Studii postuniversitare

O dezbatere de idei cu argumente pro şi contra includerii de jucători legitimaţi la cluburi divizionare în lotul reprezentantei României la Campionatul European Universitar de fotbal a fost purtată în zilele ce au urmat recentei prezenţe a Universităţii de Vest din Timişoara la turneul din Albania, unde n-a prins de puţin locul 5, între conducătorul delegaţiei ”tricolore” la întrecerea din ţara balcanică, Octavian Stăncioiu, care a pledat pentru necesitatea imperativă a convocării unor asemenea sportivi, şi Sporttim – partener mediatic al Campionatului Naţional Universitar de Fotbal al României la relansarea acestuia la mijlocul deceniului trecut, care a semnalat repetitiv că, în contextul şi circumstanţele determinate de starea de fapt din societatea carpatină, altele ar trebui să fie priorităţile decidenţilor din această arenă internă ca modalitate de abordare a expunerii internaţionale.

Ca principal argument al conducătorului delegației timişorenilor în Albania, Octavian Stăncioiu, s-a detaşat aspectul că România s-ar face de râs, cu riscul de a încasa înfrângeri la scor, dacă s-ar alinia cu o reprezentantă a întrecerii interne limitată strict la studenţi nelegitimaţi la cluburi de fotbal, ceea ce n-ar fi bineînţeles de negat, o eventualitate plauzibilă.

În completare, Stăncioiu a subliniat şi aspectul la fel de adevărat că însăşi organizatorii competiţiei continentale permit alinierea la start cu sportivi studenţi legitimaţi la cluburi divizionare, care va să zică românii nu fac altceva decât să intre pe poarta regulamentar deschisă în această privinţă de forul internaţional, utilizată astfel şi de marea majoritate a participantelor din străinătate, cu excepţiile care confirmă regula, doar două la ediţia din 2023, din Elveţia şi Estonia, cu studenţi în foarte marea lor majoritate nelegitimaţi la grupări fotbalistice.

Evidenţe în lumina cărora, la prima vedere, chiar n-ar mai fi poate nimic de zis, subiect inutil şi caz închis.

Oare?

Căci, lăsând de-o parte o primă impresie sumară şi de suprafaţă, implicând nota superficialităţii pe fondul unei viziuni înguste, raportată în special la rezultatele de moment, limitative în corsetul unor obiective punctuale şi pe termen scurt, altele ar trebui să fie de fapt interesele primordiale ale sportului universitar românesc în contextul general şi circumstanţial cu care a ajuns să se confrunte ca o oglindire a problemelor generale din societatea carpatină.

În lumina cărora, indiferent de concesiile de peste hotare din regulamentul de participare şi indiferent de riscurile unor eşecuri ruşinoase ale exponentei ”tricolore” pe scena internaţională a fotbalului studenţesc, România nu şi-ar putea nicidecum permite să ignore propriile-i interese pe termen mediu-lung ce ţin de sportul universitar intern.

Care au de-a face în primul şi în primul rând cu nevoia de ”desţelenire” a acestuia, de stimulare şi revigorare a sa de la bazele fenomenului, ceea ce ar conta mult mai mult şi ar fi de o mult mai mare importanţă, cu ramificaţii sociale în timp, decât salvarea oricăror aparenţe pe scena externă.

Şi de ce oare ar fi într-atât de mare această miză, a stimulării spre mişcare şi sport a studenţilor ”din cămine”, a generării unei mişcări de masă?

Pentru simplul motiv că, dovedit fiind, sedentarismul în creştere din rândul studenţilor români, până acum câteva zeci de ani practicanţi în masă ai fotbalului, de plăcere şi ocazie, echivalează cu o ”bombă cu ceas” în planul sănătăţii publice, cu repercusiuni negative în timp, ce vor fi reflectate în pierderile sub diferite forme la nivelul bugetului naţional.

Şi vorbim tocmai despre viitoarele elite ale ţării, viitori absolvenţi ai învăţământului superior, şi nu despre restul membrilor societăţii.

Lărgind şi mai mult spectrul, copiii României, la rândul lor potenţiali viitori cursanţi ai învăţământului superior, se găsesc a fi într-o situaţie şi mai ingrată, de care bineînţeles că nu se pot face responsabili, fiind de fapt victime ale noilor tendinţe din societate ca ”stil de viaţă”, şi anume aceea de a deveni ”fruntaşi” europeni la gradul de obezitate infantilă.

