Campionatul Mondial de gimnastică artistică pentru seniori, altădată prilej suprem de mândrie naţională în România, a revenit şi pentru a doua oară la ediţia sa din acest octombrie la Anvers, unde era găzduită în 1903 competiţia inaugurală, iar în 2013 încă una, însă lotul Federaţiei Române de Gimnastică a fost scump la vedere în finalele din Sportpaleis, doar Ana Bărbosu încheind antepenultima, a 23-a, concursul feminin de individual compus, iar Sabrina Voinea pe 4 la sol, atât şi nimic mai mult, în condiţiile în care 16 ţări au cucerit medalii, dintre care 7 din Europa, inclusiv Croaţia.
„Tăierea României la fier vechi” – dintr-o naţiune descotorosită predecembrist de datorii externe şi implicit independentă financiar, într-una totalmente datoare vândută pe vecie prin prisma unui pasiv cu miliardele şi miliardele de euro dar şi înregimentată pe post de colonie pe axele răului ce ţin de Uniunea Europeană şi Organizaţia Teroristă a Atlanticului de Nord – se manifestă în fel şi chip şi-n arena sportivă, profund decăzută, dar cât se poate de simbolic mai ales în gimnastica artistică „tricoloră”, altădată deţinătoare a sceptrului hegemonic mondial, actualmente nici măcar o „umbră palidă”, ci de-a dreptul aproape inexistentă la ediţia din octombrie a Campionatului Mondial de profil din Belgia.
Dominată în întrecerile feminine de Statele Unite ale Americii, iar în cele masculine de niponi, în această ordine în fruntea ierarhiei generale pe medalii, cu 4 de aur, 3 de argint şi 4 de bronz în numele federaţiei de peste Atlantic, respectiv 3 de aur şi câte una de argint respectiv bronz în palmaresul Japoniei, urmate de alte 14 reprezentative dintre care şi cea a Chinei a obţinut două medalii de aur, 3 de argint şi două de bronz, iar Brazilia, una de aur, 3 de argint şi două de bronz.
Alte 4 federaţii, din Germania, Regatul Unit, Irlanda şi Israel, au cucerit câte o medalie de aur la „Mondialul” de la Anvers, Ucraina fiind a cincea şi ultima ţară reprezentată în competiţie care să obţină mai mult decât o medalie, şi anume una de argint şi una de bronz, pe când Algeria, Croaţia şi Grecia s-au ales cu câte una de argint, iar Franţa, Iordania, Kazakhstan şi Coreea de Sud cu câte una de bronz.
Dominaţia a fost mult mai concentrată la vârf în concursurile feminine, numai 6 federaţii cucerind medalii în întrecerile gimnasticii aristice ale sexului frumos, şi anume SUA, Brazilia, China, Algeria, Franţa şi Coreea de Sud – însă doar primele 3 şi-au adjudecat medalii de aur, pe când 12 au fost selecţionatele masculine ce s-au bucurat de clasări pe podium în Belgia.
Japonezii dominând concursul masculin pe echipe, în dauna Chinei şi SUA, tot din rândul niponilor fiind şi câştigătorul la individual compus, Hashimoto, urmat pe podium de ucraineanul Kovtun şi Richard, din SUA, iar pe locul 11 de maghiarul Meszaros.
Daiki Hashimoto a triumfat şi la un aparat, la bară, în faţa croatului Tin Srbic, al doilea, pe când la paralele s-a impus neamţul Dauser, la inele chinezul Yang în faţa elenului Petrounias, la cal cu mânere irlandezul McClenaghan, la sol Artem Dolgopyat sub steagul Israelului, iar la sărituri britanocul Jarman, în finală fiind şi bulgarul Penev.
Niciun gimnast român în vreo finală masculină, doar două românce în schimb în cursa pentru medalii, Ana Bărbosu la individual compus dar abia a 23-a şi penultima, în condiţiile în care Biles s-a impus pentru SUA, flancată pe podium de Andrade (Brazilia) şi Jones (SUA). iar Sabrina Voinea la sol, în umbra lui Biles, Andrade şi Saraiva, tot din Brazilia.
Bines dominând şi la bârnă, urmată de o chinezoaică şi Andrade, pe când o altă chinezoaică, Qiyuan, la paralele inegale, flancată pe podium de algerianca Nemour şi Jones. La sărituri, un succes brazilian prin Andrade, urmată de Biles şi sud-coreeana Yeo, pe când maghiara Bacskay a încheiat finala pe 8, în vreme ce finala pe echipe a fost dominată de SUA, urmată pe podium de Brazilia şi Franţa.
România şi-a risipit cu inconştienţă printre degete tezaurul identitar al performanţei sportive, decăderea fiind extraordinară dar neavând darul de a mira deloc, doar o consecinţă firească a colapsului în care s-a complăcut pe o pantă descendentă societatea mioritică în ultimii peste 30 de ani.
