Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Fapta? Alexandru Bourceanu aduce inspirat şi benefic în discuţie, extraordinar pentru o voce din sportul românesc, subiectul tabu al hranei nutritive, remarcând la revenirea în ţară ca proaspăt campion mondial cu naţionala de minifotbal a României că „n-au ceea ce e mai important, legume şi frunze. Nu există salată. Doar prăjeală, într-un ulei…”, cu trimitere la alimentaţia asigurată sportivilor la Izvorani. Răsplata? Federaţia Română de Minifotbal reacţionează prin a-l dojeni public pe Bourceanu că n-ar fi trebuit să abordeze tema, să spună ce-a spus. Sau uriaşa diferenţă decisivă între pe de-o parte viziunea necesar deschisă şi largă a iniţierii unei dezbateri de conştientizare pe subiectul esenţial şi cheie al alimentaţiei cu adevărat sănătoase – bază existenţială primordială, împărtăşită public cu prezenţă de spirit de către jucător, iar pe de altă parte micimea îngustă a gândirii mărginite şi dominate de ignoranţă şi laşitatea tipic mioritică a unor limitaţi punând mai presus decât importanţa vitală a unei nevoi ce-ar putea genera un bine major colectiv nu doar lumii arenelor, ci şi societăţii, nişte interese minore de moment legate de „a nu-şi strica apele”.
Şi nu-i ca şi cum tânărul gălăţean Bourceanu n-ar fi fost cât se poate de explicit în a semnala la fel de sincer şi deschis în aceeaşi idee pusă pe tapet la întoarcerea acasă de duminică 5 noiembrie că „noi am stat două zile la Izvorani, am avut acolo oameni extraordinari lângă noi, care ne-au ajutat cu tot ceea ce au putut…”, sportivul subliniind aşadar cât se poate de limpede ospitalitatea de care au avut parte la Izvorani „tricolorii” minifotbalului înaintea plecării la turneul final mondial.
Dar ce atitudine cât se poate de pozitivă şi salutară a manifestat sportivul, rod al unei gândiri indubitabil bine articulate şi cuplate unei mentalităţi sănătoase, ca o revelaţie extraordinară în cacofonia discursului public autohton altfel plin de platitudini şi inepţii conformiste, având inspiraţia şi prezenţa de spirit de-a aduce public vorba despre cheia cheilor şi esenţa esenţelor traiului fizic pământean – hrana nutritivă, şi ce-a putut înţelege federaţia al cărui legitimat este Bourceanu de la nivelul limitativ minuscul al percepţiei lipsite de conştientizarea extraordinarului bine ce l-ar putea cataliza pentru mulţi – aşadar în sensul unui bine major colectiv chiar ca vizionar „proiect de ţară” – nişte vorbe nespus de binevenite la momentul potrivit.
Iar dacă nici ca entuziast proaspăt campion mondial nu mai poţi cu-adevărat rosti din suflet nişte vorbe pe-deasupra şi de o benefică importanţă capitală, iar dacă nici într-un asemenea moment special al unui triumf românesc să nu împărtăşeşti din efervescenţa clipei în favoarea unui şi mai mare bine colectiv, atunci când şi cine!?
Dac-am trăi, iluzoriu vorbind, într-o societate cu scaun la cap şi sănătoasă cum s-ar cuveni din nenumărate puncte de vedere, „Mens Sana in Corpore Sano”, atunci lui Bourceanu i s-ar aloca automat o distincţie pentru viziunea inspirată şi cu prezenţă de spirit împărtăşită public în cel mai uman şi pozitiv mod cu putinţă pe tema cheie a hranei nutritive ca parte a unei alimentaţii adecvate, dar aşa, supravieţuindu-se inconştient pe pilot automat în baza unor prejudecăţi lihnite de puterea cunoaşterii şi imersate în opacitatea convenţională a compromisului gândirii „de turmă”, asemenea reacţii schije ale unor mentalităţi înguste pot şi emana, precum s-a îmbăţoşat brusc Federaţia Română de Minifotbal pentru „a da bine” şi-a nu tulbura apele.
Deconspirându-se ca parte a „sistemului” obturat, coclit, şi implicit a problemei fără doar şi poate majore din societatea românească, şi nu a rezolvării sale.