Cu alte cuvinte, de la sedentarismul încetăţenit al studenţilor, la balonarea taliei generaţiilor care-i urmează, de liceeni şi elevi, tendinţele sunt aşadar cât se poate de clare, într-o direcţie nedorită şi de-a dreptul periculoasă pentru sănătatea publică pe termen mediu-lung, traiectorie în lumina căreia nişte măsuri de-acum nu doar preventive, ci de-a dreptul de… avarie, ar trebui adoptate cu titlu imperativ şi primordial, mai presus decât orice alte considerente ţinând, în cazul de faţă – cel al alinierii la întreceri studenţeşti internaţionale, de lăsarea unei bune impresii, de salvarea aparenţelor şi evitarea unor reprezentaţii modeste, implicit stânjenitoare.

România nu-şi mai poate aşadar permite luxul de ”a da bine” de dragul imaginii cu ocazia unei reuniuni internaţionale anuale de o săptămână, ci este nevoită să stimuleze sportul studenţesc intern în ansamblul său, oricât de anevoioasă ar fi o asemenea provocare, necesitate generată dintr-un punct cheie de vedere, care, în mod normal, raportat la ”buletinul medical” al naţiei, unul într-o continuă degradare, ”bombă cu ceas” pe termen mediu-lung, iar sănătatea-i mai bună decât toate, ar anihila orice alte argumente favorabile în speţa în cauză jucătorilor legitimaţi în detrimentul celor nelegitimaţi la cluburi din ţară, şi care ar trebui ”scoşi” din cămine, selectaţi, pregătiţi şi incluşi în cele din urmă în noi loturi sportive.

Cei legitimaţi fiind oricum câştigaţi de partea sportului, şi implicit mai puţin susceptibili a suprasolicita în timp resursele caselor de sănătate ale unui sistem românesc al cărui buget de stat este tot mai îndatorat cu miliardele de euro de la o lună la alta, pe când cei nelegitimaţi nu sunt magnetizaţi nici măcar spre mişcare, susceptibili fiind a lărgi în timp cercul celor cu premature probleme medicale, încărcând implicit de cu vreme bugetul asigurărilor acestui domeniu vital.

Iar aceasta este miza cheie a unei naţiuni balonându-i-se talia şi care în mod cert nu-şi poate permite luxul abordărilor exersate de exemplu de societăţi consolidate precum cea germană, franceză ori olandeză – pentru a numi doar câteva dintre ele, în care mişcarea sportivă studenţească are oricum o altă amploare, neavând nevoie de măsuri radicale de stimulare a tinerilor din campusuri spre mişcare.

Facă ce-or vrea respectivele națiuni în privința trimiterii la ”Europenele” universitare a unor reprezentante tot cu fotbaliști legitimați prin ligile inferioare, de exemplu într-a V-a ori mai mici, aceste țări fiind într-o altă situație în privința mișcării de masă din rândurile studenților, pe când situaţia din România, marcată de alte interese stringente, ar impune cu totul alte abordări.

Şi anume precum aceea de a câştiga orice student în plus de partea mişcării, stimulent cu efect profilactic pe termen mediu-lung în raport cu starea sănătăţii publice şi implicit a resurselor bugetului de stat.

Aspecte într-atât de preocupante, apropo de ”moştenirea” pe care o lăsăm tocmai acestor generaţii, de actuali şi viitori studenţi ce vor contura elitele ţării, încât umbresc în semnificaţie orice argumente care la prima vedere ar părea valide, ţinând de rezultatele pe termen scurt, de exemplu la viitoarea ediţie, şi implicit de impresia lăsată la asemenea turnee internaţionale.

Ori ce oare ar conta mai mult în contextul şi circumstanţele actuale ale României, alunecând pe urmele unor tendinţe cu efecte evident negative în timp?

”A da bine” de dragul imaginii pe scena externă sau a se însănătoşi pe plan intern prin ”desţelenirea” şi stimularea mişcării şi sportului în rândurile marii majorităţi a studenţilor, mare majoritate care nu e conectată unui asemenea stil necesar şi dorit de viaţă?

