România s-a calificat sâmbătă seară invincibilă şi înainte de termen la turneul final al Campionatului European de la anul din Germania, prin a răsturna scorul pe terenul neutru al Ungariei împotriva Israelului din grupa valorică imediat superioară, a doua, urnă ce n-a ţinut de cald alb-albaştrilor la cel de-al treilea meci al lor de săptămâna aceasta în grupa preliminară.
Fără a fi constrânsă a se bizui pe ultimul meci de marţi, acasă cu Elveţia, pentru asigurarea biletelor la UEFA Euro 2024, naţionala României a revenit încă de sâmbătă seară la turneul final, după o aşteptare de 8 ani, respectând astfel frecvenţa încetăţenită pare-se în cazul generaţiilor „tricolore” în noul mileniu, aceea de a semna condica prezenţei tot la al doilea principal eveniment continental inter-ţări.
Aşteptând dintr-o poziţie avantajoasă ierarhic reîntâlnirea cu alb-albaştrii din Asia Mică, dar în mod cert şi mult mai proaspătă, odihnită şi ceva mai relaxată decât israelienii jucându-şi fără folos restanţele duminica trecută şi miercuri la Priştina şi tot în Ungaria, pierzători cu 1-0 în Kosovo şi egali în urmă cu 3 seri ai helveţilor, România n-a pierdut ocazia de a-şi lua destinul în propriile-i mâini, doar de Stanciu şi compania depinzând să nu cedeze pe terenul neutru al Ungariei pentru a-şi lua biletele.
Dumnezeu îţi dă dar trebuie să şi răsplăteşti fotbalul, iar „tricolorii” neînvinşi şi până acum n-au dezamăgit, Puşcaş egalând deja în minutul 10 reuşita lui Zahavi din cel de-al doilea minut, scor de egalitate la care reprezentativa FRF, deşi din urna a III-a valorică la startul preliminariilor, era cu locul la turneul final la purtător, într-o răsturnare ierarhică „pe plus” pentru fotbalul românesc.
Abordând calificările din umbra capului de serie Elveţia şi a Israelului din urna a doua valorică, dar şi evitând înfrângerile în faţa acestora, atât în Ţara Cantoanelor, unde Mihăilă a smuls un 2-2 la potou de la 2-0 pentru roş-albii de mondial din Alpi, cât şi la Bucureşti cu cei din Asia Mică, dominând atunci dar nevalorificând, 1-1, România şi-a depăşit practic condiţia de moment, ceea ce este de notat, salutat, apreciat şi luat în considerare, drept un aspect pozitiv.
Iar România chiar a dovedit şi sâmbătă seară la Felcsut că evitarea înfrângerilor în acele meciuri cheie cu naţionalele din urne valorice superioare n-a fost absolut întâmplătoare, chiar dacă nu s-a arătat a fi în niciunul dintre cazuri vioara întâi, de astă dată şi impunându-se.
Simbolic, tocmai prin Ianis Hagi, marcator al golului victoriei în minutul 63 şi aducând într-un fel aminte că şi tatăl său, cu exact 30 de ani şi-o zi înainte, pe 17 noiembrie 1993, înscria golul unui alt triumf „tricolor” decisiv tot cu 2-1 în afara graniţelor ţării, în Ţara Galilor, pentru alte bilete, de „Mondiale”, dar tot într-o întâlnire directă care pe care.
Nu este actuala generaţie selecţionată de Iordănescu jr. de calibrul celei preluate în acel 1993 de Anghel Iordănescu, dar nici comparaţiile nu-şi au deloc rostul, cert fiind că, deşi au pornit în cursă din urna a III-a valorică, „tricolorii” zilelor noastre au profitat de toate oportunităţile ivite contextual şi circumstanţial în preliminariile în curs şi le-au metamorfozat într-o calificare.
Ceea ce este de bun augur, pentru că, de regulă, fotbalul intern se conectase detrimental pierderii de potenţial.