Iar aşa-i mai mereu în cele lumeşti, că are câte-un vizionar o sclipire de geniu a potenţialei generări a unui imens bine public colectiv, totul putând înflori de la o bună sămânţă chibzuit plantată, din bulgăre, avalanşă a plenitudinii, însă vine negreşit câte-un ignorant să-i dea-n cap cu coada de topor, să „stea jos” şi să nu „se-agite”, „nu ne interesează”.
Şi care-ar fi interesul mic mărunt, purtând fesul la ignoranta Federaţie Române de Minifotbal?
Ei bine, hilar dar şi ridicol, de râs dar mai degrabă de plâns, tragicomic şi caragialesc, FRM a dovedit în ziua imediat următoare, luni 6 noiembrie, cât de limitativ îi este spectrul percepţiei, chiar prima şi prima consemnare publicată pe frminifotbal.ro după vestea încoronării „tricolorilor” drept campioni ai lumii având de-a face cu absolut nimic altceva, din tot acest univers al sportului şi minifotbalului, al triumfului major mondial, decât cu ştirea titrată „COMPLEXUL OLIMPIC DE LA IZVORANI, GAZDĂ BUNĂ PENTRU NAȚIONALA ROMÂNIEI”, un fel de lamentabilă netezire împăciuitoare şi-absolut fără nici cel mai mic rost a unor aspecte non-sens, din moment ce Alexandru Bourceanu fusese cât se poate de specific şi explicit în aceleaşi fraze în sensul că „noi am stat două zile la Izvorani, am avut acolo oameni extraordinari lângă noi, care ne-au ajutat cu tot ceea ce au putut…”
Care va să zică Bourceanu nici pe departe n-ar fi zis că Izvorani n-ar fi fost care cumva respectiva „gazdă bună” titrată cu emfază ca absolut primă consemnare a FRM pe propriul portal în calitate de proaspătă laureată mondială, sportivul având de fapt clarviziunea lucidă de-a aduce vorba despre tema cheie a nutrienţilor hranei cu adevărat sănătoase.
Dar reacţia jenantă a FRM a deconspirat-o fără să vrea din chiar mai multe puncte de vedere.
Dezvăluind implicit de fapt o „hibă a sistemului”, una de-a dreptul esenţială, cea a alimentaţiei asigurate în „circuitul sportiv la vârf”, căci Izvoraniul constituie în felul său un vârf – iar acest preş a reuşit vrând-nevrând Bourceanu să-l ridice, dar fiind ulterior dojenit c-a „dat din casă”, când n-ar fi nimic de-ascuns şi nici de împins mizeria într-un colţ nevăzut, autorii federali ai reacţiei s-au demascat că nu-s nimic mai mult decât parte a unui statu-quo sistemic cu nenumărate rotiţe şi încrengături, „în suc propriu”, complăcându-se inconştient unei anumite stări tacite de fapt, în care mici interese de grup şi de moment, care primează în general în societatea mioritică pe fondul unei ruşinoase mentalităţi de toată jena, au întotdeauna întâietate în faţa oricărei seminţe veritabile a binelui major colectiv, cu potenţial de „proiect de ţară”, în particular pentru lumea arenelor, în general pentru tot românul de rând.
Păi dac-ar fi avut un dram de conştiinţă spirituală, inducând atâtea şi-atâtea beneficii, cei din Federaţia Română de Minifotbal cu gândirea lor obtuză în „cazul Bourceanu” ar fi trebuit, dimpotrivă, să-şi laude public sportivul legitimat pentru semnificaţia şi profunzimea dezbaterii pe care implicit o propusese în felul său, şi-ar fi devenit brusc „chiar mari” respectivii federali, de ţinut minte şi remarcat din cele mai potrivite motive, putându-se ulterior chiar autoerija, la o adică, în catalizatori ai unei schimbări mai mult decât necesare.
Dar aşa, şi-au dovedit limitările, mărginirea orizonturilor şi „micimea”. Puteau fi chiar „mari” într-o schemă mult mai largă a lucrurilor, demascându-şi însă nivelul la care operează mental şi sufleteşte. În orice caz fără pic de altruism, dat fiind faptul că sportivul din lot abordase o temă de foarte mare interes public, cea a alimentaţiei sănătoase.