Răspunsul, raportat la starea reală a naţiei, e de la sine înţeles. Ar fi de preferat, fără doar şi poate, îmbunătăţirea „buletinului medical”. 

În plus, judecând prin prisma aspectului că o întrecere studenţească, fie aceasta şi continentală, este prin excelenţă apanaj al sportului amator, rezultatele ar putea în mod normal să treacă într-un plan secundar, nefiind neapărat esenţiale.

Dar, dat fiind aspectul că Federaţia Română de Fotbal se numără printre organizatorii Campionatului Naţional Universitar intern de fotbal, la optica vădit şi dovedit strâmbă a FRF – fără viziune în timp şi axată pe rezultatele imediate şi pe termen scurt, tinzând din nefericire a deveni catastrofale în planul lipsei de competitivitate şi a contraperformanţei sportive manifestate şi recent de exemplu de România U21 sau campioana Farul în turul I preliminar din Liga Campionilor, dar în general de mai toate selecţionatele „tricolore” şi cluburile de vârf ale ţării, deloc de mirare că şi fotbalul universitar carpatin poate fi indus cumva pe aceleaşi coordonate, de parcă s-ar raporta fotbalului profesionist.

Ori cel amator, incluzând şi nişa sa studenţească, are în principiu alte priorităţi decât cele ale rezultatelor imediate şi gloriei sportive.

Tributară fiind însă formelor fără fond, care implică într-un cerc vicios şi acea mentalitate a salvării cu orice preţ a aparenţelor şi imaginii, indiferent cât de mare ar fi de fapt ”mizeria de sub preşul” propriei bătături, România sportului studenţesc ar prefera fără doar şi poate, dat fiind comoditatea zonei de confort şi lenevia intelectuală, a rămâne în negare şi a alege un alt răspuns la întrebarea lansată ceva mai sus, alegere care n-ar forţa-o în direcţia necesarelor schimbări radicale.

Când de fapt ar trebui să nu-i pese de ceea ce fac alții – cei aflaţi într-o altă situație, şi nici de ”gura lumii” vizavi de vezi Doamne nişte ”ruşinoase” rezultate negative la reuniunea internaţională anuală studenţească.

Ci să-şi urmeze în schimb interesele ca ţară, iar acesta ar putea fi un valid ”proiect naţional”, sub forma unei ”circulare pe unitate” în pregătirea noului an universitar, în sensul chestionării absolut tuturor studenţilor, în baza unui formular adiţional, dacă sunt dornici să fie parte integrantă a viitorului lot reprezentativ al unităţii de învățământ superior ai căror cursanţi sunt.

Tot se vor găsi câţiva, iar dacă nu, prima oră de Educaţie Fizică şi Sport a noului an universitar ar constitui un al doilea moment de ”racolare”, în vederea unei pre-selecţii, pe baza căreia, din aproape în aproape, convocatorul profesorului de specialitate va încropi nu doar cât de-un unsprezece, ci un lot de 16-18 studenţi.

Imposibil, se va spune, în stilul tipic defetist al naţiei.

Dar s-a încercat oare cumva ”manevra”? Cu acea dorinţă realmente hotărâtă a tuturor celor implicaţi, într-o acţiune motivaţională ”pe unitate”, de la Rectorat, prin catedra de Educaţie Fizică şi Sport, şi până la munca de lămurire ”prin cămine”.

Bineînţeles că orice este posibil în sensul bun al cuvântului, dar cel mai probabil că factorii decizionali, la nivel guvernamental, din ministerul de resort, cel al educaţiei naţionale, nu sunt mânaţi de voinţa schimbării, ce poate fi alimentată doar de existenţa unei viziuni de ansamblu şi de o dorinţă autentică, totul rezumându-se cel mai probabil la „voinţa politică”, şi-am spus totul.

Mulţumită unei dorinţe autentice a necesarei şi beneficei schimbări, s-ar putea ajunge ca România să urmeze exemplul mai bun al elveţienilor ori estonienilor, aliniaţi semnificativ la ediția albaneză din 2023 doar cu studenți nelegitimaţi sportiv ”din cămine”, indiferent de repercusiunile de moment ale unui asemenea temerar prim pas.

Care nu doar că ar merita încercat ca parte a unei viziuni pe termen mediu-lung, ci chiar ar fi imperios necesar în cazul României, la balonarea treptată a taliei nației într-o țară a cărei datorie externă crește de la un an la altul cu miliardele de euro.