Fără doar şi poate, circumstanţele de ordin general care au înrâurit desfăşurarea grupei au cântărit suficient în favoarea ascensiunii României pe locul 1, cu două puncte în faţa Elveţiei înaintea întâlnirii finale de marţi, pentru câştigarea grupei între naţionalele deja calificate, ceea ce nu prea ştirbeşte însă din meritele „tricolorilor”, neînvinşi în 9 apariţii, dar mai ales învingători în meciul cheie de la Felcsut, în care aveau nevoie de o remiză.
Desigur, un turneu final european cu mai puţine participante decât cele 24 la care a fost balonat brâul devalorizat prin nivelare în jos al actualului format „liberalizat” de UEFA, n-ar fi fost la fel de mult la îndemâna României din urna a III-a valorică, însă aceasta este propunerea fotbalistică ultimul răcnet continental iar restul trece la stadiul de discuţii.
Aşa cum, la fel, dacă România nu i-ar fi prins pe elveţieni în Ţara Cantoanelor la doar 6 luni după prezenţa acestora la turneul final mondial din lumea arabă, iar în plus nici n-ar fi avut parte de două deplasări pe terenurile… neutre ale Ungariei, în septembrie cu Belarus, 0-0 la Budapesta, şi sâmbătă la Felcsut, 2-1 cu Israel, poate că într-adevăr altele ar fi fost datele problemei. Dar şi din acest punct de vedere, ăsta-i ultimul răcnet al modalităţii de strecurare a fotbalului sub egida UEFA din presupus civilizata Europa printre minele terenurilor ceva mai nesigure ale lumii zilelor noastre, învăluită de conflicte.
Iar din această perspectivă ar putea fi deschisă şi cea mai mare paranteză, în legătură cu constrângerea la care a fost supusă naţionala Israelului de a juca 4 meciuri din 3 în 3 zile, duminică la Priştina, miercuri şi sâmbătă în Ungaria cu contracandidatele Elveţia şi România, iar şi marţi cu Andorra, pur şi simplu la foc automat şi nemaiîntâlnit până acum în preliminarii.
Victimă captivă politicii statului căruia-i poartă numele pe dreptunghiul verde, pe adresa căruia poate lansa supoziţia că i-a sabotat indirect calificarea.
Căci tot la foc automat declanşa de 6 săptămâni şi statul Israel, sub cele mai false pretexte la fel de prefabricate precum atâtea altele în lumea asta largă, şi la fel de pripit trâmbiţate de zor la comandă de circul mediatic mituit, agresiunea „soluţiei finale” a „epurării etnice” de care palestinienii au parte în Asia Mică de decenii şi decenii, brusc intensificată într-o inumană măsură ce a împins şi fotbalul sub egida UEFA pe tuşă, în amânare şi repoziţionare pe tărâm maghiar.
Căci, să se fi jucat sâmbătă Israel – România unde ar fi fost să se joace de fapt, în Israel, şi nu după două restanţe abia disputate „la foc automat” de alb-albaştri inclusiv tot departe de propriul gazon, în Ungaria, şi circumstanţele întâlnirii ar fi fost cu totul altele.
Cu Israel pe propiul teren şi într-o altă postură, cert mai favorabilă, nefiind exclus nici aspectul că rezultatele „albaştrilor” din Kosovo şi cu Elveţia, înregistrate zilele trecute, să fi fost altele dacă întâlnirile ar fi avut loc la datele programate iniţial, pentru luna trecută, în octombrie.
Cu alte cuvinte, faptul că Israel a jucat contra României al treilea meci oficial în 6 zile, niciunul dintre acestea pe teren propriu, pe când „tricolorii” s-au aliniat pe gazonul neutru de la Felcsut la prima lor reapariţie după o lună de zile, a cântărit în economia jocului şi s-a răsfrânt şi asupra răsturnării de scor, sugestivă, cei care-au dat în primire fiind alb-albaştrii cu oboseala acumulată-n picioare.