Şi de ce n-ar fi fost sportul, sport cu o oarecare credibilitate şi tracţiune în rândul opiniei publice, asociat fiind unui stil de viaţă măcar ceva mai sănătos, tocmai acel motor al schimbării, „Mens Sana in Corpore Sano”, pe post de exemplar care să tragă după sine spre binele unei alimentaţii cu hrană nutritivă o întreagă societate dovedită statistic ca fiind pe punctul imploziei demografice şi-n mod cert îmbătrânită prematur în rele şi îmbolnăvită vremelnic în şi mai mare măsură, inclusiv ca efect advers al alimentaţiei nesănătoase!?!
Pentru că anumite „cozi de topor” din sport, laşe şi demascate fără să vrea, nici nu ştiu cu-adevărat, şi implicit nici n-ar putea, pentru că doar cunoaşterea aprofundată poate sta la baza aplicării structurate a unor modele chibzuit adoptate.
A fi fost germenele unei schimbări în bine pe-o temă extrem de dureroasă pentru români – cea a îmbunătăţirii alimentaţiei nesănătoase, inducând actualmente tot mai multe afecţiuni, ar fi echivalat forţei adjudecării a vreo 3 titluri mondiale, prin prisma binelui major colectiv pe care l-ar fi putut genera, dar aşa, FRM rămâne cu titlul din Emiratele Arabe Unite, trecut la propriile ştiri sub plecăciunile în faţa „bunei gazde” Izvorani. Să nu se supere poate care cumva alde Mihai Covaliu sau cine ştie cine.
FRM a ratat un moment extraordinar, cu atât mai rar cu cât îi venea pe tavă prin intermediul unui sportiv la ora la care suflarea minifotbalului atrăsese brusc atenţia la nivel naţional, dar nu doar c-a ratat momentul, însă şi-a şi înscris un autogol antologic, de neuitat şi neiertat.
Dacă sănătate nu-i, chiar nimic nu-i, iar dacă tocmai alimentaţia cheie a traiului sănătos trupesc pe pământ nu-i nici sănătoasă şi nici preferată în discuţie, atunci orizonturile chiar că se îngustează pe o scală în timp.
De fapt, într-o societate prematur îmbătrânită-n rele şi îmbolnăvită vremelnic şi pe fondul „americanizării” aliemntaţiei ca parte a unui stil defectuos şi prost înţeles de viaţă, FRM nu poate nici conştientiza ori dispune de viziunea de a percepe că bazinul de selecţie al disciplinei pe care ar vrea s-o dezvolte i se va goli treptat de „peşte” prin ignorarea cu iresponsabilitate a unei teme primordiale, ce s-ar dori pesemne trecută sub tăcere, doar pentru a nu fi lezate nişte suflete mai sensibile.
Şi putem trece în locul iniţialelor FRM un „X” ori „Y” sau „Z”, căci cel mai probabil şi majoritatea altor federaţii ar fi procedat reactiv precum forul federal al minifotbalului în cazul revelaţiei din partea lui Bourceanu, dovedindu-se în acest caz cât se poate de limpede nivelul major al egoismului şi indiferenţei unor români, în această speţă dintr-un for de jocuri sportive, vizavi de nimic altceva decât starea de bine a unor semeni de-ai lor, fie aceştia strict doar sportivi – ceea ce-i cu-atât mai trist dar şi grav, căci numai la sportivii mâncând la Izvorani s-a referit Bourceanu, fie şi, lărgind cadrul discuţiei, societatea românească în întregul ei, prin prisma a ceea ce pune pe masă.
Ceea ce nu-i priveşte pesemne pe dumnealor, binele colectiv, nici că le-ar păsa, văzându-şi strict de treabă, „noi muncim, noi nu gândim”, treabă asociată aspectelor de-a „nu îşi strica apele”, de-a nu-şi „pune paie-n cap”, să nu care cumva să supere pe cineva mai sus pus.
Sau perfecta dovadă simptomatică a imposibilităţii catalizării oricărui bine major colectiv ca vizionar „proiect de ţară”, de exemplu prin îmbunătăţirea alimentaţiei sănătoase, cu repercusiuni majore din nenumărate puncte de vedere la nivel societal, şi cu sportul drept promotor vârf de lancie, imposibilitate ca urmare a anihilării încă din faşă a oricărei cât de mici discuţii, inhibată fiind cap-pornire de către limitative mici interese înguste de moment, tipice gândirii convenţionale şi „sistem”, complăcută în compromisul corupt al leneviei intelectuale.