Iar celor care nu pot face conexiunile între aceste aspecte, să mai cugete. 

Care va să zică, la tendința negativă de îndatorare a României, încet și sigur ”datoare vândută” ca moștenire falimentară lăsată noilor generații, numai alte presiuni suplimentare pe bugetul asigurărilor de sănătate n-ar mai fi deloc necesare dinspre potențiala îmbolnăvire prematură și vremelnică a ”noilor valuri” pe fondul sedentarismului studenților ”din cămine” și a obezității infantile numărul 1 în Europa, copiii de azi, studenții de mâine ai țării, respectiv elitele de poimâine, traiectorie în lumina căreia statul român, prin intermediul ministerului de specialitate – cel al învățământului, ar fi obligat să adopte un proiect nu doar maculatură de fațadă pe-un raft, ci motor în sine al dezmorțirii studenților din sedentarism, de exemplu și prin practicarea fotbalului într-un cadru organizat la nivelul universității, al stimulării lor spre mișcare.

Propunere la care se răspunde cu ”Nu se poate!” doar dacă nu se vrea cu adevărat.

Ori trebuie a exista o veritabilă dorință a schimbării, a fi făcut ceva, pe fondul conștientizării de către decidenți a importanței necesității acestei ”desțeleniri” de la baze, a lansării unui proiect de stimulare a studenților spre mișcare, într-un cadru organizat, care să le ofere și cadrul fidelizării apartenenței la o activitate a unității de învățământ la care studiază, cu deschidere spre arena sportivă națională și, în funcție de aptitudini, chiar internațională.

Nu există de fapt în acest caz ”Nu se poate!”, ci doar nu se vrea. Iar asta ține de responsabilitatea individuală și colectivă. Sau de iresponsabilitatea vizavi de ceea ce lăsăm în urma noastră.

Căci dacă nu suntem în stare, în ”laboratoarele” conturării elitelor de mâine, a încropi loturi-colectiv de studenți nelegitimați în frumosul sport de echipă pe nume fotbal, adică a pune pe roate și-a ”unge” un joc practicat de cei din cămine, câștigați astfel spre mișcare, atunci ce-am putea întreprinde oare major la nivel colectiv ca nație, dacă nici de-o miuță pe iarba verde n-am fi capabili!?

În numele mișcării în aer liber, al sportului amator – cel studențesc, implicând un anumit spirit și câștigând pe viață niște tineri susceptibili a deveni sedentari de partea unei vieți dinamice.

Cu defetismul pe care l-a identificat ca fiind ”realism”, ce mai confuzie!, Octavian Stăncioiu i-a scuzat practic în grup pe cei care nu conștientizează cu responsabilitate necesitatea unei schimbări radicale, de prin Ministerul Educației, de prin Rectoratele unităților de învățământ superior, de prin catedrele de Educație Fizică și Sport ale universităților, poate de prin FRF – co-organizator al „Naţionalului”, prin a scoate apăsat în evidență exemplele negative ”doveditoare” în sensul că decidenții din aceste sfere nu pun accent pe ”desțelenirea” și creșterea organică de la baze a mișcării studențești-amatoare spre sport, în cazul nostru particular, spre alcătuirea unor colective de învățăcei nelegitimați pe la cluburi în ramura în 11 jucată cu piciorul, din contră, părând a spulbera orice elan prin ”tăieri de fonduri” de genul refuzării asigurării combustibilului necesar unei deplasări a echipei la meciuri în capitala județului învecinat, și nu dăm nume, care județe, sau a accesului pe un teren de antrenament, din nou, fără a da nume, căci nu aceasta este ideea.

În plus, drept alt contraargument ”doveditor” legat de ”tăierea vântului din pânze” și imposibilitatea oricărei schimbări în bine în sensul stimulării fotbalului pur studențesc, delegatul din fruntea UVT la ”Europenele” albaneze a mai pomenit și despre lipsa de cointeresare a cadrelor didactice din Educație Fizică și Sport, demotivate în acest sens, cel al creării unor formații pur autentice de sportivi fotbaliști nelegitimați.