Motiv pentru care şi prestaţia României la Felcsut trebuie rumegată cu un drob de sare, prin prisma circumstanţelor aproape excepţionale ale oponenţilor, în orice caz nemaiîntâlnite în asemenea preliminarii. Prestaţie „tricoloră” privită implicit cu o necesară ponderare şi de o manieră echilibrată, nu însă şi cu circumspecţie.
Ponderarea fiind absolut obligatorie prin prisma situaţiei în care se vedea naţionala adversă, care-i poate mulţumi cu ghilimelele de rigoare statului pe care-l reprezintă fotbalistic.
Iar estimarea cu mai mare detaşare a reuşitei răsturnării de scor pe teren neutru în dauna unei formaţii în mod cert obosite, este neapărat necesară, pentru curmarea din faşă a lansării variilor false aşteptări şi impresii în perspectiva turneului final. România va fi acolo din 14 iunie 2024, un pas semnificativ înainte spre luminile rampei, dar în cadru vor fi, pentru punerea lucrurilor într-o perspectivă mai amplă şi realistă, de exemplu şi alde Albania, Slovacia ori Ungaria.
Iar ţinând cont de faptul că aproape jumătate dintre naţionalele pornite în calificări, 24 din peste 50, îşi găsesc locul la turneul final, logica şi aritmetica îţi sugerează că supralicitarea şi supraestimarea izbânzii calificării n-ar fi recomandabile.
Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte FRF şi „fotbalul lui 272-0”, datele problemei sunt absolut aceleaşi, rămase cum s-a stabilit, fără a surveni modificări în urma răsturnării favorabile „din iarbă” de la Felcsut.
Căci faptul că „tricolorii” au fructificat momentele favorabile ale campaniei şi-au dus-o fără înfrângere, este cu totul altceva, ţinând de reprezentativa de seniori a fotbalului românesc.
Învingătoare la Felcsut în alcătuirea Moldovan – Raţiu, Drăguşin, Burcă, Bancu – Răzvan Marin (minutul 87, Cicâldău), Screciu (77, Marius Marin), Stanciu – cpt. (87, Rus) – Hagi (65, Mihăilă), Puşcaş, Drăguş (65, Coman), cu Niţă, Radu – Alibec, Olaru, Moruţan, Mogoş şi Dumitrescu rămaşi pe bancă.
Realitatea este că, treptat şi pe nesimţite, evenimentele din jurul lumii arenelor o influenţează incremental tot mai simţitor, de exemplu în 2020-2021 prin tot felul de aşa-zise „stări de urgenţă”, „alertă” şi pline de restricţii, din 2022 ca urmare a conflictelor prefabricate din această parte a globului, având de-a face de exemplu şi cu strămutarea în Ungaria a jocurilor Belarus – România şi Israel – România, ca un semn al timpurilor deloc trecătoare, ci învăluite prin direcţionare într-un sens anume. Şi care perturbări se-arată a avea o pondere şi semnificaţie tot mai mare în desfăşurarea competiţiilor, atât prin natura înmulţirii cât şi a intensităţii turbulenţelor „noii normalităţi”.
Sau ne-am mai confruntat cu-aşa ceva şi ne-a lăsat memoria? Deloc.
Tendinţele sugerând cât se poate de clar că valurile tot mai vizibile ce pun la încercare suflarea arenelor vor fi şi tot mai mari, şi tot mai dese, fără a uita că ramificaţiile unei agresiuni reintensificate luna trecută în Asia Mică au dus, hăt departe în vestul Europei, la abandonarea unui meci rămas nerejucat tot din preliminariile UEFA Euro 2024 după un atac armat întreprins la kilometri depărtare de arena partidei scurtcircuitate. Atât de mult au fost complicate iţele fotbalului nostru cel de toate zilele, încă „ocoş” la suprafaţa apei, dar dând deja evidente rateuri.
Fair play Israel? Bravo Romania !!