Ori punând „batista pe ţambal” pe o chestiune chiar de sănătate publică, dat fiind că o alimentaţie nesănătoasă numai sănătăţii publice nu îi poate fi asociată, se poate spune şi că unii se fac părtaşi şi complici întreţinerii unui rău colectiv, potrivnic necesarei stări de bine a semenilor.
Dar n-ai pesemne ce să le şi ceri.
Şi ce-a spus Bourceanu într-atât de „grav”? Reamintim. „Noi am stat două zile la Izvorani, am avut acolo oameni extraordinari lângă noi, care ne-au ajutat cu tot ceea ce au putut, dar trebuia să vedeţi ce condiţii se pregătesc sportivii care câştigă titluri olimpice… Dacă vorbim de alimentaţie… N-au ceea ce e mai important, legume şi frunze. Nu există salată. Doar prăjeală, într-un ulei… Condiţiile de acolo nu sunt potrivite pentru marea performanţă”,
Cu referire la alimentaţia din Complexul sportiv „Centrul Olimpic Român Sydney 2000” de la Izvorani, despre „carburantul” asigurat unor tineri competitori recruţi ai Comitetului Olimpic şi Sportiv Român.
Sporttim a salutat extraordinara inspiraţie clarvăzătoare a lui Alex Bourceanu de-a aduce fie doar şi-n treacăt un asemenea subiect în discuţie, publicând consemnarea titrată „Sesizarea <marca> Bourceanu, net mai potentă valoric în societate chiar decât un trofeu mondial în arenă: <Sportivii n-au la Izvorani ceea ce e mai important, legume şi frunze. Nu există salată. Doar prăjeală, într-un ulei…>” – accesibilă lecturării aici, o revenire prin rândurile de mai sus fiind la fel de necesară ca urmare a reacţiei deplorabile a FRM.
N-au nici 10 titluri mondiale valoarea de nepreţuit a unui „buletin medical” curat al naţiei, iar la „ingredientele combustibilului” alocat unor sportivi olimpici români la Izvorani, aşadar şi-n sfera sportului, dar şi olimpici, este de la sine înţeles ce alimentaţie este „rezervată” în general românului de rând, pentru a nu mai pomeni aspectul că marile performanţe ale arenelor pot fi generate strict prin potentarea unor noi generaţii sănătoase, care pare-se într-un asemenea mediu şi climat sunt crescute, al încurajării tacite a pseudohranei vîduvite de nutrienţii necesari, dar şi al „tăcerii de aur” din „colivia” poleită.
Să nu fi ţâşnit „tricolorii” în luminile rampei mondiale, revenind triumfători şi entuziaşti acasă, implicit şi mai limpezi şi însufleţiţi în gândurile cătând mai sus spre orizonturi mai largi, nici n-am fi avut încă o dovadă pilduitoare şi elocventă dinspre decidenţii fenomenului sportiv că sunt strict doar parte a problemei şi nu a rezolvării sale, a unui „sistem” şi statu-quo în care „o mână spală pe alta”, urmărindu-şi interesele limitate de la nivelul gradului de conştiinţă şi percepţie pe care le pot cu-adevărat accesa. La nivelul inferior genunchiului broaştei. Iar asta indiferent de faptul incontestabil că FRM a croit un drum „tricolor” spre titlul mondial, una fiind una iar alta, alta, căci nu-i şi ca şi cum automat le-ar şti dintr-odată chiar absolut pe toate.
Unii-şi închipuie c-au cucerit lumea, dar de fapt habar n-au pe ce lume trăiesc. Căci altfel n-ai putea pune problema în a-ţi „cenzura” un sportiv legitimat şi chiar proaspăt laureat mondial, şi tocmai în condiţiile în care sportivul aducea vorba despre o temă cu impactul celui mai major bine colectiv cu putinţă pentru semeni, cel al hranei nutritive – chintesenţială alimentaţiei sănătoase, într-o extraordinară efuziune a sincerităţii sufleteşti tinereşti, o revelaţie totală în cacofonia discursului public intern.
Felicitări Bourceanu, ruşine FRM, şi rămâi aşa, aplecată în direcţia „bunei gazde”! Nu-i gazda de vină, ci „sistemul” în sine. Mărăcine al mentalităţii mioritice astfel exemplificate în speţa de mai sus.