Desigur, totul ar părea imposibil, plauzibil în raport cu preferința pentru inerția acelui status-quo cât se poate de convenabil, care nu i-ar obliga pe protagoniștii implicați în această sferă a fotbalului studențesc de masă la altceva decât minimul necesar al zonei de confort, ”Banii, salariul, ura și la gară!”, însă totul ar deveni dintr-odată posibil dacă, prin prisma ochilor minții, cei cu conștiință spirituală ar vizualiza un viitor nu prea îndepărtat în care ”moștenirea” colectivă lăsată ar consta într-o datorie externă de neînlăturat de pe umerii viitoarelor elite ale țării, conturate atât dintre sedentarii studenți de astăzi, cât și dintre viitorii studenți, copii de azi ai României pe locul 1 în Europa la obezitate infantilă.

Și-au devenit oare pur și simplu singuri supraponderali, sau pentru că ”stilul de viață” al unei societăți care și-a rătăcit reperele și prioritățile reale n-are de fapt în program proiecte de stimulare reală a mișcării de la bazele fenomenului, într-o creștere organică a amplorii sale, cu efecte benefice în timp?

Cum îi crești, așa îi ai, iar la problemele ”buletinului medical” al nației, la deficitul bugetar al României și la mult invocata depresurizare a sistemului sanitar, a resurselor caselor de sănătate, obligația decidenților de azi ar fi de a nu lăsa la cheremul destinului stimularea mișcării de masă în cadru organizat în rândul studenților ”din cămine”.

Bunăoară, ca referire în mod particular la Timișoara, oraș universitar cu mai multe asemenea unități de învățământ superior, la câte și sunt, imposibil de crezut – dacă s-ar vrea cu-adevărat și la gradul de emancipare trâmbițat cu fiecare ocazie în cazul capitalei Banatului, că nu s-ar putea încropi un campionat inter-studențesc de fotbal ”al nelegitimaților”, ca bază de pornire.

Desigur, demersul este anevoios, a contura un campionat național al ”nelegitimaților”, cu turnee zonale de calificare și unul final, dar nu și imposibil, imposibilitate invocată tocmai datorită faptului cât se poate de real că nu se dorește cu-adevărat așa ceva, pe fondul unei conștiințe spirituale limitate în raport cu responsabilitatea față de necesitatea imperativă a stimulării mișcării studențești de masă, componentă a sportului amator, mai comodă fiind zona de confort a decidenților mufați leneviei intelectuale, respectiv a ”executivilor” necointeresați.

S-ar putea așadar, dacă s-ar dori ceva cu-adevărat, neexistând ”Nu se poate!”

Iar argumentele favorabile necesității ”desțelenirii” de la baze a mișcării studențești în jurul dreptunghiului verde, fotbal pur amator, sunt implacabile în lumina unor aspecte de ansamblu cu impact național pe termen mediu-lung.

Iar timpul le va dovedi oricum pe toate.

Consecințele urmând a fi de o natură sau alta, favorabilă ori nefavorabilă, în funcție de acțiunile adoptate sau conservarea inerției din zona de confort.

N-ar trebui să-i pese României sportive universitare dintr-un fotbal intern care-i suferă și datorită ”startului pierdut” de la bazele sale, de regulamentele permisive ale organizatorilor ”Europenelor” de fotbal studențesc în favoarea alinierii jucătorilor legitimați la cluburi, și nici de ceea ce fac majoritatea reprezentantelor universitare de pe continent prin a se prezenta cu sportivi legitimați prin ligi inferioare sau chiar mai răsărite, caz al polonezilor în Albania – treaba lor, căci nu sunt în situația limită a românilor, care ar impune luarea altor măsuri, ci-ar trebui să-și vadă de propriile interese pe termen mediu-lung, ce țin de stimularea și cultivarea mișcării de masă într-o națiune cu tineretul tot mai susceptibil sedentarismului și chiar luării în greutate. A avea noi generații mai puțin ”pufoase” ține și de implicarea pe linie sportivă, a stimulării mișcării sub forma practicării în cadru organizat a jocurilor de echipă, din partea sferei învățământului universitar, iar pledoaria de mai sus nu este nici idealism curat, nici pură ficțiune.

Este firescul care ar fi pus în mișcare dacă s-ar dori cu-adevărat, că tot se invocă felurite proiecte de țară. România educată!? Balonată mai degrabă în sedentarism. Și s-a ajuns aici și ca urmare a acelui ”Nu se poate!”

