sau rezultatele fără „impresionismul” calificării în semifinale şi a păstrării trofeului nu mai puteau constitui o la fel de eficientă lovitură de imagine pentru politicianul care-şi făcea campanie electorală prin supralicitarea şi supraestimarea succeselor unor tineri în primul rând sportivi divizionari şi-apoi şi studenţi într-o întrecere de o slabă factură valorică? Conta mai mult acel loc I decât actualul loc 6, deşi spiritul studenţesc al reprezentării „tricolore” la start ar fi trebuit în mod normal să primeze indiferent de deznodământul pe puncte şi goluri?
Ponderarea a luat sobru locul declaraţiilor şi râşniţei PR de vara trecută, dinspre Albania auzindu-se acum doar musca dând târcoale turismului sportiv estival. Trebuie aşadar că un „competitiv” campionat divizionar „D” cu 38 de etape şi un „solicitant” an universitar nu i-au pus într-atât de mult la încercare pe cei implicaţi, având resurse şi pentru un turneu estival postcompetiţional, cu încă 6 meciuri. Semn că atunci când mai totul e de mântuială, mai e încă loc de şi mai multă „neghină” necalitativă „de umplutură”.
Şi poate că unii au ajuns în cele din urmă să-şi vadă ceva mai realist lungul nasului, în sensul că sunt parte a unui fotbal „al lui 272-0” pe-atât de slab în eşaloanele sale inferioare, pe cât într-adevăr poate fi prin prisma corecţiilor de care au parte invariabil principalele sale exponente din SuperLiga la ora mai relevantelor şi elocventelor întâlniri internaţionale, atunci când sunt „luate la bani mărunţi” şi măturate de-a binelea din primele faze preliminare. Comparativ, „fotbalul mic” practicat în Carpaţi este implicit „sub nivelul mării”.
Cât despre rezultatele în sine din Albania, UVT a cedat iniţial în grupă echipei Universităţii din Montpellier, cu 3-1, apoi a trecut cu acelaşi scor de Politecnico di Torino, dar şi cu 7-0 de estonieni de la Universitatea pentru Ştiinţele Vieţii, galben-albaştrii fiind apoi eliminaţi în sferturi de formaţia Universităţii Naţionale din Kiev de Comerţ şi Economie, cu 5-0, şi redirecţionaţi implicit spre zona de consolare 5-8, a meciurilor de clasament, 2-0 cu olandezii de la Wageningen, dar şi încă o înfrângere tot la două goluri diferenţă în faţa celor din Montpellier, care au prins astfel locul 5, studenţii de pe Bega pe 6.
Trofeul fiind preluat de Universitat Wurzburg, 3-1 în finala cu Politechnika Gdanska, ucrainienii urcând din nou pe podium, 5-0 în jocul pentru locul 3 cu Universite de Rouen, şi n-ar fi deloc vreo „surpriză” ca şi vecinii de la nord să procedeze precum românii, nu de alta, dar corupţia morală şi nu numai din aceste societăţi făcându-i să fie susceptibili practicilor însuşirii de drepturi necuvenite.
Şi nu era oare la urma urmei fotbalul românesc prădător cândva, prin practici oneroase, al „Ghetei de aur” a Europei, retrasă ulterior din circuit tocmai ca urmare a constatărilor pertinente ale unora în ceea ce priveşte cele puse curat-murdar la cale prin Carpaţi? Lanţ muntos „urcând” şi la vecinii actualmente şi mai corupţi.