Foarte bine că există fotbalişti-studenţi, care-au îmbrăţişat fotbalul de mici şi-au intrat la facultăţi, reprezentându-le în întrecerea naţională cu deschidere spre scena externă, dar asta n-ar trebui nicidecum să excludă stimularea marii majorități a studenților să practice un sport, neexistând mult invocatul ”Nu se poate!” în ceea ce privește încropirea câte unei echipe a universităţii, din ”nelegitimaţi”.

Compunând două reprezentante participante la ”Europeanul” 2023 din Albania, ale elveţienilor şi estonienilor, semn că nu-i nici vreo idee deplasată în a merge pe mâna nelegitimaților la cluburi sportive, nici vreo utopie, ci o posibilitate de luat în calcul. De îmbrățișat la necesitățile reale ale României.

Ce țin fără doar și poate de altceva decât de rezultatele imediate, ca praf în ochii străinilor, de impresionare a acestora, de ”a da bine” și a ”nu ne face de râs”, de a salva aparențele și a dispersa false impresii, când de fapt starea generală de fapt din bătătura internă ar impune altceva.

Se zice că fuga-i rușinoasă, dar sănătoasă, și poate că România ar trebui să aibă curajul, în situația sa, pe cale de a deveni ”datoare vândută”, cu sistemul sanitar apăsat de nevoi, cu studenții sedentari și obezitatea infantilă numărul 1 în Europa, de a risca rușinea unor eșecuri internaționale inter-universitare cu studenți nelegitimați la cluburi, fugind mai… șontâc, dar cu potențialul de a fi câștigați pe viață aproape de mișcare. De o viață activă, ”sportivă”, mai puțin susceptibilă cuplării premature la afecțiunile cronice și implicit benefică ”buletinului medical” al nației.

Asta-i argumentația Sporttim în raport cu niște factori neluați la prima vedere în calculele limitate și pe termen scurt ale vânătorilor de rezultate imediate și trecătoare glorie sportivă, factori însă cu impact major pe termen mediu-lung, cu impact benefic pentru bunăstarea socială.

Iar dacă ”fură” cineva ideile, din inteligentsia academică, dat fiind că tot suntem într-o nație mustind de plagiatori, dar le pune pe roate, nici cea mai mică problemă, ba din contră, un semnal că entuziaștii care ar lua taurul de coarne nu sunt parte a problemei sistemice, ci a rezolvării sale.

Am fi așadar cât se poate de împăcați, cum împăcați suntem și să dezbatem idei de adus în discuție, împăcați fiind și să fim etichetați la un nivel mai redus și limitat al discuției, nu despre idei, ci despre oameni și fapte, ca fiind ”în eroare jurnalistică”, ”rupți de realitate” și ”într-un turn de fildeș”.

Într-adevăr, a preveni cu luciditate nația în 2020, asta apropo tot de binele social autentic pe care l-ar putea induce fiecare dintre noi dar și de sănătatea publică, în sensul de a nu se speria de pretextul CoVID și a nu încuviința implicit așa-zisa ”vaccinare”, una toxică, nocivă, dăunătoare, vătămătoare și eventual chiar cu urmări letale – ceea ce a și avertizat premonitoriu această publicație, dovedește cât de ”rupt de realitate” ar putea fi Sporttim, solitar în crezul său de a genera și a fi schimbarea necesară în jur, ”rupt de realitate” într-o societate decăzută nu demult la stadiul individului ”distanțat social” și purtând ”mască” în aer liber, deși singur-singurel pe stradă.

Acestea fiind zise, fotbalul universitar intern e pe cale de a se prezenta la anul la ”Europene” cu o echipă care și-ar dori în alcătuire și fotbaliști legitimați în ligi superioare celei divizionare ”D”, cum a fost cazul în 2023, ba chiar din cea secundă ori fie și SuperLiga, conform planurilor semnalate de Octavian Stăncioiu, care ar înainta propunerea în acest sens, așadar încă un pas în direcția greșită într-o schemă mai mare și largă a lucrurilor, când realitatea de ansamblu ar impune o cu totul altă abordare, punctată mai sus, imperativă în lumina unor factori cheie de impact superior în raport cu previziunile pe termen mediu-lung.